Duminica Ortodoxiei: Două sfinte împărătese apără Ortodoxia prin cinstirea icoanelor

 

PASTORALA LA DUMINICA ORTODOXIEI. PREACUVIOȘI ȘI PREACUCERNICI PĂRINȚI, IUBIȚI FRAȚI ȘI SURORI ÎN DOMNUL,

În lumina duhovnicească a începutului Sfântului și Marelui Post, Biserica ne pune înainte, ca prim popas al urcușului nostru spre Înviere, ­Duminica Ortodoxiei – prăznuirea biruinței dreptei credințe asupra tuturor ereziilor sau rătăcirilor și, în chip deosebit, Duminica ­restabilirii solemne a cultului ­sfintelor icoane la Constantinopol în anul 843.

Pentru a înțelege deplin această biruință, se cuvine să amintim, fie și pe scurt, drumul anevoios parcurs de Biserică în secolele ­VIII-IX. În acea vreme, împărați precum Leon al III-lea Isaurul și Constantin al V-lea Copronimul, confruntați cu presiuni politice și militare din partea popoarelor vecine și dorind o cooperare cu popoare necreștine din Răsărit, au declanșat o luptă aprigă împotriva cinstirii icoanelor. Această încercare de compromis politico-religios a provocat o rană adâncă în viața credincioșilor și a monahilor ­Constantinopolului.

Sub purtarea de grijă a două împărătese cu viață sfântă, Irina și Teodora, Dumnezeu a rânduit formularea credinței ortodoxe privind cultul icoanelor. Astfel, la Niceea, în anul 787, Sfinții Părinți de la Sinodul al VII-lea Ecumenic au stabilit dogma cinstirii icoanelor, iar în anul 843, prin sinodul convocat la Constantinopol și prin proclamarea făcută de către Patriarhul Metodie, Ortodoxia a biruit deplin. Din acel moment, prima duminică a Postului Mare a devenit sărbătoarea triumfului dreptei credințe.

Două mari împărătese, două femei cu viață sfântă – Irina și Teodora, au reușit să împlinească, în chip minunat, voia lui Dumnezeu, într-o perioadă a istoriei în care, din păcate, unii bărbați împărați au devenit prigonitori ai sfintelor icoane.

Sfântul Ioan Damaschin – „trâmbița Duhului Sfânt împotriva iconoclaștilor” – spunea în secolul al VIII-lea: „Nu mă închin materiei, ci mă închin Creatorului materiei, Care S-a făcut materie pentru mine”1. Iar Sfântul Teodor Studitul, în secolul al IX-lea, confirmă același adevăr al credinței potrivit căruia „Cel nevăzut S-a făcut văzut pentru ca noi, văzând întipărirea Lui, să dorim asemănarea cu El”2.

Astfel, icoana devine fereastră spre Împărăția lui Dumnezeu, loc al prezenței harului, chemare la sfințenie și mărturisire a adevărului că Hristos este „Chipul lui Dumnezeu celui nevăzut” (Coloseni 1, 15).

În lumina acestor învățături, Duminica Ortodoxiei este un prilej de adâncă recunoștință față de mărturisitorii dreptei credințe – ierarhi, monahi, teologi și mulțime de credincioși cu viață curată –  care au apărat adevărul chiar cu prețul vieții. Ei reprezintă „norul cel mare de mărturii” (cf. Evrei 12, 1) care ne însoțește și astăzi pe calea postului și a pocăinței.

Omul este icoana vie a lui Dumnezeu

Duminica Ortodoxiei ne arată că omul este icoana vie a lui Dumnezeu, creat după chipul Său (cf. Facerea 1, 26), chemat să reflecte în această lume iubirea, curăția și slava Celui ce l-a zidit. Sfântul Grigorie Teologul ne îndeamnă: „Cinstește-L pe Dumnezeu prin tine însuți, căci tu ești chipul Lui”3.

Icoana sfinților nu este doar o amintire, ci o mărturie vie a împlinirii omului, o dovadă că harul poate transfigura o viață obiș­nuită și o  poate ridica la asemănarea cu Dumnezeu. Sfântul ­Vasile cel Mare spune: „Cinstea adusă icoanei trece la prototip”4, iar cinstea adusă sfinților trece la Dumnezeu. Așadar, icoana ne descoperă două mari adevăruri:

• cine este Dumnezeu pentru om: Cel ce S-a făcut văzut, apropiat, adică Dumnezeu Omul;
• cine poate deveni omul în relația cu Dumnezeu: asemenea lui Dumnezeu prin har, lumină și sfințenie.

Privind icoana, înțelegem că fiecare chip omenesc este chemat la viața veșnică. Într-o lume care adesea umilește, manipulează sau estompează valoarea persoanei, Biserica apără și afirmă valoarea unică și eternă în fiecare om: copil, bătrân, bolnav, refugiat, singur, marginalizat, deoarece el este o icoană a lui Dumnezeu, iar în cei mai smeriți strălucește cu adevărat chipul lui Hristos (cf. Matei 25, 40).

În anul 2026, declarat de către Sfântul Sinod ca fiind „Anul ­omagial al pastorației familiei creștine” și „Anul comemorativ al sfintelor femei din calendar (miro­nosițe, mucenițe, monahii, soții și mame)”, suntem chemați să privim cu mai multă atenție la demnitatea chipului omenesc luminat de har: în familie, în jertfa discretă a mamelor, în dăruirea soțiilor și în statornicia femeilor credincioase care țin aprinsă flacăra iubirii în casele lor. În acest an comemorativ, Biserica a adăugat în calendarul liturgic și 16 sfinte femei, canonizate în anul precedent (2025) de către Sfântul Sinod, care, prin viețile lor luminate și mărturisitoare, au intrat în soborul sfinților din ceruri.

Totodată, pomenim cu evlavie și pe acele sfinte femei care au sfințit istoria Bisericii și au apărat adevărul credinței cu toată ființa lor de-a lungul vremii, între acestea numărându-se și împărătesele Irina și Teodora, prin care Dumnezeu a lucrat biruința Bisericii asupra ereziei iconoclasmului. Ele au purtat greutatea vremurilor cu inimă curajoasă și cu dragoste neclintită pentru Hristos, devenind chipuri luminoase ale mărturisirii cre­dinței și modele de trăire pentru toți credincioșii.

