Ilie Bădescu: Războiul împotriva poporului român

I

Războiul împotriva poporului român are dimensiune istorică. Acum este o fază nouă, extrem de primejdioasă prin complexitate. E un război holotropic.

Ștergerea memoriei, în toate câmpurile, este combinată cu tehnicile ponegririi neamului romanesc și cu distrugerea ruinătoare a țării, toate pe fondul instaurării regimului neofanariot în care fiscalitatea e totul și economia care produce bunăstare e nimic.

Populația este educată să accepte că singura soluție este consumul din substanța economiei naționale (politica înstrăinării unor active strategice) etc.

Dintre toate, operațiunea cea mai riscantă (primejdioasă) este împingerea României pe o a treia cale, a economiei fanariote, care îndepărtează România de Europa, de capitalismul producător de civilizație națională și de bunăstare.

Acest război holotropic îmbracă la vedere formula războiului cu statuile și impotriva canonizării neomartirilor români.

Este războiul împotriva eroilor și a sfinților români, a cerului romanesc (ruperea vremelniciei de veșnicia acestui neam ca să se risipească și să se șteargă numele de român din calendarul popoarelor).

II

„Am văzut Raiul și iadul. Iadul e plin de sfinți care se roagă dar sunt mândri și nu iubesc, raiul e plin de păcătoși care se smeresc” și descoperă iubirea înaintea clipei de pe urmă, ne spune Sf. Tiron Rusul, duhovnicul Sf. Paisie Aghioritul.

Sfinții români sunt un exemplu înfiorător de sfinți care s-au smerit rugându-se pentru călăi, iubindu-i în rugăciune, fiindca și aceștia au fost creați după chip dumnezeiesc chiar dacă în faptele lor s-au lepădat de darul chipului îndrăcindu-se în cele săvârșite de ei.

Felul acesta iubitor si smerit al sfinților români arată ca poporul român, în duhul său, n-a ucis și n-are vocația omorârii semenilor, precum l-a ponegrit Elie Wisel când a strigat: „Poporul român a ucis, a ucis, a ucis!”.

Nu!, poporul român n-a ucis, n-a ucis, n-a ucis și marturie sunt sfintii lui, plămădiți din suflet românesc creștin, care s- au rugat pentru dușmani, iubindu-i astfel în fața lui Dumnezeu și mărturisindu-i drept semeni ai lor și ai noștri.

 Iubind au fost și au rămas pe Cale, mărturisind Adevărul au fost și au rămas în Hristos, primind fără ură martiriul au dobândit Viață cea adevărată, adică pe Hristos, Care este Calea, Adevărul și Viața.

Ponegritorii neamului românesc sunt fiii tatălui minciunii și trebuie să ne rugăm pentru ei să scape din cea mai cumplită robie, robia minciunii. Adică a potrivnicului, fiindcă minciuna este dușmanul Adevărului care este Hristos.

III

Minciuna în dreptul semenului se numește mărturie mincinoasă, adică mărturisirea potrivnicului împotriva lui Dumnezeu.

În învățătura creștină aceasta este păcat împotriva Duhului Sfânt, care este Duhul Adevărului, si acest fel de păcat nu se iartă nici aici nici în viața de apoi.

Cei ce mint, direct sau indirect (prin ponegrire), în dreptul și împotriva poporului român și al oricărui popor, cad sub acest păcat.

Pe aceștia noi putem să-i iertăm și să ne rugăm pentru ei, cum ne cere învățătura, însă în fața lui Dumnezeu aceștia nu găsesc iertare.

* * *

Cu privire la Nichifor Crainic, problema reală și imperativă este sincronizarea oricărui manual (oricărei programe) cu adevărul și deopotrivă cu respectul pentru toate popoarele și pentru valorile lor perene. Opera lui Nichifor Crainic face parte din clasa valorilor perene.

Oricine-i falsifică profilul se dezonorează și cade din demnitatea unei culturi și din cultul adevărului.

Aflu că se croiesc și alte tehnici ale minciunii și falsificării în numele acelorași criterii mutilante.

Este imperativă reacția față de aceste strategii ale ponegririi poporului român creștin din Spațiul carpato-danubiano-ponto-nistrean.

Aflăm ca se precipită vremelnicii care au pus mâna pe cârma instituțiilor să dicteze legi și coduri, programe și manuale de falsificare sufletească a noilor generații bazate toate pe strategia ponegririi identității românești.

Trebuie respinse toate în numele adevărului, demnității și onoarei.

PROF. DR. ILIE BĂDESCU 

Profesorul Ilie Bădescu: Omul dezpodobit!

Omul este o ființă împodobită, adică înzestrată cu foarte multe daruri, care-l fac menit să fie frumos. Lucrul acesta îl știau și grecii, îl cunosc în toată plenitudinea sa creștinii.

