Duminica a 30-a după
Rusalii (Dregătorul bogat – păzirea poruncilor) Luca 18, 18-27
În vremea aceea un dregător oarecare s-a apropiat de Iisus și L-a întrebat, zicând: Bunule Învățător, ce să fac ca să moștenesc viața
de veci? Iar Iisus i-a zis: Pentru ce Mă numești
bun? Nimeni nu este bun, decât Unul Dumnezeu. Știi
poruncile: „Să nu săvârșești adulter, să nu ucizi, să nu furi, să nu
mărturisești strâmb, cinstește pe tatăl tău și pe mama ta”. Iar el a zis: Toate acestea le-am păzit din
tinerețile mele. Auzind, Iisus i-a zis:
Încă una îți lipsește: Vinde toate câte ai și le împarte săracilor și vei avea comoară în ceruri; apoi vino de
urmează Mie. Iar el, auzind acestea, s-a întristat, căci era foarte bogat. Și, văzându-l întristat, Iisus a zis: Cât de
greu vor intra cei ce au averi în Împărăția
lui Dumnezeu! Că mai lesne este a trece cămila prin urechile acului decât să
intre bogatul în Împărăția lui
Dumnezeu. Zis-au cei ce ascultau: Și
cine poate să se mântuiască? Iar El a zis: Cele ce sunt cu neputință la oameni sunt cu putință la Dumnezeu.
Există întrebări fundamentale pe care orice om și le pune odată și odată. „De unde vine viața?
Încotro ne îndreptăm? Ce sens are viața
mea? Există ceva dincolo?” Odată ce acceptă că Dumnezeu este răspunsul la
aceste întrebări, omul credincios își
va pune inevitabil întrebarea esențială:
Ce să fac ca să am parte de Dumnezeu și
dincolo? Când nu știe să își răspundă singur, omul apelează la un altul
care știe răspunsurile. Că așa stau lucrurile ni se arată îndeosebi în
viețile sfinților. „Avva, spune-mi un cuvânt!” este rugămintea frecvent
întâlnită în Pateric, adresată de ucenicul care vrea să știe ce să facă pentru mântuirea sufletului său.
În Evanghelia duminicii de astăzi, întrebarea este pusă
Mântuitorului de un dregător: „Bunule Învățător,
ce să fac ca să moștenesc viața de veci? (Lc. 18, 18). Toți evangheliștii
sinoptici – Matei, Marcu și Luca –
redau întâmplarea, însă fiecare reține
câte un detaliu aparte, astfel încât lectura paralelă a celor trei relatări
este edificatoare pentru înțelegerea
episodului.
Aceeași întrebare
i-a mai fost pusă Mântuitorului de un învățător
de lege, cu intenția de a-L încurca
(Lc. 10, 25). Acum întrebarea vine din partea unui om sincer. Așa se explică faptul că, deși era demnitar, el îngenunchează în fața lui Iisus (Mc. 10, 17). Iar Iisus chiar îl
îndrăgește pe acest om onest,
preocupat de dobândirea vieții veșnice (Mc. 10, 21).
Împlinirea poruncilor
Mântuitorul îl îndeamnă pe dregător să împlinească
poruncile. „Care?”, întreabă acesta (Mt. 19, 18). Întrebarea sa era
justificată, căci rabinii din antichitate susțineau
că în Lege sunt 613 porunci și că orice
evreu era dator să le împlinească. Răspunsul Mântuitorului, din această perspectivă,
surprinde prin concizie: „Să nu săvârşeşti adulter, să nu ucizi, să nu furi, să
nu mărturiseşti strâmb, cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta” (Lc. 18, 20).
Iisus i-a recomandat dregătorului să observe cele mai
cunoscute porunci din Scriptură. Orice iudeu le cunoștea, pentru că făceau parte din Decalog („Cele zece porunci”).
Datorită importanței lor, Legea lui
Moise le expune în două rânduri: prima oară în capitolul 20 din Ieșire, apoi în capitolul 5 din Deuteronom.
Prin faptul că îndeamnă la respectarea acestor porunci,
Mântuitorul confirmă autoritatea lor și
pentru creștini. Deși multe rânduieli ale legislației mozaice au fost abrogate deja din timpul
Bisericii primare, Decalogul și-a
păstrat autoritatea normativă până în ziua de astăzi. Cele zece porunci sunt
cuprinse în mai toate cărțile de
rugăciune tipărite în Biserica Ortodoxă Română, la capitolul „Îndatoriri ale
creștinilor”.
