CÂND PROSTIA DEVINE MAI PERICULOASĂ DECÂT CORUPȚIA

Este de vină școala românească sau criza de educație a societății?

Există momente în istoria unei națiuni când pericolele cele mai mari nu vin din afară, nici măcar din interiorul structurilor de putere, ci se instalează, treptat, în mentalitatea colectivă. România contemporană pare să traverseze un asemenea moment. Corupția, despre care vorbim de decenii, continuă să roadă instituțiile statului, să compromită administrația și să afecteze încrederea cetățeanului în autorități. Dar, alături de ea, se manifestă un fenomen poate chiar mai primejdios: prostia devenită atitudine socială, refuzul gândirii, abandonarea discernământului și transformarea ignoranței într-o falsă superioritate.

Corupția are, de regulă, un scop: îmbogățirea, obținerea puterii, protejarea intereselor personale sau de grup. Coruptul știe, de cele mai multe ori, ce face și înțelege consecințele faptelor sale. Prostia, în schimb, poate acționa fără un scop precis, fără conștiința consecințelor și, uneori, cu o convingere impresionantă că deține adevărul absolut. Ea poate deveni instrumentul prin care corupția se perpetuează, se justifică și își găsește susținători.

Un individ corupt poate prejudicia un buget, o instituție sau o comunitate. O masă de oameni lipsită de discernământ poate legitima, prin vot, prin indiferență sau prin manipulare, tocmai sistemele care produc asemenea prejudicii. De aceea, problema nu mai este numai una morală sau administrativă, ci una de cultură civică și de supraviețuire democratică.

Întrebarea se impune firesc. Ce se întâmplă cu școala românească, dacă, după ani de studiu, unii absolvenți întâmpină dificultăți în a distinge informația de manipulare, argumentul de insultă și adevărul de zvon?

Nu putem pune întreaga vină pe umerii profesorilor. Mulți dintre ei își îndeplinesc misiunea cu vocație, în condiții dificile, cu salarii și resurse care nu reflectă importanța profesiei lor. Există dascăli care formează caractere și cultivă inteligența, chiar dacă sistemul nu le oferă întotdeauna mijloacele necesare.

Problema este mai profundă și ține de concepția asupra educației. Prea mult timp, școala a fost evaluată prin cantitatea de informație transmisă și prea puțin prin capacitatea elevului de a gândi independent. Memorarea mecanică, goana după note, promovarea formală și preocuparea excesivă pentru diplome au ajuns, în anumite situații, să înlocuiască formarea spiritului critic.

Un elev trebuie să învețe nu numai cine a fost Eminescu, ci și de ce poezia sa continuă să vorbească generațiilor. Nu numai când a avut loc un eveniment istoric, ci și ce consecințe a produs. Nu numai formule matematice, ci și cum să gândească logic. Nu numai să reproducă o lecție, ci să pună întrebări.

Adevărata educație nu produce roboți ai reproducerii, ci oameni capabili să judece, să compare, să conteste argumentat și să-și recunoască propriile limite.

Unul dintre fenomenele îngrijorătoare ale societății actuale este apariția individului care nu știe, dar nu acceptă că nu știe. Mai mult, își transformă necunoașterea într-o formă de autoritate publică.

Rețelele sociale au amplificat această situație. Oricine poate deveni, peste noapte, comentator politic, istoric, medic, economist sau specialist în probleme internaționale. Competența, studiul și experiența sunt uneori înlocuite de îndrăzneala afirmației și de numărul reacțiilor primite.

Nu tehnologia este vinovată. Internetul poate fi o extraordinară bibliotecă universală, dar și o piață a falsurilor, dacă utilizatorul nu posedă instrumentele necesare verificării informației.

În acest climat, omul informat este uneori privit cu suspiciune, iar cel care strigă mai tare pare să aibă dreptate. Argumentul este înlocuit de invectivă, dialogul de agresivitate, iar cultura de spectacolul superficial.