Prin ele și prin toți sfinții contemporani – părinți duhovnicești, mărturisitori și slujitori ne­obo­siți – înțelegem că adevărata sfin­țenie se naște în inimă, acolo unde iubirea, iertarea și împăcarea restaurează chipul lui Dumnezeu cel milostiv din fiecare dintre noi.

Astăzi prăznuim triumful Ortodoxiei, care înseamnă biruință a dreptei credințe vii, deoarece credința trebuie și trăită, nu doar mărturisită. Ortodoxie înseamnă dreaptă credință, dar și dreaptă înțelegere; dreaptă gândire, dar și dreaptă slăvire; dreaptă reprezentare (iconografie), dar și dreaptă cântare (imnografie); dreaptă nevoință (asceză), dar și dreaptă socoteală sau măsură (discernământul, virtutea tuturor virtu­ților, cum au văzut-o părinții Bisericii).

Văzându-le și punându-le la inimă pe acestea, înțelegem că Ortodoxia este și dreapta vedere a lui Dumnezeu, care ne îndreaptă și propria noastră gândire și vedere ca ființe create după chipul Său cel sfânt. Ea ne îndreaptă propria creștere duhovnicească și slăvire a Celui care ne-a dăruit viață; ne îndreaptă propria ­evlavie și pocăință, dar și asceză și rugăciune, credință și trăire adevărată.

Ortodoxia nu este altceva decât firea umană sfințită, așa cum ni s-a făcut cunoscut nouă prin Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos, Fiul veșnic al lui Dumnezeu.

Pomenim cu evlavie și pe acele sfinte femei care au sfințit istoria Bisericii

Dacă icoanele din biserici ne arată slava Împărăției lui Dumnezeu, icoana fratelui sau a surorii care se află în suferință ne arată modul concret în care putem ­dobândi această slavă.

Ai sărit de 80 kg? Bagă asta în pantof – după 3 zile, aveam nevoie urgent de o curea nouă!toptrendseu.com

Cei mai confortabili pantofi ai anului 2026!escaco.com

Iubirea față de aproapele este lumina Ortodoxiei în viața de zi cu zi. Sfântul Apostol Ioan ne întreabă, zicând: „Iar cine are bogăția lumii acesteia și se uită la fratele său care este în nevoie și își închide inima față de el, cum rămâne în acela dragostea lui Dumnezeu?” (1 Ioan 3, 17). Iar Sfântul Ioan Gură de Aur îndeamnă: „Vrei să cinstești trupul lui Hristos? Nu îl disprețui când îl vezi flămând sau gol”5.

Filantropia este, așadar, icoana vie a credinței noastre. Ea nu este doar un simplu gest social, ci o lucrare a Duhului, o prelungire a iubirii lui Dumnezeu în lume. Astfel, Duminica Ortodoxiei devine ziua în care Biserica întreagă își întinde mâna spre cei încercați: oameni împovărați de multe lipsuri și suferințe, comunități aflate în dificultate, misiuni care își poartă crucea în locuri grele și parohii care trăiesc cu resurse puține, dar cu nădejde mare.

Ca în fiecare an, în această duminică binecuvântată se organizează o colectă destinată Fondului Central Misionar, rânduit de către Sfântul Sinod ca formă de solidaritate în viața Bisericii. Acest fond sprijină lucrarea social-filantropică și misionară a Bisericii noastre, ajutând:

• eparhiile, parohiile și mănăstirile aflate în dificultate;
• familiile vulnerabile, copiii lipsiți de sprijin și persoanele aflate în suferință;
• programele educaționale, social-filantropice și social-misionare;
• comunitățile din zone defavorizate, care au nevoie de întărire și speranță.

Prin această lucrare binecuvântată, fiecare creștin se face părtaş la viața și la nevoile Bisericii, „ca să nu fie dezbinare în trup, ci mădularele să se îngrijească deopotrivă unele de altele” (1 Corinteni 12, 25). În darul fiecărui creștin ortodox, fie el mic sau mare, se află puterea de a restaura o icoană vie: un chip de om întristat, un copil în lipsuri, un bătrân însingurat, o parohie aflată în grea încercare.

Icoanele din biserici ne arată slava Împărăției lui Dumnezeu

În această Duminică a Ortodoxiei să ne apropiem de sfintele icoane cu inimă curată, descoperind în ele frumusețea chemării pe care Dumnezeu a sădit-o în fiecare dintre noi. Să privim, cu aceeași ­evlavie, și către chipul semenului nostru aflat în nevoie și să-l sprijinim după putere, ca pe o mărturie vie a iubirii lui Hristos.

La acest întâi popas duhovnicesc al Postului Mare, să ne străduim a ne asemăna tot mai mult cu Domnul Iisus Hristos, Chipul Tatălui și izvorul sfințeniei noastre. În aceste zile binecuvântate, fiecare dintre noi este chemat să arate lumina credinței prin faptele sale, „așa încât, văzând ­(oamenii – n.n.) faptele noastre cele bune, să slăvească pe Tatăl nostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16).

Mulțumindu-vă pentru dărnicia arătată în toți anii pentru realizarea Fondului Central Misionar, cu părintească iubire, vă adresăm tuturor binecuvântarea apostolică: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi toți!” (2 Corinteni 13, 13).

Preşedintele Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române

† Daniel
Arhiepiscopul Bucureştilor,
Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei, Locțiitorul tronului Cezareei Capadociei şi Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Pastorala Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române la prima Duminică a Postului Nașterii Domnului din anul 2025. Post și rugăciune!

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Păstrând neîntreruptă rânduiala așezată în anul 2008 privind anii omagiali și comemorativi, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2025, în Patriarhia Română, ca Anul omagial al Centenarului Patriarhiei Române și Anul comemorativ al duhovnicilor și mărturisitorilor ortodocși români din secolul al XX-lea.

De-a lungul celor 100 de ani de activitate şi organizare insti­tuțională, Patriarhia Română a propovăduit Evanghelia și a condus credincioșii, prin lucrarea Duhului Sfânt, către Hristos, Mirele Bisericii, fiind în același timp și un factor de unitate națională, stabilitate socială și înflorire culturală, iar duhovnicii și mărturisitorii ortodocși români din secolul al XX-lea au fost trăitori și apărători ai cre­dinței ortodoxe în timpurile ostile ale regimului comunist ateu.

