de Gheorghe Pârja
Nu mă voi referi în acest text la cunoscuta piesă a
scriitorului de pe la noi, Ioan Groșan, care poartă titlul „Școala ludică”.
Fapta dramaturgică a făcut carieră, a devenit operă de referință pentru autor.
Dar mai ales o bornă pentru spiritul căutător al tinereții noastre literare.
Acum mă adresez școlii de astăzi, în care, uneori, cârmuitorii ei se joacă cu
învățatul. Nu fac parte dintre cei care tratează cu umor, în zeflemea,
instituții fundamentale ale statului, cum sunt: Biserica, Armata ori Școala.
Așa nu mi-am permis să scriu oricum despre cadre didactice, elevi, părinți,
acum cu greva din învățământ. Micul nostru război social, despre care mulți
credeau că se va încheia în câteva zile, continuă cu dârzenie. Între timp, au
apărut mulți profeți, unii depășind limita părerilor civilizate.
Puțini au deslușit etapele și motivul real al
acestui amplu protest. Rădăcinile sunt mai adânci în sistem. Nu numai
revendicările salariale au scos profesorii în stradă, ci și multe confuzii din
legile care se schimbă precum vremurile. Este greu să înțeleg funcționarea
normală a unui domeniu, cum este cel al educației, când pe la cârma lui s-au
perindat, în 33 de ani, tot atâția cârmuitori. Fiecare cu programul lui. După
mintea și ordinele politice primite din țară și străinătate. Unde este
continuitatea, invocată de Spiru Haret? La cârmă au fost numiți demnitari de
alte profesii. De pildă, acum în fruntea învățământului românesc se află o
doamnă care s-a pregătit să navigheze pe mările și oceanele lumii. Cu toată
înțelegerea, dar nu voi pricepe cum poate face performanță într-un sistem care
are nevoie de viziune, de cunoaștere a realității școlii românești!
Poate mă înșel, dar grevei care nu se mai termină nu
i-a găsit o rezolvare rezonabilă. Acea Ordonanță de urgență formală, aproape
jignitoare, nu este relevantă pentru liniștirea corpului didactic și
nedidactic. Oare de ce s-a amânat atât de mult statutul demn al luminătorilor
noilor generații? Lumea politică românească nu a luat pulsul firesc al școlii
din această țară. A preferat arta jocului superficial, care este frate cu
amânarea. Dar o ață prea întinsă se rupe. Cum s-a întâmplat și în aceste
săptămâni. Dau dreptate greviștilor când cer salarii decente, condiții de muncă
firești, acolo unde nu sunt. Stranie mi se pare atitudinea fostului profesor de
fizică, acum președinte al României, care, de atâția ani, nu a tresărit la
starea salarială a foștilor lui colegi de catedră. Zadarnic a lansat fumigena
cu România educată, că nu se alege nimic din ea.
Eu nu am constatat efecte salutare care să derive
din acest program. Să afișezi o indiferență față de un sistem din care ai
venit, este de neînțeles. Domnul general Ciucă, acum premier, nu are sufletul
mulat pe educație. El se pricepe la trageri de artilerie. Ori aici este vorba
de creșterea viitorului țării. Că pe lozincile greviștilor scria: Vrem o
țară ca afară, s-o avem la noi în Țară! Oamenii politici, din păcate, fac
politică din educație. Și adesea, cele două nu se întâlnesc, deoarece se pierde
din vedere tocmai omul care învață, dar și cel care trebuie instruit și educat.
În lumea asta nouă a comunicării, în care libertatea părerilor este fără
margini, se insinuează teorii care pun în pericol tocmai învățarea. Unii elevi,
părinți, sau profesori cârcotași pun întrebări descurajatoare.
Un fost ministru al Educației, în plină grevă
generală a profesorilor, răspunde arogant pe rețelele de socializare: De ce
trebuie să învățăm, să zicem, calculul diferențial și integral? Ar mai zice
elevul, de ce, de pildă, să citim Creangă ori Sadoveanu, care parcă au scris
într-o altă limbă? Ce nevoie e să știm pe dinafară voievozii, regii și
bătăliile lor? Îmi aduc aminte că un fost președinte de țară de la noi a pledat
tocmai pentru ideea de a renunța la memorare. La ce ne folosește ținerea de
minte? Ce nevoie au elevii de religie, etică, educație civică?
Vedem cât de educați civic și etic sunt cei care ne
conduc, constată, pe bună dreptate, Andrei Cornea. Sunt suficient de palide
reacțiile unor profesori care cunosc mecanismul didactic din interior. Dar mai
sunt. Am remarcat opiniile profesorului Ioan Țiplea, de la Colegiul Național
„Mihai Eminescu” din Baia Mare. I-am citit observațiile pe platforme credibile,
cum este „Contributors”. Și din ziarul nostru și revista „Observatorul
cultural”. Sunt opinii spuse cu luciditate și franchețe. Profesorul scrie
despre veselia din educație, sau despre relaxarea din învățământul românesc.
Despre criza materiilor socio-umane, sau despre nesănătoasa fragmentare a
anului școlar în cinci module. Și multe opinii izvorâte din practica la
catedră. Felicitări, domnule profesor!
Da, veselie, sau un ludic prost înțeles. Redați-le
profesorilor demnitatea, până când nu va fi prea târziu! Ei sunt cei care dau
echilibru acestei societăți. Nu mă fac că nu văd partea de performanță, atâta
câtă este, dar nu pot evita nici procentul mare, recunoscut oficial, de
analfabeți funcțional. Care, văd, nu sperie pe nimeni. Se dă înainte cu România
educată, care este un proiect eșuat. Eu m-am referit la un fel de școală
ludică. În care decidenții de astăzi sunt actori cu foarte puțin talent.
