Încântată să fiu azi alături de colegul meu Flaviu Claudiu Mihali la întâlnirea Cenaclului Scriitorilor, elegant păstorit de ani mulți de poeta Florica Bud, unde el a recitat versuri din creația sa. Creații mai vechi și mai noi, gânduri și frământări, toate cuprinse într-o poezie bine esențializată, într-o metaforă distilată până la sânge. Nu întâmplător, următorul volum de versuri, care se naște în mare parte în redacția „Nordului” se va numi „Aritmetica sângelui”.
Flaviu scrie o poezie cu accente existențialiste, în care se vede nevoia de a sparge barierele precum în „Omul revoltat” al lui Camus.
Poezia sa are un registru și un instrumentar nu foarte luminoase, nu colorate în nuanțe solare, nu paradisiace, însă încărcate de o simbolistică extrem de bogată. Vorbim de rugină, de culori sumbre, de sânge, de gloanțe, de dantele deșirate, de praf, de tăceri, de nebuni, de șerpi, ori de „crăpături în zidul eternității”, igrasie, vopsea scorojită, otravă, cenușă, corbi, moarte, diavol, zeu însângerat, chip cioplit, pene arse, fața scofâlcită a zilei, cimitirul, coșciuge părăsite, falsă poleială, rânjetul fiarelor, hăul, funinginea, furuncul, canceroși, bezna. Multe dintre acestea sunt instrumente cu care sapă în propriul sine, fără milă, până acolo unde e izvorul poeziei, al sentimentelor, al salvării, al renașterii.
„Mereu există doi magneți care se resping, se împacă și se devorează în poezia ta” – i-am spus la un moment dat lui Flaviu Mihali, privind cum se naște cuvânt cu cuvânt, patimă cu patimă noul său volum, printre dialogurile redacției, printre călătoriile și evenimentele noastre, ale oamenilor „Nordului”.
Recunosc, mă simt o privilegiată. Am spus-o nu o dată, citindu-i poeziile, poate eu prima, acolo în redacția „Nordului”, printre texte, reviste, hârtii, povești. Erau calde, fumegau, erau cu cordonul netăiat. Precum copiii nebotezați. Și eu simțeam acel crescendo al temperaturii poetice. Le citeam încet. Nu mă grăbeam spre finalul, care știam întotdeauna că e foarte puternic, foarte bine conturat, ca și cum ar strânge în pumn toate celelalte versuri, ca să ofere cititorului esența. Există o artă a finalurilor, care poate salva (sau, după caz, distruge) o carte, o poezie. Ei, la Flaviu, finalul ridică poezia, o plasează într-o lumină limpede precum o lamă de cuțit prin care a trecut apusul. Sau, poate, răsăritul...
Dana GAGNIUC BUZURA
Credit foto: Gelu Dragoș