Patriarhia Română a devenit simbolul unității spirituale a tuturor românilor ortodocși

Atât recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române din anul 1885, cât și ridicarea ei la rangul de Patriarhie, la 4 februarie 1925, reprezintă două evenimente istorice de importanță capitală pentru viața bisericească a poporului român, deoarece au influen­țat în mod deosebit dezvoltarea instituțională și administrativă dinamică a Bisericii Ortodoxe Române, fiind și expresia firească a unității spirituale și naționale realizate prin Marea Unire de la ­1 Decembrie 1918. Canonizarea sfinților români, înființarea de noi eparhii, organizarea diasporei ortodoxe române, aportul consistent al Bisericii Ortodoxe Române în domeniul relațiilor interortodoxe, intercreștine și interreligioase nu s-ar fi putut realiza fără aceste momente providențiale ale istoriei și devenirii sale.

Întemeiată în contextul istoric al României Mari, Patriarhia Română a devenit simbolul unității spirituale a tuturor românilor ortodocși, reuniți între aceleași hotare naționale, după secole de separare administrativă și bisericească.

Marea Unire a determinat schimbări importante inclusiv în viața Bisericii noastre, impunându-se principiul organizării unitare a vieţii bisericești în toate provinciile regatului României Mari. La 31 decembrie 1919, a fost ales Mitropolit primat Episcopul Miron Cristea al Caransebeşului, care participase la actul istoric de la 1 decembrie 1918, fiind unul dintre ierarhii care au oficiat slujba de Te Deum pentru întrunirea dele­gaților votanți ai Rezoluţiei de unire de la Alba Iulia și membru al delegaţiei transilvănene care a înmânat Actul Unirii regelui Ferdinand la 14 decembrie 1918, în ­Bucureşti.

În acest context, mai multe personalități bisericești, politice și culturale au susţinut și argumentat ideea înfiinţării Patriarhiei ca act de prestigiu pentru o Biserică autocefală şi pentru România Întregită, care, după Revoluția bolșevică (6-7 nov. 1917), „era cel mai mare stat ortodox din Europa”, așa cum menționa profesorul Alexandru Lapedatu, ministrul cultelor (Arhim. Tit Simedrea, Patriarhia Românească. Acte și documente, București, Tipografia Cărților Bisericești, 1926, p. 11), și „singurul popor ortodox cu un simplu mitropolit primat în fruntea unei Biserici autonome” (Arhim. T. Simedrea, Patriarhia Românească…, p. 7), cum constata savantul Nicolae Iorga. În 4 februarie 1925, la propunerea Mitropolitului Pimen Georgescu al Moldovei, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât înfiinţarea Patriarhiei Române, propunere votată în unanimitate. În aceeași ședință, Episcopul Vartolomeu Stănescu al Râmnicului-Noului Severin a dat citire Actului de Înfiinţare a Patriarhatului românesc și hotărârea a fost comunicată guvernului spre legiferare. După adoptarea proiectului de lege de către corpurile legislative (12 și 17 febr. 1925), legea a fost promulgată de către regele Ferdinand I la 23 februarie 1925, fiind publicată în Monitorul Oficial din 25 februarie 1925. Astfel, după Marea Unire, diversitatea organizării bisericești din Basarabia, Bucovina și Transilvania a făcut evidentă necesitatea unei unificări sub o singură autoritate bisericească, având sediul la București.

Patriarhia Ecumenică, reprezentată de Patriarhul Vasile al III-lea (1925-1929), a considerat „binevenită şi îndreptăţită […] ­ridicarea Bisericii-surori din ­România la vrednicia patriarhală” („Tomosul Sfintei Patriarhii Ecumenice, nr. 1579”, în: Arhim. T. Simedrea, Patriarhia Românească…, p. 133). Tomosul Patriarhului Ecumenic emis la 30 iulie 1925 a consfințit în mod canonic demnitatea patriarhală a Bisericii Ortodoxe Române, iar întronizarea primului Patriarh, Miron Cristea, la 1 noiembrie 1925, a marcat începutul unei noi epoci a Ortodoxiei româneşti.

În cei 100 de ani de activitate, Patriarhia Română s-a afirmat ca o instituție fundamentală pentru păstrarea identității naționale și spirituale a poporului român. Ea a traversat şi perioade istorice foarte dificile, ca dictatura regală, regimul antonescian, dar mai ales regimul comunist ateu, unind suferinţa cu speranţa şi supra­viețuind cu vigoare, pentru a înflori, după 1989, într-o perioadă de renaștere spirituală și misionară de mare amploare.

Patriarhii care au păstorit Biserica Ortodoxă Română în acest secol (1925-2025) au fost ierarhi înţelepţi şi demni, care au contribuit, fiecare în felul său, la continuitatea și dezvoltarea vieții bisericești în poporul român.

Dorința credincioșilor ortodocși români de a avea o nouă Catedrală Patriarhală, ca recunoştinţă adusă lui Dumnezeu pentru înfăptuirea României întregite, a fost împlinită prin edificarea Catedralei Naţionale. Astfel, în anul Centenar al României Mari 2018 a fost sfințit, la 25 noiembrie, Altarul Catedralei Națio­nale, cu hramurile Înălțarea Domnului (Ziua Eroilor) și Sfântul Apostol Andrei, cel întâi chemat, Ocrotitorul României, iar la 26 octombrie 2025, de sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, s-au sfințit exteriorul și pictura Catedralei Naționale, un dar al poporului român dreptcredincios izvorât din credința în Dumnezeu și cinstirea eroilor români.

Prin toate elementele ei componente, Catedrala Națională poate fi considerată astăzi o carte deschisă de teologie ortodoxă, scrisă în piatră, culoare și lumină, care cheamă la rugăciune și comuniune sfântă. Prin sfințire, ea devine pregustare a comuniunii eterne cu Sfânta Treime din Împărăţia cerurilor, adevăr foarte puternic sub­liniat în slujba de sfinţire a bisericii, când se cântă troparul: „Această casă Tatăl a zidit-o, această casă Fiul a-ntărit-o, această casă Duhul Sfânt a înnoit-o, a lu­minat-o, a sfinţit-o şi a sfinţit sufletele noastre”. Deci, Biserica a fost sfințită prin harul Preasfintei Treimi, pentru a fi oamenilor corabie a mântuirii, spaţiu cruciform al comuniunii credincioșilor cu Hristos Cel răstignit, înviat şi înălţat întru slavă la cer și, tot­odată, casa Prea­sfintei Treimi.