Cele zece porunci reglementează atât conduita omului față de Dumnezeu, cât și pe cea față de alți oameni. Mântuitorul nu îi amintește dregătorului tot Decalogul, ci doar
poruncile care se referă la relația
omului cu semenii (Iș. 20, 2-17). Să fi
avut Iisus în vedere poziția socială a
acestui om, faptul că tocmai cei care dețin
puterea sunt predispuși să abuzeze de
ea, făcând rău și nedreptățindu-și
semenii? Nu știm, nu ni se spune. Din
cuvintele Mântuitorului reiese doar că, în condiții
normale, împlinirea poruncilor i-ar fi fost de ajuns dregătorului pentru a afla
calea spre viața veșnică.
De ce sunt aceste porunci o condiție esențială pentru moștenirea vieții
veșnice? Cel mai clar răspuns ni-l dă
cel care a spus despre sine: „M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu mai
trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Gal. 2, 20). Sfântul Apostol Pavel sintetizează
învățătura Mântuitorului, din
răspunsurile date învățătorului de lege
(Lc. 10, 25-28) și dregătorului (Lc.
18, 18-20), astfel:
„Pentru că poruncile: să nu săvârșești adulter; să nu
ucizi; să nu furi; să nu mărturisești
strâmb; să nu poftești… și orice altă poruncă ar mai fi se cuprind în
acest cuvânt: Să iubești pe aproapele
tău ca pe tine însuți” (Rom. 13, 9).
Iubirea aproapelui este calea spre dobândirea vieții veșnice.
Împlinind poruncile, bătătorim această cale.
Dificultatea majoră:
renunțarea
Dialogul Mântuitorului cu dregătorul putea să se încheie
aici. Întrebarea esențială își primise răspunsul. Dregătorul confirmă că știe poruncile și
că le-a păzit dintotdeauna. Și totuși, simte că încă îi lipsește ceva pentru a putea moșteni viața
veșnică. Iar Iisus îi descoperă
dificultatea esențială. „Încă una îţi
lipseşte: Vinde toate câte ai şi le împarte săracilor şi vei avea comoară în
ceruri; şi vino de urmează Mie” (Lc. 18, 21).
De-abia acum dialogul se încheie. Dregătorul pleacă
întristat, pentru că e foarte bogat. Atât de bogat, încât devenise dependent de
avere. În orice dependență, renunțarea la elementul care conferă plăcerea
produce tulburări fizice și psihice
asupra celui dependent. De aceea „s-a întristat” dregătorul, iar întristarea sa
a fost la fel de sinceră și profundă
precum dorința inițială de a moșteni
viața veșnică.
Bunurile proprii nu îi mai asigurau existența,
ci i-o înlănțuiau. Renunțarea la tot ceea ce avea i-ar fi redat
libertatea. L-ar fi urmat astfel pe Hristos, ar fi agonisit comori în ceruri,
ar fi dobândit viața veșnică. Din păcate, povara lui „a avea”, acum și aici, l-a făcut să rateze șansa de „a fi” în Împărăția veșnică
a lui Dumnezeu.
Cămila prin urechile
acului
Deși dregătorul a
plecat (Mt. 19, 22), Mântuitorul rostește
o sentință care îl privea pe acesta:
„Mai lesne este a trece cămila prin urechile acului decât să intre bogatul în
Împărăția lui Dumnezeu”. Unii
tâlcuitori au sugerat că Mântuitorul nu s-a referit aici la cămilă, ci la o
funie groasă, confuzia apărând datorită asemănării celor două cuvinte în
greacă. Dar Iisus folosește asemănător
imaginea cămilei când îi mustră pe farisei și
cărturari pentru formalismul excesiv: „Călăuze oarbe, care strecurați țânțarul și
înghițiți
cămila!” (Mt. 23, 24). Imaginea suprarealistă a cămilei care încearcă să treacă
prin urechile acului exprimă cât se poate de realist dificultatea sufletului
alipit de averi de a se desprinde de ele.
Puterea de a renunța
Pasajul evanghelic înregistrează și altă sentință a
Mântuitorului referitoare la mântuire. Ea îi viza pe cei rămași după plecarea dregătorului, înfricoșați
de lipsa oricărei perspective de a se mântui: „Cele ce sunt cu neputință la oameni, sunt cu putință la Dumnezeu”. (Lc. 18, 27)
Printre ei erau și
Apostolii, care au lăsat tot – familie și
bunuri – pentru a urma lui Iisus. Un sacrificiu care, cu siguranță, nu a fost ușor!
Dar renunțarea lor e răsplătită prin
făgăduința Mântuitorului că vor dobândi
mult mai mult în schimb, chiar și viața veșnică
(Lc. 18, 28-30).
Astfel, întrebarea inițială
a dregătorului primește acum un
răspuns, potrivit pentru orice om, în orice loc și
timp ar trăi el: cel care are puterea de a renunța
la obstacolul său pentru a urma lui Hristos va moșteni
viața veșnică.
Iubirea pătimașă de avere este doar un
caz, căci orice patimă reprezintă un obstacol în calea urmării lui Hristos!
Preot conf. dr. Horia Constantin Oancea – 24 Noiembrie
2019
