O amintire despre Zaharia Stancu, jurnalistul – de Al. Florin Țene

 

Există întâlniri care se consumă într-o singură clipă și dispar în uitarea cotidianului. Există însă și întâlniri care, după decenii, se întorc în memorie cu o intensitate neașteptată, asemenea unei fotografii păstrate într-un sertar vechi. Pentru mine, una dintre aceste imagini este întâlnirea cu Zaharia Stancu din anul 1960, întâlnire la care am ajuns împreună cu tatăl meu, Țene Ion, teleormănean ca și marele scriitor.

Astăzi, privind retrospectiv, înțeleg că acea întâlnire nu a fost numai un episod familial sau o simplă vizită la un scriitor consacrat. A fost, pentru mine, o întâlnire cu lumea literaturii române și, mai ales, cu lumea jurnalismului practicat de un scriitor care făcuse din cuvântul publicistic una dintre formele esențiale ale existenței sale intelectuale.

Zaharia Stancu s-a născut în 1902, la Salcia, în județul Teleorman, iar legătura sa cu această provincie nu a fost niciodată una pur geografică. Teleormanul a rămas în memoria și în literatura sa ca un spațiu al copilăriei, al oamenilor simpli, al sărăciei, al muncii și al unei sensibilități care avea să hrănească mai târziu literatura sa. Înainte de a deveni una dintre figurile importante ale vieții literare românești, Stancu a cunoscut direct lumea presei și a muncii cotidiene.

Debutul său publicistic este legat chiar de Turnu Măgurele. Sursele biografice consemnează activitatea sa gazetărească încă din tinerețe, inclusiv colaborarea la publicații precum „Victoria”, „Universul literar”, „Săgetătorul” și „Adevărul literar și artistic”. Mai târziu, Stancu avea să conducă sau să colaboreze la importante publicații ale epocii, între care „Azi”, „Lumea românească”, „Credința”, „Tempo” și „Revista română”.

Pentru mine însă, Zaharia Stancu nu a fost, în acea zi din 1960, o înșiruire de date dintr-un dicționar literar. Era omul pe care îl priveam prin ochii tatălui meu.

Tata, Țene Ion, îl cunoscuse pe Zaharia Stancu în anii tinereții, la Turnu Măgurele. Cei doi fuseseră colegi în echipa de fotbal „Vulturii Negri”. Îmi amintesc cu emoție povestea pe care am auzit-o de atâtea ori: Zaharia Stancu juca portar, în condițiile unei defecțiuni la picior, în timp ce tata evolua ca atacant. Dincolo de celebritatea ulterioară a scriitorului, această imagine îl readuce pe Stancu într-o ipostază omenească, tinerească, aproape departe de fotografia oficială a academicianului și președintelui Uniunii Scriitorilor.

Fotbalul îi apropiase cândva pe cei doi tineri teleormăneni. Literatura avea să-l ducă pe Zaharia Stancu spre București și spre marile instituții culturale ale țării. Dar memoria copilăriei nu dispare. Ea rămâne, uneori, într-un gest, într-o glumă, într-un nume de echipă sau într-o poveste spusă între doi oameni care se cunoscuseră înainte ca unul dintre ei să devină celebru.

În 1960, când l-am vizitat împreună cu tata, eu eram un tânăr care începuse să scrie poezii. Eram încă la început de drum și, firesc, aveam emoțiile celui care își pune versurile înaintea unui scriitor consacrat.

I-am citit câteva dintre poeziile mele. Răspunsul lui Zaharia Stancu a fost simplu: „Sunt bune.”

Astăzi, după atâția ani, acele cuvinte capătă pentru mine o semnificație mult mai mare decât aveau atunci. Nu pentru că ar fi reprezentat o consacrare, ci pentru că veneau din partea unui om care cunoștea mecanismele literaturii, ale presei și ale vieții scriitoricești. În spatele celor două cuvinte se afla, pentru mine, o încurajare.

În acea întâlnire, tata și Zaharia Stancu au început să depene amintiri despre Turnu Măgurele. Eu ascultam. Eram martorul unei conversații în care literatura și viața se întâlneau firesc. Nu era nevoie de discursuri solemne. Oameni care se cunoscuseră în tinerețe își reconstruiau, prin cuvinte, o lume dispărută.

În timp ce ei vorbeau, eu priveam biblioteca lui Zaharia Stancu.

Pentru un tânăr care începuse să scrie, biblioteca unui scriitor reprezenta aproape un teritoriu sacru. Cărțile nu mai erau simple obiecte. Ele deveneau semne ale unei vieți dedicate lecturii și scrisului. Iar lângă biroul său am observat un teanc de reviste. Astăzi înțeleg mai bine acea imagine.

Teancul de reviste de lângă biroul lui Zaharia Stancu era, simbolic, imaginea jurnalistului care nu se desprinde niciodată de lumea imediată. Cartea presupune răgaz, construcție, durată. Ziarul și revista presupun prezent, reacție, observație, intervenție. Jurnalistul trebuie să privească lumea în timp ce aceasta se desfășoară înaintea lui.