Cu ajutorul lui Dumnezeu, generozitatea Guvernului României și contribuția clerului și credin­cioșilor români din România și din afara ei, Biserica Ortodoxă Română are acum în Bucureşti o catedrală reprezentativă pentru credinţa și evlavia majorității poporului român. Catedrala nouă din București se numeşte Catedrală Naţională pentru că se află în capitala României și au loc aici şi ceremonii cu valoare de simbol na­țional, fiind dedicată tuturor eroilor români din toate timpurile.

Edificarea şi sfințirea Catedralei Naţionale înseamnă împlinirea unui ideal, pe care Preafericitul Părinte Patriarh Daniel l-a primit drept mandat, împreună cu Sfântul Sinod, cu clerul şi credincioşii, de la vrednicii noștri înaintași, iar realizarea acestui ideal a primit conținut concret în special prin manifestarea cooperării tuturor ierarhilor Sfântului Sinod în sprijinirea acestui proiect, atât prin adoptarea hotărârilor sinodale necesare, cât şi prin continuarea realizării Colectei naţionale bisericeşti în eparhii.

Cu acest prilej, mulțumim tuturor donatorilor și binefăcătorilor pentru sprijinul acordat în împlinirea acestui ideal românesc, în anul plin de lumină al Centenarului Patriarhiei Române.

Acești sfinți reprezintă rodul cel mai de preț pe care Biserica noastră l-a adus în acest secol

La aniversarea Centenarului Patriarhiei Române (1925-2025), se cuvine să-i cinstim în mod deosebit pe marii păstori de suflete, preoți mărturisitori, mucenici și mari duhovnici, care au strălucit prin faptele lor vrednice de laudă în acest răstimp de 100 de ani, ca rodiri sfinte ale Evangheliei Domnului nostru Iisus Hristos pe pământul românesc. Astfel, în ziua de 4 februarie 2025, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat canonizarea a 16 sfinți români care au mărturisit credința în Hristos în perioada grea a regimului ­comunist din România. Acești sfinți reprezintă rodul cel mai de preț pe care Biserica noastră l-a adus în acest secol, deoarece prin ei se arată concret lucrarea tainică a harului ­Duhului Sfânt în Biserica ­Ortodoxă Română.

Aceștia au fost canonizați pentru că în viața lor s-au arătat semnele sfințeniei: Ortodoxia credinţei, viaţa sfântă de pocăinţă şi rugăciune, iubire smerită şi milostivă faţă de aproapele, mărturisirea jertfelnică a credinţei și facerea de minuni, precum și evlavia poporului faţă de ei. Biserica îi cinstește mai ales pentru că au rezistat cu bărbăție și demnitate persecuțiilor și au mărturisit adevărul lui Hristos, chiar și în condiții de tortură și moarte, oferind astfel un exemplu viu de trăire creștină deplină.

Printre noii sfinți canonizați recent, care împodobesc calendarul Bisericii noastre se numără mucenicii care au mărturisit credința în Hristos cu prețul vieții lor. Îi menționăm pe Sfântul Preot Mucenic Constantin Sârbu, care a primit moarte martirică pentru că a refuzat să trădeze Taina Sfintei Spovedanii; pe Sfântul Preot Mucenic Liviu Galaction de la Cluj, care a fost arestat pentru activitatea sa catehetică, apărând ora de religie în școli, murind în chinuri cumplite în penitenciarul de la Aiud; pe Sfântul Cuvios Mucenic Gherasim de la Tismana, mare nevoitor isihast, care a mărturisit credința în Hristos, murind mucenicește în penitenciarul de la Târgu-Ocna; pe Sfântul Cuvios Mucenic Visarion de la Lainici, care în urma unor bătăi cumplite a murit mărturisind pe Hristos în Mănăstirea Lainici de pe Valea Jiului; pe Sfântul Preot Mucenic Ilarion Felea, preot în parohie și profesor de teologie, care a trecut la Domnul după grele suferinţe în penitenciarul de la Aiud; și pe Sfântul Preot Mucenic Alexandru din Basarabia, care la vârsta de 80 de ani a fost deportat, dezbrăcat, bătut, tras de barbă, înfometat și umilit, încre­dințându-și sufletul lui Dumnezeu, în biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu din orașul rusesc Kazan în Uniunea Sovietică.

Totodată, amintim ceata preoților mărturisitori în închisorile comuniste, care și-au sfințit viața prin răbdare, dragoste și smerenie, iertând pe cei care i-au bătut, chinuit și batjocorit, mu­tându-se astfel cu pace la ce­reș­tile lăcașuri. Între acești plăcuți ai lui Dumnezeu se cuvine să îi menționăm pe Sfântul Cuvios Mărturisitor Sofian de la Antim, rugător isihast și pictor de biserici, care a mărturisit cre­dința în Hristos în penitenciarele de la București, Jilava, Aiud, Galați și Balta Brăilei, după eliberare deve­nind unul dintre cei mai îndrăgiți duhovnici ai Capitalei, fiind numit de Părintele Cleopa Ilie de la Sihăstria „Apostolul Bucureștilor”; pe Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae, cel mai mare teolog ortodox al secolului al XX-lea, care a supraviețuit anilor de închisoare de la Jilava și Aiud, fiind prețuit ca traducător și tâlcuitor al Filocaliei românești și al altor texte patristice, precum și ca un înţelept dascăl al spiritualității românești; pe Sfântul Cuvios Mărturisitor Arsenie de la ­Prislop, care a trecut prin patru detenții, după eliberare fiind obligat să locuiască în lume, însă păstrând în taină rânduiala de vie­țuire monahală, să­vârșind, după adormirea în Domnul, mai multe minuni; pe Sfântul Preot Mărturisitor Ilie Lăcă­tușu, care a pătimit în lagăre de muncă și închisori, fiind un mare rugător, după adormirea în Domnul trupul său fiind descoperit întreg și cu bună mireasmă, săvâr­șind mul­țime de minuni; și pe Sfântul Cuvios Mărturisitor Iraclie din Basarabia, unul dintre cei mai mari misionari români din perioada interbelică pentru teritoriul dintre Prut și Nistru, care a mărturisit credința în Hristos opt ani în lagărele de muncă din Uniunea Sovietică, după adormirea sa în Domnul, sfintele sale moaște arătându-se izvorâtoare de mir.

De asemenea, printre sfinții care au fost proclamați anul acesta se află și soborul cuvioșilor, care au fost recunoscuți de poporul dreptmăritor ca fiind rugători, duhovnici și povățuitori înțelepți ai sufletelor pe calea mântuirii. Printre acești mari rugători isihaști și duhovnici se numără: Sfântul Cuvios Paisie de la Sihăstria, care a dus o viață de aspră nevoință pustnicească, plin de smerenie și dragoste față de cei care îl cercetau, după adormirea în Domnul să­vârșind mai multe minuni; Sfântul Cuvios Cleopa de la Sihăstria, unul dintre cei mai iubiți duhovnici români ai secolului al XX-lea, mare predicator și apologet ortodox, povățuitor înțelept al clericilor și al credincioșilor, care a primit de la Dumnezeu și darul facerii de minuni; Sfântul Cuvios Dometie cel Milostiv de la Râmeț, smerit duhovnic rugător, care întreaga sa viață s-a remarcat prin harisma neagonisirii, fiind un părinte milostiv și oferind tot ceea ce avea pentru a-i ajuta pe cei care erau în nevoie, după adormirea sa în Domnul fiind numit de popor „Apostolul moților”; Sfântul Cuvios Serafim cel Răbdător de la Sâmbăta de Sus, care a fost călăuzitor al multor suflete pe calea mântuirii, pentru viața sa sfântă primind de la Dumnezeu darul înainte-vederii și al facerii de minuni; și Sfântul Cuvios Calistrat de la Timișeni și Vasiova, smerit misionar și duhovnic în ­Banat, care a păstrat cu multă râvnă rânduiala vieții călugărești, pentru smerenia și nevoințele sale primind de la Dumnezeu darul vindecării și al izgonirii duhurilor necurate.

În fața numeroaselor probleme materiale și spirituale ale lumii de azi, celebrarea Centenarului Patriarhiei Române ne cheamă la o reflecție profundă asupra misiunii și respon­sa­bilității noastre de a păstra și transmite mai departe lumina credinței ortodoxe și a unităţii naționale, în spiritul înain­tașilor noștri. Centenarul Patriarhiei Române este așadar un moment de sfântă bucurie și recunoștință pentru întreaga Ortodoxie românească. Privind retrospectiv, vedem nu doar o istorie bogată, ci și o moștenire spirituală luminoasă, lăsată de înaintașii noștri – patriarhi, ierarhi, preoți, monahi și credincioși mireni, care au apărat și transmis credința ortodoxă de-a lungul timpului.

Unitatea bisericească și demnitatea Bisericii Ortodoxe Române ca Patriarhie ne cheamă la o comuniune spirituală profundă în credință, în rugăciune și în slujire, contribuind la întărirea și promovarea unității bisericești și naționale, urmând exemplul înaintașilor noștri care au văzut Patriarhia Română ca fiind simbol al slujirii unității spirituale a ­poporului român.

Cu ajutorul Milostivului Dumnezeu, ne aflăm la începutul Postului Naşterii Domnului, numit şi Postul Crăciunului. Această perioadă este, în primul rând, o pregătire de sfințire a sufletelor și a trupurilor noastre, prin Spovedanie şi Împărtăşanie, dar și un prilej de întrajutorare și milostenie. Faptele milosteniei creştine, privite ca roade ale dreptei credințe, sunt forma concretă a iubirii smerite față de Dumnezeu și de oameni.

În contextul actual, marcat de criză economică și de nesiguranță a vieții, este necesară în continuare înmulțirea rugăciunii pentru încetarea războaielor şi pentru întărirea spirituală a celor care suferă din cauza acestora. Astăzi, când în jurul nostru se înmulțesc însingurarea și depresia, sărăcia şi nesiguranța zilei, să ne rugăm Domnului Iisus Hristos să ne întărească în lucrarea noastră creștină de ajutorare a bolnavilor, bătrânilor, orfanilor, săracilor şi a celor îndoliaţi şi întristaţi.

De aceea, ne adresăm preoţilor şi credincioşilor mireni ai Sfintei noastre Biserici cu îndemnul părintesc de a se organiza, ca în fiecare an, la parohii, mănăstiri, protopopiate şi la centrele eparhiale, colecte de alimente, haine şi bani. Acestea vor fi distribuite celor aflaţi în suferinţă şi lipsuri, familiilor defavorizate sau cu mulţi copii, bătrânilor și persoanelor singure, fără copii sau rude, cu precădere celor care locuiesc în mediul rural.

Fiind încredințați că veţi arăta şi în acest an dărnicie creştină şi veţi răspunde cu dragoste chemării noastre părinteşti la această lucrare sfântă de binefacere și ajutorare, vă mulţumim pentru generozitatea dovedită constant şi vă reamintim cuvintele Domnului Iisus Hristos: „Fericiți cei milostivi, că aceia se vor ­milui” (Matei 5, 7).

Ne rugăm Preamilostivului Dumnezeu să-i binecuvânteze pe toți românii din România și din afara ei, dăruindu-le sănătate și mântuire, ocrotindu-i de tot răul și întărindu-i în tot lucrul bun, spre bucuria Bisericii noastre și a poporului român de pretutindeni.

Cu multă bucurie și prețuire, vă îmbrățișăm părintește și vă împărtășim binecuvântarea apostolică: „Harul Domnului nostru ­Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!” (2 Corinteni 13, 13).

 

 Preşedintele Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române

† Daniel

Arhiepiscopul Bucureştilor,

Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei, Locțiitorul tronului Cezareei Capadociei şi

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Pastorala de Crăciun 2018: „Îngerii şi păstorii vestesc bucuria Naşterii Domnului”

† Daniel

Prin harul lui Dumnezeu, Arhiepiscopul Bucureștilor, Mitropolitul Munteniei și Dobrogei,

Locțiitorul Tronului Cezareei Capadociei

și

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Preacuviosului cin monahal, Preacucernicului cler

și dreptmăritorilor creștini din Arhiepiscopia Bucureștilor

Har, pace și bucurie de la Domnul nostru Iisus Hristos, iar de la noi părintești binecuvântări

Preacuvioşi și Preacucernici Părinţi,

Iubiţi credincioşi și credincioase,

Sărbătoarea Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos este sărbătoarea iubirii milostive a lui Dumnezeu pentru oameni. Fiul lui Dumnezeu Cel veșnic S-a pogorât din ceruri, S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Maria Fecioara și S-a făcut om, pentru a dărui oamenilor, păcătoși și muritori, iertarea păcatelor și viața veșnică. Pe cât a coborât El la noi, pe atât ne‑a deschis nouă drum ca să ne înălțăm spre El.

Sfinții Evangheliști Matei (1, 18‑24) și Luca (2, 1‑20) arată cum S-a născut Mântuitorul Iisus Hristos în Betleemul Iudeii, împlinindu‑se astfel ceea ce prorocii au prezis cu sute de ani mai înainte.

Sfântul Evanghelist Matei ne spune: „Acestea toate s‑au făcut ca să se împlinească ceea ce s‑a zis prin prorocul, care zice: «Iată, Fecioara va avea în pântece și va naște Fiu și vor chema numele Lui: Emanuel, care se tâlcuiește: Cu noi este Dumnezeu»” (Matei 1, 23; cf. Isaia 7, 14).

Sfântul Evanghelist Luca ne spune că după nașterea Pruncului Iisus, un înger le descoperă păstorilor de lângă Betleem adevărata identitate a Copilului: „Și iată, îngerul Domnului a stat lângă ei și slava Domnului a strălucit împrejurul lor, și ei s‑au înfricoșat cu frică mare. Dar îngerul le‑a zis: Nu vă temeți. Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul; că vi S‑a născut azi Mântuitor, Care este Hristos-Domnul, în cetatea lui David” (Luca 2, 9‑11).

Sfântul Evanghelist Luca, singurul care vorbește despre prezența păstorilor la Nașterea lui Hristos, ne spune că păstorii de lângă Betleem, „stând pe câmp și făcând de strajă noaptea împrejurul turmei lor” (Luca 2, 8), au văzut slava lui Dumnezeu strălucind în jurul lor, iar mulțimea de oaste cerească a îngerilor lăuda pe Dumnezeu zicând: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (Luca 2, 9‑14).

Îngerii preamăreau, de fapt, iubirea lui Dumnezeu, pacea pe care o aduce iubirea Lui în lume și bunăvoirea între oameni, când în inimile lor se sălășluiește iubirea lui Dumnezeu.

Pruncul Iisus Se naște într‑o peșteră și este culcat într-o iesle, noaptea, pe când dormeau locuitorii Betleemului.

La marginea orașului se aflau în stare de veghe doar păstorii oilor. Acestor oameni simpli și veghetori li se arată cete de îngeri întru lumină și cântare ca să vadă cum Dumnezeu schimbă lucrurile smerite în slavă, iar singurătatea lor o preface în bucurie.

Păstorii din Betleem au fost primii martori ai Nașterii Pruncului Iisus, au fost primii oameni care „au slăvit și lăudat pe Dumnezeu pentru toate câte auziseră și văzuseră”, vestind apoi și locuitorilor din cetatea lui David vestea cea bună, „că S-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos-Domnul” (cf. Luca 2, 8-20).

Este semnificativ faptul că în Vechiul Testament unii drepți care au preînchipuit pe Hristos-Domnul au fost păstori de turme: Abel (Facere 4, 2), Iosif (Facere 37, 2), David (1 Regi, 16, 11).

În Noul Testament, Hristos-Domnul Se numește pe Sine Însuși Păstorul cel bun (cf. Ioan 10, 11), conferind acestei profesii conotații sfinte și mântuitoare în plan duhovnicesc.

Sfântul Evanghelist Ioan ne învață că Hristos-Domnul este Păstorul cel bun, deoarece El Se dăruiește pe Sine, pentru ca oile Sale „viață să aibă, și din belșug să aibă” (Ioan 10, 10), adică viață veșnică și fericire veșnică, după cum tâlcuiesc Sfinții Părinți ai Bisericii[1].

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că, întrucât Hristos are grijă de mântuirea oamenilor, Se numește pe Sine Păstor, iar când îi aduce pe oameni la Tatăl, Se numește pe Sine ușă: „Eu sunt ușa; dacă va intra cineva prin Mine, se va mântui; și va intra și va ieși și pășune va afla” (Ioan 10, 9).

Tâlcuind cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos „Eu sunt ușa“, marele teolog român Dumitru Stăniloae spune: Hristos este „ușa prin care intră și ies oile înseși. Prin umanitatea Lui intră oile cuvântătoare la Dumnezeu, aflând o pășune spirituală. E ușor și folositor a intra prin Hristos la Tatăl, dar și a ieși cineva din sine spre semeni. Hristos este singura ușă prin care omul iese din închisoarea egoismului și omenescului închis în lume“[2].

Sfinții Părinți ai Bisericii care au explicat Evanghelia după Ioan, în special Sfinții Ioan Gură de Aur (†407) și Chiril al Alexandriei (†444), au remarcat că Păstorul cel bun se deosebește atât de furii sau hoții care intră în staulul oilor pentru a răpi, cât și de cei ce păstoresc doar pentru plată, arătând că scopul prim și ultim al lucrării pastorale nu trebuie să fie profitul personal, ci mântuirea credincioșilor, adică apărarea lor de cei ce răstălmăcesc dreapta credință și sfâșie unitatea Bisericii, precum și conducerea credincioșilor pe calea mântuirii, adică a unirii lor cu Hristos, prin Sfintele Taine, prin rugăciune și fapte bune[3].

Vorbind despre marea responsabilitate a păstorilor Bisericii, Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Este o încercare mare păzirea Bisericii, o primejdie mare care are nevoie de multă înțelepciune și de un curaj ca cel despre care vorbește Iisus Hristos, acela ca să-și dea viața pentru oile sale, ca niciodată să nu le părăsească, ca să fie tare, ca să stea cu curaj în fața lupului. În aceasta se deosebește păstorul de mercenar. Acesta se îngrijește puțin de oile sale, și nu veghează decât pentru propriul său interes, dar celălalt se uită pe sine însuși și veghează în mod unic numai la mântuirea turmei sale“[4].

În lumina celor arătate mai sus, înțelegem că slujirea de păstor de suflete este în primul rând responsabilitate sfântă pentru mântuirea credincioșilor, încredințați lui spre păstorire și iubire jertfelnică pentru ei.

Iubiţi fii și fiice duhovniceşti,

Dumnezeu, Care a făcut cerul și pământul, spațiul și timpul, alege locul și vremea nașterii Fiului Său în lume ca Om: în Betleemul din vremea împăratului Cezar August și a regelui Irod. Dumnezeu-Cuvântul, Care a spus primei familii umane: „stăpâniți pământul”, alege ca loc al venirii Sale ca Om printre oameni o familie săracă și neajutorată, Iosif și Maria din Nazaret, aflată în călătorie la Betleem, o familie fără bogății și fără renume, care nu poate conta pe nimeni și pe nimic altceva decât pe ajutorul lui Dumnezeu.

Copilul Care înainte de a Se naște nu găsește nici măcar un colțișor în casa de oaspeți, la puțin timp după naștere nu mai are loc nici în pământul neamului Său, ci trebuie să ia calea refugiului în Egipt. Vedem cum, de la început, viața Pruncului Iisus se întâlnește cu refuzul și apoi cu refugiul (exilul), pentru ca mai târziu să sfârșească cu răstignirea, tocmai pentru că El a venit să aducă iubire și viață, în lumea în care păcatul aduce ură și moarte.

Ca păstor, vindecător și mântuitor de suflete, odată cu începerea misiunii Sale, Hristos-Domnul mergea din cetate în cetate ca să adune „oile cele risipite”, să le dea hrană duhovnicească și să le vindece de orice boală și neputință.

Hristos, Călătorul și Pelerinul, Care colindă pretutindeni pentru a aduna și a mântui pe oameni, spune: „Vulpile au vizuini și păsările cerului cuiburi; Fiul Omului însă nu are unde să–Și plece capul” (Matei 8, 20). Dar cuvintele Sale nu se referă la neputința de a găsi o casă, ci la lucrarea Sa sfântă și misionară permanentă. El colindă lumea, caută pe cei care trăiesc vremelnic, pentru a le dărui viața veșnică în Împărăția Preasfintei Treimi.

Călător sau colindător în lume, în timpul vieții Sale pe pământ, Hristos-Domnul ni Se arată uneori ca un călător tainic chiar și după moartea și învierea Sa, când călătorește spre Emaus ca un pelerin necunoscut, cu Luca și Cleopa, cărora Se face cunoscut numai după ce L-au invitat să intre în casa lor (cf. Luca 24, 29-31), arătând astfel că Dumnezeu colindă lumea, în mod tainic, vine la noi sub chipul oricărui om care are nevoie de ajutorul nostru. Hristos ia față de om, ca noi să ne întoarcem permanent fața spre El.

Întrucât taina Nașterii Domnului Hristos ne descoperă pe iubitorul de oameni Dumnezeu ca fiind în același timp călător și binevestitor în lume, creștinii ortodocși români au văzut în colindătorii de Crăciun vestitori ai iubirii lui Dumnezeu pentru lume.

Colindătorii închipuie tainic pe îngerii care binevestesc păstorilor de la Betleem bucuria Nașterii lui Hristos, dar și pe Însuși Hristos-Domnul, Care ne aduce bucuria iubirii lui Dumnezeu pentru oameni și așteaptă ca și noi să răspundem, cu bucurie și iubire, la chemarea lui Dumnezeu. Acesta este înțelesul duhovnicesc al colindelor noastre de Crăciun și al vizitei pastorale a preoților cu icoana Nașterii Domnului în casele credincioșilor.

Dreptmăritori creştini,

În societatea contemporană, marcată de secularizare sau indiferență duhovnicească, este tot mai necesară o reînnoire a chemării fiecărui creștin, cleric sau mirean, de a fi, asemenea îngerilor și păstorilor de la Betleem, vestitori sau apostoli ai iubirii milostive a lui Hristos în lume.

De aceea, Biserica ne îndeamnă pe toți să devenim colindători, martori și vestitori ai venirii lui Hristos-Mesia în lume, pentru a dărui lumii pace și bucurie, mântuire și viață eternă!

În acest sens, privind cu speranță, dar și responsabilitate, spre viitor, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca anul 2019 să fie Anul omagial al satului românesc (al preoților, învățătorilor și primarilor gospodari).

Omagierea satului românesc și a contribuției sale majore la devenirea istorică a poporului român este o necesitate și o demnitate. Totodată, este necesară cunoașterea situației precare și incerte în care se află astăzi satul românesc și locuitorii lui, deși este spațiul în care s-au format multe dintre valorile spirituale, culturale și identitare transmise până la noi.

Situația dramatică a satului românesc de astăzi este percepută în mod acut și de Biserică, deoarece preoțimea ortodoxă română din mediul rural simte cum îmbătrânește rapid satul românesc, scade numărul botezurilor și al cununiilor, în timp ce crește numărul deceselor, al înmormântărilor, iar oamenii devin tot mai săraci și mai singuri.

Satele românești, cu biserici și case țărănești, cu cimitire și morminte străjuite de cruci, cu ulițe și porți primitoare, sunt purtătoarele unui limbaj tainic și vizibil al tradiției, al continuității fizice și spirituale ale acestui neam, sunt oglinzi ale sufletului românesc, în care se arată astăzi, după caz, hărnicia sau delăsarea noastră, responsabilitatea sau indiferența.

Când lăsăm să se desfigureze, să se degradeze și să se pustiască satele noastre, ale moșilor și strămoșilor noștri, care au avut vocația să ne crească, să ne ocrotească și să ne pregătească pentru viață, este evident că ne aflăm noi înșine în starea de autodemolare spirituală, indiferent de explicații și motivații de moment.

Este mult de lucru astăzi, atât pentru a ajuta satele noastre, martorele tăcute ale istoriei bimilenare a poporului român, cât și pentru a reînvia și a cultiva în sufletele noastre dorința de a păstra și a transmite generațiilor viitoare această moștenire sfântă, pentru a nu ne prăbuși interior ca popor, fără Istorie și fără Veșnicie.

Hristos-Domnul, Iubitorul de oameni și Mântuitorul sufletelor noastre, să ne dăruiască tuturor puterea de a înțelege și de a arăta în jurul nostru iubirea Sa smerită și milostivă față de toți oamenii, dar mai ales față de copiii săraci, de bolnavi și bătrâni și să reverse în inimile și în casele tuturor pacea și bucuria Sa cea sfânta pe care a dăruit-o odinioară îngerilor și pastorilor din Betleem.

Pastorală Crăciun 2018 | Episcopul Macarie: Iisus Hristos S-a născut să ne aducă, prin libera noastră voie, în Împărăția Cerurilor

Ca și în anii precedenți, la cumpăna dintre ani, adică în noaptea de 31 decembrie 2018 spre 1 ianuarie 2019, și în ziua de Anul Nou, să înălțăm rugăciuni de mulțumire lui Dumnezeu pentru binefacerile primite de la El în anul 2018 care a trecut și să-I cerem ajutorul în toată lucrarea cea bună și folositoare din Anul Nou în care intrăm. Să pomenim în rugăciunile noastre și pe toți românii care se află printre străini, departe de Țară, ca să păstrăm unitatea de credință și de neam.

Cu prilejul Sfintelor Sărbători ale Nașterii Domnului, Anului Nou 2019 și Botezului Domnului, vă adresăm tuturor doriri de sănătate și mântuire, pace și bucurie, fericire și mult ajutor de la Dumnezeu în toată fapta cea bună, dimpreună cu salutarea tradițională: „La mulți ani!”.

„Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toți!” (2 Corinteni 13, 13).

Al vostru către Hristos-Domnul rugător, cu părintești binecuvântări,

† Daniel

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Note:

[1] Vezi Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sântului Ioan, colecția PSB, nr. 41, traducere, introducere și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2000, p. 702.

[2] Nota explicativă 1313 a Pr. Prof. Dumitru Stăniloae la Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, p. 704.

[3] Vezi Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Evanghelia de la Ioan, Ed. Pelerinul Român, Oradea, 1980, omiliile 29 și 30, pp. 290-305; Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, pp. 699-721.

[4] Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Evanghelia de la Ioan, p. 296.

Mesajul PF Patriarh Daniel la început de an şcolar

La începutul noului an şcolar, adresăm elevilor, părinţilor şi cadrelor didactice părinteşti binecuvântări şi gânduri de încurajare pentru o nouă activitate.

Întrucât bazele educaţiei se pun în familie, este esenţial ca părinţii, bunicii şi rudele elevilor să conştientizeze rolul major pe care îl au în formarea personalităţii acestora şi mai precis în formarea caracterelor, în promovarea valorilor perene sau permanente şi în protejarea copiilor de anturajele nocive şi de unele influenţe negative ale internetului.

Dacă bazele educaţiei se pun în familie, şcoala are rolul de a continua actul educativ, atât prin oferirea unui bagaj informaţional riguros, cât mai ales prin formarea personalităţii depline a elevului, dornic să participe la viaţa comunităţii prin calităţi reale şi spirit creator, deoarece informarea, fără o formare spirituală a omului, nu dezvoltă persoana ca fiinţă comunională şi relaţională. Aşadar, educaţia integrală, în adevăratul sens al cuvântului, presupune şi o formare în spiritul comuniunii, inclusiv conştientizarea apartenenţei la o comunitate de oameni meniţi să se dezvolte, să lucreze şi să progreseze împreună în demnitate şi creativitate.

Respectul de sine şi respectul faţă de ceilalţi reprezintă valori fără de care o societate nu se poate dezvolta în mod armonios. Părinţii şi profesorii trebuie să valorifice talanţii fiecărui copil, să îl înveţe că este capabil şi valoros ca persoană unică şi irepetabilă creată după chipul lui Dumnezeu. Fiecare elev trebuie încurajat să îşi pună în valoare darul său unic primit de la Dumnezeu, dar şi să respecte darurile sau talentele celor din jurul său. De asemenea, buna cuviinţă şi respectul faţă de părinţii care l-au crescut şi faţă de educatori, învăţători şi profesori trebuie cultivate, nu ca o obligaţie, ci ca pe o lumină a sufletului frumos, ca o recunoştinţă faţă de cei care îşi dedică întreaga viaţă creşterii, educării şi formării copiilor şi tinerilor.

Biserica, prin rolul ei educaţional şi călăuzitor de veacuri, doreşte să vină în întâmpinarea nevoilor societăţii, constituindu-se într-un reper spiritual şi un sprijin moral atât în vremuri bune, cât şi în situaţii de criză. Amalgamul de stimuli, de evenimente, de false valori promovate adesea ca modă a zilei pot dezorienta familiile, dar şi şcoala. De aceea, rolul Bisericii este acela de a promova valorile permanente şi reperele autentice verificate în timp îndelungat.

Astăzi, într-o lume confuză, Biserica este chemată să ofere o lumină spirituală asupra problemelor majore ale societăţii. Iar aceasta mai ales pentru că Biserica este o comunitate umană centrată pe o comuniune spirituală divino-umană, ce transcende timpul şi spaţiul, deoarece ea este Trupul tainic al lui Hristos, „Care ieri, astăzi şi în veci este Acelaşi” (Evrei 13, 8).

Astăzi, Familia, Biserica şi Şcoala, ca factori educaţionali decisivi, au responsabilitatea de-a spori cooperarea în vederea educării şi formării copiilor şi a tinerilor pentru o viaţă armonioasă în familie şi în societate, dar şi pentru a deveni cetăţeni ai patriei cereşti, adică ai Împărăţiei cerurilor, deoarece scopul ultim al vieţii omului pe pământ este pregătirea sa pentru viaţa şi fericirea eternă în Împărăţia iubirii Preasfintei Treimi.

Anul 2015, declarat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române drept „Anul comemorativ al Sfântului Ioan Gură de Aur şi al marilor păstori de suflete din eparhii”, este un prilej pentru a pune din nou accent pe valenţele creştine ale pedagogiei. Cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur privind educaţia copiilor sunt şi vor fi mereu actuale, pentru că, deşi vremurile se schimbă, firea omului, cu slăbiciunile, dar şi calităţile sale, rămâne aceeaşi. „În vremea noastră – spunea Sfântul Ioan Gură de Aur – fiecare părinte îşi dă toată silinţa să instruiască pe copiii lui în meserii, în arte, în ştiinţă, în oratorie, dar nici unul nu se interesează cât de puţin să educe sufletul lor. Nu încetez a vă ruga cu lacrimi şi a vă cere ca, înainte de toate celelalte, să daţi copiilor voştri o bună educaţie. Dacă-ţi iubeşti copilul, arat-o prin educaţia pe care i-o dai”. El spunea acestea înţelegând că educaţia nu înseamnă doar cunoaştere, ci şi formarea spirituală a omului sau cultivarea bunătăţii sufletului ca frumuseţea acestuia în relaţia lui cu semenii, cu societatea.

Ne rugăm lui Dumnezeu să ne dăruiască tuturor „Înţelepciunea care stă aproape de scaunul Său” (Înţelepciunea lui Solomon 9, 4) şi să ne ajute să insuflăm elevilor doritori şi iubitori de cunoaştere bucuria de-a învăţa, dar şi bucuria de a deveni, printr-o educaţie sănătoasă, oameni demni şi oneşti, harnici şi darnici, în această viaţă pământească şi cetăţeni luminaţi ai Împărăţiei cerurilor.

† DANIEL

Patriarhul Bisericii

Ortodoxe Române