Aici se află una dintre marile primejdii: când societatea nu mai respectă competența, impostura devine posibilă, iar mediocritatea poate ajunge să conducă.

Democrația presupune libertatea de exprimare, dar și responsabilitatea utilizării acestei libertăți. Dreptul la opinie nu înseamnă că toate opiniile au aceeași valoare intelectuală, după cum libertatea de a alege nu înseamnă că orice alegere este lipsită de consecințe.

Un cetățean informat poate fi înșelat, dar are șanse mai mari să descopere manipularea. Un cetățean dezinteresat de realitate devine vulnerabil în fața promisiunilor populiste, a teoriilor conspiraționiste și a discursurilor care exploatează frica și resentimentul.

Când votul nu mai este precedat de o minimă informare, când alegătorul judecă numai după lozinci și aparențe, democrația riscă să fie transformată într-un mecanism exploatat de demagogi.

Nu trebuie să disprețuim cetățeanul care greșește și nici să considerăm că oamenii cu mai puțină școală sunt incapabili de judecată. Inteligența nu se măsoară exclusiv prin diplome. Există oameni fără studii superioare cu o înțelepciune remarcabilă și oameni cu titluri academice care dovedesc o gravă lipsă de discernământ. Ceea ce trebuie combătut este refuzul de a învăța, nu lipsa unei diplome.

Școala nu este singura instituție responsabilă de educarea individului. Familia reprezintă primul spațiu în care copilul învață respectul, responsabilitatea, adevărul și relația cu ceilalți.

Presa are, la rândul ei, o misiune esențială. Jurnalismul nu trebuie să transforme ignoranța în spectacol și nici să confunde audiența cu valoarea. Un ziarist adevărat verifică, documentează, compară surse și oferă publicului instrumentele necesare pentru a înțelege realitatea.

Intelectualul nu trebuie să rămână izolat în turnul său de fildeș. Scriitorul, profesorul, istoricul, jurnalistul și omul de cultură au obligația morală de a participa la formarea conștiinței publice. Cartea, biblioteca, dezbaterea și revista culturală nu sunt obiecte decorative ale civilizației, ci instrumente de apărare împotriva degradării intelectuale.

O societate care nu mai citește riscă să nu mai înțeleagă. O societate care nu mai pune întrebări riscă să accepte orice răspuns. Iar o societate care își marginalizează intelectualii își slăbește propriile mecanisme de apărare.

Nu este suficient să deplângem situația. Este nevoie de o reformă profundă a educației, care să pună în centrul său gândirea critică, lectura, cultura generală, logica și educația civică.

Trebuie redată profesorului autoritatea morală și profesională, trebuie încurajată lectura încă din familie, trebuie susținute bibliotecile și publicațiile culturale și trebuie cultivată capacitatea cetățeanului de a verifica informația înainte de a o distribui.

Mai presus de toate, trebuie să reînvățăm modestia intelectuală: să recunoaștem că nu le știm pe toate, că putem greși și că adevărul nu devine proprietatea noastră numai pentru că îl afirmăm cu voce tare.

Corupția poate fi combătută prin legi, instituții independente, justiție și transparență. Prostia, înțeleasă ca refuz al gândirii și al cunoașterii, nu poate fi eliminată prin decret. Ea se combate prin educație, cultură, lectură și exemplul personal.

Poate că nu prostia este, în sine, mai periculoasă decât corupția, ci alianța dintre cele două. Corupția fără susținere socială întâmpină rezistență. Corupția sprijinită de ignoranță, manipulare și indiferență își poate construi o durată mult mai lungă.

O națiune nu se prăbușește numai atunci când este jefuită de conducătorii săi, ci și atunci când renunță să mai gândească, să mai judece și să mai apere valorile care o definesc.

România nu are nevoie de mai mulți oameni care pretind că le știu pe toate, ci de mai mulți oameni care au curajul să învețe, să întrebe și să gândească.

Iar prima reformă de care avem nevoie nu este numai reforma școlii, ci reforma mentalității.

Al.Florin Țene