Zaharia Stancu a fost tocmai un asemenea scriitor-jurnalist. Activitatea sa publicistică nu poate fi desprinsă de evoluția sa literară. A scris poezie, proză și publicistică, dar gazetăria a reprezentat una dintre constantele existenței sale intelectuale. AGERPRES subliniază faptul că publicistica lui s-a remarcat prin interesul pentru fenomenele politice, sociale și morale și că o parte din aceasta a fost reunită ulterior în volume precum „Secolul omului de jos” și „Însemnările și amintirile unui ziarist”. Această dimensiune este importantă pentru înțelegerea lui Zaharia Stancu.

Jurnalistul Stancu nu trebuie privit separat de prozatorul Stancu. Experiența gazetăriei i-a oferit contactul direct cu oamenii, cu evenimentul, cu tensiunile sociale și cu limbajul viu al epocii. Jurnalistul observa realitatea; prozatorul o transforma artistic. Între cele două ipostaze exista un circuit permanent.

De altfel, chiar traseul său profesional confirmă această continuitate. A activat în numeroase redacții, a condus publicații și a participat intens la viața culturală și publică a României. AGERPRES îl prezintă drept poet, prozator, membru al Academiei Române și jurnalist, menționând inclusiv activitatea sa la „Credința”, „Tempo”, „Lumea românească” și alte publicații.

Dar pentru mine, în 1960, toate acestea erau încă necunoscute sau doar parțial cunoscute. Eu nu vedeam în fața mea o pagină de istorie literară. Vedeam un om pe care tata îl cunoscuse în tinerețe. Aceasta este frumusețea memoriei.

Istoria literară fixează date, ani, titluri, funcții și opere. Memoria personală păstrează altceva: timbrul unei voci, o încăpere, o bibliotecă, un teanc de reviste, o conversație între doi oameni, emoția unui tânăr care își citește versurile și așteaptă verdictul unui scriitor.

De aceea, mărturia personală poate completa documentul istoric. Ea nu îl înlocuiește, dar îi adaugă o dimensiune umană.

Privind astăzi în urmă, cred că întâlnirea aceea a avut pentru mine și o semnificație de început. Eram poetul aflat la începutul drumului și mă aflam, fără să știu, în fața unui om care trecuse prin aproape toate formele importante ale scrisului: poezie, proză, jurnalism, publicistică, conducerea unor reviste și instituții culturale.

Faptul că Zaharia Stancu mi-a ascultat poeziile și mi-a spus că sunt bune a rămas în memoria mea ca un gest de generozitate. Un scriitor consacrat putea să ignore încercările unui tânăr. El a ales să le asculte.

Această disponibilitate față de tineri este, în fond, o altă formă a jurnalismului cultural: aceea de a recunoaște că literatura nu se termină cu generația proprie. Ea continuă prin cei care vin.

Există și o coincidență simbolică pe care o descopăr acum, la distanța anilor. Tatăl meu și Zaharia Stancu fuseseră legați în tinerețe prin fotbal. Eu aveam să fiu legat de Stancu prin poezie. Între aceste două momente se întindea o lume întreagă: copilăria teleormăneană, anii de gazetărie, consacrarea literară, schimbările istorice și, apoi, întâlnirea din 1960.

Fotbalul și literatura par domenii fără legătură. În amintirea mea însă, ele se întâlnesc printr-un om: Zaharia Stancu. Portarul de odinioară, cu piciorul imperfect, devenise unul dintre oamenii importanți ai literaturii române. Iar în fața lui se afla, în 1960, un tânăr care își căuta drumul prin poezie.

Astăzi, când mă gândesc la jurnalistul Zaharia Stancu, nu îl văd doar prin prisma publicațiilor la care a colaborat sau pe care le-a condus. Îl văd și în apropierea biroului său, cu revistele așezate în teanc, înconjurat de cărți, ascultându-mi poeziile, în timp ce tatăl meu depăna cu el amintiri despre Turnu Măgurele. Această imagine mi se pare mai puternică decât o simplă fotografie.

Ea spune că, dincolo de instituții, funcții și istorii oficiale, cultura se transmite și prin întâlniri directe. Un scriitor îl întâlnește pe altul. Un tată își revede colegul de tinerețe. Un tânăr citește primele sale poezii. Iar, uneori, câteva cuvinte de încurajare rămân în memorie o viață întreagă.

Zaharia Stancu, jurnalistul, rămâne astfel pentru mine nu doar autorul unor articole și al unor cărți, nu doar directorul unor publicații și o personalitate importantă a culturii române, ci și omul pe care l-am întâlnit în 1960, alături de tata. Iar teancul de reviste de lângă biroul lui îmi apare astăzi ca un simbol. Acolo era jurnalistul. În biblioteca din jurul său era scriitorul. În amintirile cu tata era teleormăneanul.

Iar în cele câteva cuvinte adresate mie — „Sunt bune” — se afla, poate, pentru un tânăr poet, una dintre primele încurajări venite din lumea literaturii adevărate.

Bibliografie selectivă

AGERPRES, „O personalitate pe zi: Scriitorul şi academicianul Zaharia Stancu”, documentare biografică, 6 octombrie 2022.

Zaharia Stancu, Însemnările și amintirile unui ziarist. Sarea e dulce, București, 1955.

Pavel Țugui, Zaharia Stancu: Începuturile literare, București, 1983.

Dorina Rusu (coord.), Membrii Academiei Române / 1866–2003, București, Editura Enciclopedică, 2003.

Dicționarul Scriitorilor Români, București, 2002.

Foto: Wikipedia (comunismulinromania.ro)