Omul este frumos, ne spun învățăturile Scripturii, fiindcă sufletul său poartă pecete divină, adică este înzestrat cu daruri dumnezeiești. Când omul își arată darurile sale, își descoperă frumusețea sufletului.

Nearătată, aceasta rămâne în adâncurile tainice ale sufletului omenesc, în pura ei latență sufletească.

Omul este chemat să-și arate frumusețea darurilor în actele și manifestările sale. Altfel frumusețea rămâne un fenomen anunțat, precum podoabele miresei, dar enîmplinit.

Faptele omului sunt fețe adeveritoare ale misterului nunții cosmice. Bărbatul poartă pe chipul său, în adâncurile sufletului său, fala mirelui și femeea frumusețea miresei. Frumusețea, așadar, este un fenomen semitainic, este darul adăpostit în latența sufletească a tainei chipului. Când spunen că omul este frumos, spunem că sufletul lui este frumos, adică este împodobit de Dumnezeu în chip tainic, cu multe daruri, care sunt tot atâtea latențe sufletești și fațete ale frumosului omenesc. Când omul își trece darurile în fapte, el își arată frumusețea sufletească. Atunci putem spune despre el că are un suflet frumos, că este un om frumos. La ceasul acela, toți se bucură de înfățișarea sufletului său.

Darurile și deci frumusețea i-au fost dăruite omului ca puteri sufletești. Darurile care-i atestă frumusețea sunt ele însele tainice, au, altfel spus, caracter latent. Omul și le cunoaște numai dacă le trece în actele sale. Atunci puterea și frumusețea lui sufletească devin actuale, ies din secretul inimii lui spre a se dărui și celorlalți, a se împărtăși cu ei. Dacă nu este împărtășită, frumusețea omului rămâne o pură latență.

În termeni comuni, putem numi darurile drept ceea ce sunt, trăsături ale omului ca ființă minunată, creată de Dumnezeu. Aceste trăsături pot fi ținute în adâncuri de suflet ca și cum persoana aceea nici nu le-ar avea. Există scheme de viață care nici nu se arată interesate de frumusețea sufletească. Omul se lasă răpit de alte chemări decât cele dinlăuntrul său, chemările din afară, precum plăcerile, faima, bogăția etc. Uneori aceste scheme de viață se fixează în codul unei civilizații astfel că omul acelei civilizații devine o făptură despodobită, deznuntită, adică ruptă de la unirea cu sine și cu Dumnezeu.

Din întinderile oceanice ale unei lumi amăgite vin felurite chemări, ca tot atâtea voci de sirene și astfel omul civilizat rătăcește pentru totdeauna.

Civilizația modernă a despodobit omul, l-a rupt de sine și de Dumnezeu, l-a deznunțit, i-a rupt cununa de daruri.

Făptură fără de suflet, răpit de la menirea sa divină, omul devine urât, lipsit de lumina divină a bucuriei împărtășirii. Semenii devin și ei tot mai singuri și mai urâți, oameni fără de suflet.

Primele daruri pe care Dumnezeu le-a sădit în chip tainic în sufletul omenesc au fost darul nunții, adică al comuniunii, și darul înmulțirii, prin naștere de prunci. Denumim aceste daruri prin termenii lor: familie, dar de mamă și dar de perpetuitate sau de procreere, adică bucuria nașterii de prunci.

Civilizația postmodernă a rupt de la om aceste minunate daruri printr-o forță năvălitoare pe care specialiștii au denumit-o prin cunoscutele sintagme: revoluția sexuală, revoluția divorțurilor și revoluția feministă.

Acestea sunt fețe ale Moloh-ului postmodern care se hrănește din energia procreatoare (prin viclenia revoluției sexuale), din energia nupțială (prin revoluția divorțurilor) și din energia comuniunii (prin revoluția feministă).

Declinul progeniei, al nașterii de prunci, explozia divorțurilor și a infidelității, cumplita, cruda cruciadă împotriva inocenților atestată de cei circa 300 000 de prunci avortați anual, arată cât de gravă este despodobirea de suflet a omului spre vremurile acestea. Modernitatea a despodobit omul de frumusețea chipului său divin.

Nicăieri nu se adeverește mai tragic doxologia omului dezpodobit ca în svetilna/ luminânda stihologiei din Lunea și Marțea Mare:

“Cămara Ta, Mântuitorul meu, o văd împodobită, și îmbrăcăminte nu am, ca să intru într-însa. Luminează-mi haina sufletului meu, dătătorule de lumină, și mă mântuiește.”

“Întru luminările sfinților Tăi cum voi intra eu, nevrednicul? Că de voi cuteza să intru împreună în cămară, haina mă vădește, că nu este de nuntă, și legat mă vor scoate îngerii afară. Curățește-mi, Doamne, spurcăciunea sufletului meu și mă mântuiește, ca un iubitor de oameni.”

Amin!

 

Autor: Ilie Bădescu

Sursa: activenews.ro