(PAMFLET)
Se spune din bătrîni că tot românul s-a născut poet. Unii mai devreme, alţii mai tîrziu, iar alţii nici pînă în ziua de azi n-au reuşit să iasă din maternitatea literaturii. Dar asta nu-i o problemă. În România, ca să te faci poet, nu-ţi trebuie neapărat talent. Talentul este un ingredient facultativ, ca sarea în bucătăria fără gust. Dacă-l ai, bine, dacă nu, îl procuri. Se găseşte şi la kilogram, mai ales pe la unii care au prea mult şi nu ştiu ce să facă cu el. Te împrumuţi de la unul talentat, cu dobîndă, fireşte, şi-i promiţi că-i restitui împrumutul la Sfîntul Aşteaptă. Pînă atunci, ai timp să devii membru în toate asociaţiile poetice şi să-ţi faci o poză cu mîna la bărbie, privind meditativ spre un orizont pe care nu-l înţelegi. N-ai talent? Nu-i bai! N-ai inspiraţie? Nici atît! N-ai muză? Aici lucrurile se complică puţin, dar nu se blochează. Pentru asemenea situaţii există soluţii de avarie. Mergi pe Centură, unde muzele sînt aşezate strategic, din kilometru-n kilometru. Cu trei lire faci de trei ori pe noapte. Nu vă gîndiţi la prostii, neamule! Trei poezii, desigur, pînă la ziuă. Una despre iubire, alta despre singurătate şi a treia despre suferinţa poetului neînţeles. Muza îşi face meseria, tu îţi faci versurile, iar dimineaţa vă despărţiţi cu promisiunea unei noi colaborări literare. Ea rămîne pe Centură, tu pleci spre Academie.
Dar să presupunem că ai trecut cu bine de etapa creaţiei. Ai produs trei poezii, două metafore, o rimă şchioapă şi un vers care nu se ştie dacă-i început de capodoperă sau sfîrşit de propoziţie. Ce faci cu ele? Le publici? Nicidecum! Mai întîi le prezinţi criticilor literari. Ei sînt indispensabili în procesul de fabricaţie a poetului. Un critic priceput poate transforma o banalitate în metaforă, o rimă ratată în experiment postmodern şi o lipsă de inspiraţie într-o profundă criză existenţială. Cu cît textul e mai neînţeles, cu atît critica are mai mult de lucru. Îţi vinzi, aşadar, poeziile criticilor. Nu te aştepta însă să primeşti banii pe loc. Criticii literari au un sistem special de plată: se achită de datorie pe lumea cealaltă. Îţi scriu o cronică elogioasă, îţi aşază opera pe un piedestal şi te declară un fenomen al liricii contemporane. Plata propriu-zisă rămîne în suspensie, undeva între eternitate şi următoarea reîncarnare. Dar nu-i nimic! Important este că ai intrat în circuitul valorilor. Urmează etapa consacrării. Îţi tipăreşti o carte, apoi încă una, apoi un volum de poezii alese, deşi n-ai avut niciodată de unde alege. Îţi faci lansare, inviţi cîţiva prieteni, doi-trei colegi de breaslă şi un critic care ştie să vorbească o oră fără să spună nimic. Se rostesc cuvinte mari: originalitate, profunzime, viziune, autenticitate, discurs poetic novator. Nimeni nu înţelege exact ce-ai scris, dar toată lumea aplaudă. Aplauzele ţin loc de argumente, iar argumentele sînt considerate semne de invidie. În scurt timp, începi să te simţi poet. Nu unul oarecare, ci unul cu pretenţii. Nu mai scrii poezii, creezi universuri. Nu mai faci rime, construieşti arhitecturi lirice. Nu mai ai cititori, ai admiratori. Nu mai primeşti observaţii, eşti victima neînţelegerii. Dacă cineva îndrăzneşte să-ţi spună că versurile tale nu prea au poezie în ele, îl priveşti de sus şi-l întrebi dacă a citit vreodată Heidegger. Nu contează că nici tu nu l-ai citit. Important este să-i pronunţi numele cu suficientă gravitate. Apoi vine consacrarea supremă: te declari singur mare poet. Nu mai aştepţi validarea posterităţii, o faci tu în timpul vieţii. Îţi scrii singur prezentarea, îţi alegi singur fotografia, îţi alcătuieşti singur bibliografia şi, dacă se poate, îţi acorzi şi un premiu. De ce să aştepţi să te descopere alţii, cînd poţi să te descoperi singur? În fond, nimeni nu te cunoaşte mai bine decît tine, mai ales dacă eşti singurul care te citeşte. Şi uite-aşa, într-o bună dimineaţă, te trezeşti ditamai poetul. Atît de mare, încît nu mai încapi în literatura română. Ba chiar literatura română începe să ţi se pară prea mică pentru statura ta lirică. Eminescu? Un înaintaş respectabil, dar cam învechit. Arghezi? Prea multă trudă cu vorbele. Nichita? Prea multe necunoscute. Tu eşti altceva! Tu eşti viitorul, prezentul şi, la nevoie, trecutul poeziei româneşti. Singura problemă rămîne cititorul. El nu prea te citeşte, dar asta nu-i vina ta. Cititorul este insuficient pregătit, nu are instrumentele necesare pentru a pătrunde în labirintul tău poetic. Dacă nu te înţelege, înseamnă că eşti profund. Dacă nu te citeşte, înseamnă că eşti înaintea vremurilor. Dacă nu te cumpără, înseamnă că este sărac cu duhul şi cu buzunarul.
Aşadar, dragi aspiranţi la nemurirea literară, reţeta este simplă: un dram de talent, dacă se poate împrumutat, o muză la nevoie, trei lire pentru inspiraţie, un critic cu plata amînată, o editură dispusă să tipărească orice şi o doză zdravănă de tupeu. Se amestecă toate într-un vas numit vanitate, se lasă la dospit pînă cînd eul poetic creşte peste măsură şi se serveşte cald, cu autografe şi pretenţii de nemurire. Pofta de glorie să fie cît mai mare! Iar dacă, după toate acestea, nu reuşeşti să devii poet, nu dispera. Mai există o soluţie: te faci critic literar şi începi să-i explici lumii de ce poeziile tale, pe care încă nu le-ai scris, sînt capodopere. Că, vorba românului, tot românul s-a născut poet. Numai că unii au uitat să se mai nască şi s-au declarat singuri!
Girel BARBU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu