Ovidiu Ionescu: Un alt fel de terorism

 Port încă de copil ochelari de vedere, sunt miop încă de la începutul școlii primare. Acum jumătate de secol eram singurul copil miop din întreaga școală, pe vremea mea eram vreo 35–36 de copii în clasă, se învăța în schimburi, eram singurul copil miop între 1500-2000 copii. Jocul de fotbal sau orice alt joc cu mingea prin curtea școlii sau în fața blocului în care locuiam a devenit curând imposibil, eram scos rapid din joc, cu ochelarii făcuți ghem de minge sau de îmbrâncelile inerente cu colegii neobișnuiți cu indivizi purtători de fragile dispozitive optice. Practic nu am avut de ales, am învățat curând să merg cu bicicleta și să skiez, apoi am jucat mult tenis de câmp. Am excelat în toate cele trei sporturi, încă din liceu mergeam cu bicicleta din vestul extrem al țării până la mare, am făcut apoi parte din echipa de ciclism a universității deși nu m-am apropriat vreodată de vreun podium. La ski am fost de două ori pe podium, la tenis pierdeam tactic în fața vreunui profesor pentru a trece anumite examene din facultate fără să dau pe la școală. Și acum, la aproape 60 de ani, mă amuz urcând cu pliabila până la Bâlea, skiez încă extrem de bine, tenis însă nu am mai jucat de mult. Sportul mi-a îmbogățit mereu viața, am încercat să le transmit copiilor dorința de a face sport. Nu credeam vreodată că am să mă bucur că se termină sezonul de ski, că am să mă tem de începerea celui de ciclism. Și totuși, exact aceste sentimente mă încearcă acum, la sfârșitul sezonului de ski, la începutul celui de ciclism. M-am hotărât să fac un teren de tenis în curte, am să joc tenis cu copiii căci nu sunt sigur că-mi mai doresc să-i văd pe aceștia pe pârtie sau gonind cu bicicleta pe șosea.

În acest an chiar mă bucur că s-a terminat sezonul de ski, ceea ce se întâmplă pe pârtiile odinioară de ski îmi pare de multă vreme o chestiune dincolo de civilizație îmi pare o chestiune de care ar trebui să-mi țin cât mai departe copiii. Plecat fiind din țară, am skiat mai mult în Occident, snowboard-urile erau deja prezente pe pârtii atunci când am ajuns eu. Le-am urât din tot sufletul încă de când le-am văzut prima orară, speram însă că va fi o modă trecătoare, că proprietarii pârtiilor se vor revolta împotriva umanoizilor cu gestică de maimuță care împingeau sistematic zăpada spre baza pârtiei. Desigur, capitalismul corect politic a găsit soluții tehnice, ratrack-urile au început să împingă zăpada în sus pe pârtie uneori chiar și de mai multe ori pe zi. Nota de plată a fost socializată, skiorii au sfârșit prin a plăti nota de plată a intrușilor. Dar nu banii au fost cea mai mare pierdere pe care am suferit-o, ne-am pierdut pârtiile, mai precis s-a pierdut spiritul acestora. Eleganța combinată cu disciplină, atât de specifice civilizației albe, atât de specifice civilizației europene, au fost pierdute, intrușii nu aveau nici disciplină și nici eleganță. Gestică de primată ce-a descoperit recent zăpada, postura degradantă adoptată mai mereu de noii veniți, hărmălaia cu pretenție de muzică, mâzgălelile cu pretenții de artă au irupt brusc pe pârtii, le-am acceptat cu lașitate pierzându-ne dreptul de a fi eleganți, disciplina nu a rezistat contagiunii cu noua modă. Pârtia a devenit de nerecunoscut, s-a schimbat, a devenit dintr-un loc al umanității evoluate, puternice, elegante și disciplinate unul al unei dezordini aproape entropice. Gesturile altă dată corecte și disciplinate au devenit dezordonate și brutale, au devenit pur și simplu urâte. Un soi de urâțenie aproape metafizică, o urâțenie decivilizatoare a devenit stăpâna locului, pârtia a devenit un loc urât, un loc din care civilizația albă occidentală a fost brutal alungată.

Iarnă de iarnă am simțit cu durere și revoltă decăderea unui sport pe care-l practic de mai bine de cincizeci de ani, a unui sport în care am excelat mereu. Am încercat expediente menite să-mi permită evitarea pârtiilor precum ski-ul de fond sau de tură – Canada este ideală din acest punct de vedere – dar nașterea copiilor m-a readus pe pârtie, cei mici nu au încă rezistența cerută skiorilor de fond. Am încercat să-i fac să întrezărească oarecum civilizația pierdută a skiului, am refuzat cu îndârjire să militarizez skiul, echipamente precum căștile sau exoscheletele sunt străine spiritului acestui sport. Întoarcerea în țară a fost și o întoarcere în timp, pârtiile copilăriei îmi păreau – cel puțin la început – mai puțin contaminate de spiritul timpului nostru, reîncepusem să simt eu însumi plăcerea skiului alpin, mă duceam cu plăcere, nu eram motivat doar de datoria de a le transmite copiilor mei cunoașterea unui sport practicat de generații în familia din care vin. Apoi a urmat o schimbare bruscă – cred că anul a fost 2017 – sălbaticii au invadat en masse. Nu înțeleg nici acum de ce, cred că a fost un cumul de factori, care pot fi reduși la faptul că bunăstarea cantillonară a fost condiționată woke, corupția civilizației fiduciare s-a revărsat în mod firesc pe pârtie. Desigur, nu doar maimuțele călare pe placă poartă întreaga vină, spiritul secolului XXI nu a trecut fără a lăsa cicatrice într-un sport ce altă dată-l iubeam, revoluția skiurilor carv, a distrus ce-a mai rămas de distrus. Promisiunea inițială a fost un soi de exuberanță a mișcării – noi cei ce-am deprins tehnica skiatului în decenii de muncă disciplinată – am căzut în obișnuita capcană satanică a beneficiilor pe termen scurt, am uitat – firește – că pe termen lung vom pierde negreșit. Cocoțați pe minuni ale tehnicii moderne cei ce-au venit după noi s-au văzut eliberați de cerința de a deprinde în decenii de muncă tehnica skiatului, au fost scutiți de nevoia de a trece prin decenii de disciplină constrângătoare. Faptul că legăturile moderne nu mai penalizează brutal greșelile tehnice ci-l izolează pe skior de consecințele acestora nu a făcut decât să decât ca sportul să degenereze și mai mult, iresponsabilitatea s-a alăturat dezordinii și urâțeniei, pârtia de ski a devenit un loc din ce în ce mai straniu și mai depărtat de natură. Anul ăsta am simțit pentru prima oară putoarea dulceagă de marijuana pe o pârtie de ski românească, în Canada era o experiență curentă. În aceeași seară am intrat în magazin, am cumpărat copiilor căști de ski, diavolul ne ajunsese – în sfârșit – din urmă. Am mai mers apoi de câteva ori la ski dar m-am surprins inventând pretexte pentru a nu o face atunci când copiii îmi cereau asta. Acum răsuflu ușurat – sezonul este terminat – am o vară pentru a mă gândi la ce le voi spune copiilor când îmi vor cere în decembrie să skieze, să cumpănesc dacă aceștia mai pot întrezări prin vizorul căștii ski-ul ca pe un sport ce ar fi trebuit să însemne eleganță și disciplină.

Anul trecut, prin iulie, am urcat ultima oară pe Transfăgărășan cu bicicleta. Eram singur, circulam corect pe marginea șoselei lăsând suficient loc automobilelor pentru a mă depăși. Câte o mașină mă mai claxona, știam însă că șoferii erau deja exasperați de așa zișii cicliști care veneau în urma mea, aceștia știau să circule doar în paralel, ocupând întreaga bandă de urcare în vreme ce la coborâre defilau în șir indian pe mijlocul șoselei. Un soi de terorism postmodern – doritorii pot învăța detalii de la dl. Mîndruță, individ specializat în astfel de operațiuni. La fel precum maimuțele de pe pârtia de ski și cicliștii îmbrăcați în uniforme multicolore de plastic, cu căști îndesate pe cap, nu ies pe șosea să facă sport, ies pe șosea pentru a face un soi statement ideologic postmodern. Acum 50 de ani când am început să merg cu bicicleta, ciclismul era un sport extrem de onest, o noapte nedormită în sesiune, o sticlă de bere sau o țigară aveau întotdeauna consecințe devastatoare. Oricât de serios ar fi fost sportul știam totuși că practicăm un sport, știam să-l respectăm pe șoferul de camion plecat în cursă să câștige pâinea familiei, știam să respectăm mașinile mici, știam că dintre toți cei ce eram pe șosea doar noi nu aveam neapărat o țintă, pentru noi întreaga experiență era pur și simplu un sport. Cei mai mulți dintre coechipierii mei de mai târziu știau înțelesul cuvântului sport, îi cunoșteau etimologia. Sportul este un amuzament, este extrem de important să facă parte din viața fiecăruia dintre noi dar ciclismul rămâne totuși un amuzament adică un sport. Față de o bicicletă cărând un ”ciclist” un camion încărcat cu pâine sau o mașină a oricărei familii se cuvine să aibă prioritate în orice situație. Da, bicicleta nu este folosită doar de ”cicliști”, poate fi vehiculul celui necăjit și obidit dornic să meargă la lucru însă acesta devine cu atât mai necăjit și mai obidit atunci când ”cicliștii” au transformat un sport altminteri onest în terorism ideologic, atunci când ”cicliștii” au otrăvit atmosfera șoselei, este firesc ca șoseaua să devină un infern atunci când o minoritate puternic ideologizată iși dorește cu ardoare asta. Să urc oare vara ce va să vie Transfăgărășanul cu fetița cea mijlocie – căci este deja suficient de mare pentru a încerca o tură mai grea? De ce să o expun urii – justificate – a șoferilor veniți cu familiile la munte doar pentru a fi blocați în trafic de amicii domnului Mîndruță sau chiar de vicarul satanei în persoană? Nu ar fi oare mai înțelept să abandonăm și mersul cu bicicleta? Oare să ne apucăm să mergem cu bicicleta pe drumuri pustii prin pădure sau pe munte?

Desigur, răspunsul facil la terorismul postmodern de tip Mîndruță este izolarea, izolarea de plebea isteric-progresistă. Voi face negreșit terenul de tenis de câmp, copiii se vor reprofila, vom câștiga timp, vom câștiga câțiva ani de normalitate. Știu însă că – purtați de spiritul timpului nostru – teroriștii vor găsi drumul întâi către latura de vest a terenul de tenis oricât de în fundul curții l-aș construi. Retragerea, mersul de rac, nu a fost niciodată salvarea cuiva, a fost doar lașitate, amăgire, temporizare, timp furat de la cei care vin după noi, frica de a duce o luptă dinainte pierdută.

Autor: Ovidiu Ionescu

Ovidiu Ionescu: Ai IQ ai parte

Recenta mediatizare a punctajului slab obținut de elevii români la așa numitele teste PISA a generat multiple reacții, pozițiile politice ale autorilor fiind transparente în textele de analiză a rezultatului testelor PISA.

Critica conservatoare a testelor PISA este splendid ilustrată de articolul profesoarei Ioana Nancu care scoate în evidență faptul că testele PISA pot fi un soi de substitut imperfect dar corect politic pentru un test de inteligență însă nu pot substitui educația.

Argumentul conservator subliniază că un test de inteligență nu poate surprinde știința de carte, nu are cum surprinde contextul cultural, nu surprinde creativitatea, nu surprinde existența sau nu a cunoașterii în diverse domenii. Un păstor poate avea un scor mai bun decât un fizician atomist la un test de inteligență, ani de studiu și de frământări sunt irelevante pentru rezultatul unui test de inteligență. În ciuda rezultatului testelor de inteligență, alegem să continuam să lăsăm reactoarele nucleare în păstorirea fizicienilor atomiști, nici chiar progresiștii de tip USR nu au sugerat încă altminteri.

Faptul că există o corelație perfectă între rezultatele testelor PISA (elevii români sunt pe locul +/- 50 între națiuni la testul de matematică) și rezultatele testelor de inteligență (românii sunt pe locul 56 între națiuni – de menționat dinamica descrescătoare întrucât taxarea excesivă a muncii alungă din țară oamenii performanți) este o confirmare a faptului că testele PISA sunt mai curând teste de inteligență decât teste care să arate nivelul educației celor testați.

Conservatorii au dreptate să sublinieze că începem să testăm inteligența atunci când am dat greș în educație, atunci când dezastrul educațional este atotcuprinzător, sfidând orice altă metodă de evaluare. Cei care critică testarea memoriei studenților critică implicit orice cunoaștere preexistenă testului tocmai pentru că știu cât de puțină este cunoașterea studenților.

Cu alte cuvinte testăm inteligența tocmai pentru că educația este atât de puțină încât nu prea mai avem ce testa.

Indiferent dacă comparăm testele corespunzătoare aceleiași etape școlare sau manualele succesive de matematică vom constata o degradare continuă a nivelului pe măsură ce ne apropriem de prezent. Un ziar de mare tiraj a publicat conținutul examenului de admitere la liceu pe care l-am dat acum mulți ani, testul respectiv fiind incomprehensibil pentru cei care se pregătesc să fie admiși în licee anul acesta. Indiferent de ce ne arată sau nu ne arată testele PISA degradarea performanței școlare nu este un fenomen românesc, aceeași stare deplorabilă a învățământului poate fi observată în întreg spațiul occidental.

Ca supusă a Majestății Sale Britanice fetița mea mijlocie urmează o școală privată aflată în Oxford, Anglia. Manualul de matematică al fetiței mele este întru totul similar cu cel al colegilor de generație care studiază în școlile publice românești fiind însă foarte diferit de cele două manuale pe care le-ar fi parcurs dacă ar fi făcut școala acum 35 de ani. Într-un mod cu totul similar manualele de chimie, de fizică sau de biologie au suferit degradări care compromit disciplinele pe care ar trebui să le reprezinte.

Dacă dorim să înțelegem cum s-a ajuns aici ar trebui să vedem care este reacția progresiștilor de toate denominațiunile la publicarea rezultatelor testelor PISA.

Stânga progresistă a cerut la unison modernizarea școlilor cu toalete aflate în fundul curții. Toaleta în fundul curții este paradigma pentru tot ce este clasic, pentru orice poate avea legătură cu perioade dincolo de ziua de ieri. Mai multe calculatoare, mai mult internet, o programă mai aerisită, este pomenit ecartul dintre rezultatele elevilor având părinți bogați și cei având părinți săraci.

Este de remarcat că, din păcate, reforma școlii românești s-a făcut respectând rețetarul progresist occidental iar rezultatul reformelor nu a întârziat să apară.

Egalitatea este pentru progresiști valoarea supremă, educația având păcatul că, prin însăși natura sa, amplifică diferențele imanente dintre oameni. Așa după cum atunci când au de ales între libertate și egalitate progresiștii sacrifică libertatea atunci când au de ales între egalitate și educație progresiștii vor sacrifica educația.

Căci atunci când cerem mai mult internet, mai multe calculatoare sacrificăm educația pe altarul egalitarist al multiculturalismului. În acest context este de remarcat cinismul oamenilor foarte bogați care nu permit propriilor copii folosirea tehnicii de calcul deși o recomandă copiilor oamenilor săraci. Dl. Gates este un astfel de exemplu, informatizarea școlilor românești este și consecința faptului că dl. Gates nu dorește ca propriii copii să trebuiască să facă față competiției copiilor plebei.

Simplificarea, aerisirea programei, nu înseamnă doar amputarea materiilor de conținutul abstract inerent cunoașterii de calitate ci înseamnă și oprirea ascensorului social pe care școala l-a reprezentat timp de sute de ani. Șansa copiilor săraci, a copiilor ai căror părinți nu dețin capital, este tocmai școala, școala serioasă și temeinic făcută. Cu cât (auto)disciplina, inteligența și talentul necesare pentru parcurgerea cu succes a cerințelor școlare este mai mare cu atât mai mare va fi posibilitatea ca școala să ajute un copil sărac să depășească condiția părinților săi. Arunci când diluăm în doze homeopate știința de carte diluăm și șansa copiilor oamenilor săraci de afirmare socială tocmai pentru că învățătura este la îndemâna oricui, nu doar a celor dispuși să facă sacrificii pentru a o obține.

Paradoxal, din dorința de a reduce posibilitatea afirmării diferențelor între oameni datorită ecartului de educație, din dorința de a nivela și de a elimina excelența, stânga post modernă reduce examenele școlare la teste de inteligență, modul cel mai reacționar de a selecționa elite. Cu foarte mici excepții dr. Rosenberg n-ar fi propus ceva foarte diferit. Elitele minunatei lumi ce ni se propune sunt selecționate dintre cei mai inteligenți dintre noi, indivizi suficient de inteligenți pentru a-și conștientiza ignoranța, indivizi suficient de inteligenți să înțeleagă că acceptarea spiritului timpului în care trăiesc este singura garanție a păstrării poziției sociale.

Elitele românești, de la Eminescu la Blaga, s-au născut la sat sau în mici orașe de provincie, cei mai mulți dintre oamenii cu care ne place să ne mândrim fără a le propune copiilor noștri să le citească opera au fost copii ai unor oameni departe de a fi bogați, copii care s-au împlinit învățînd carte. Distrugând știința de carte facem ca apariția unor oameni precum Eminescu sau Blaga să nu fie posibilă, acesta este motivul pentru care căutăm elite între coperțile revistelor frumos colorate.

Din păcate dreapta conservatoare este în defensivă (și) în chestiunea educației deși conservatorii sunt aliatul natural al oricărui părinte care vrea să-și educe copilul. Experți în educație aflați pe statul de plată al guvernului sau în solda diverselor ONG-uri vor sugera mereu reformarea către aneantizare a învățământului. Sănătos este să-i ignorăm, să căutăm în pod cărțile de matematică ale copilăriei și adolescenței noastre urmând ca mai apoi să ne educăm noi înșine copiii.

 

Autor: Ovidiu  Ionescu

Dincolo de Bach

 

Sunt uimit ne nivelul de nivelul dezbaterii intelectuale referitoare la cele întâmplate pe scena Untold, este evident că nivelul intelectual al discursului despre muzică și zgomot a urmat direcția trasată de obiectul discursului, muzica a decăzut către zgomot iar verbul i-a urmat descompunându-se în cacofonie și incoerență.

Nu a fost mereu așa, sunt vremuri nu foarte îndepărtate de noi în care civilizația occidentală încă producea muzică, producea muzică de bună calitate. Iar discuțiile despre aceasta sunt încă inteligibile pentru generațiile mai în vârstă sau pentru prea puținii tineri încă posesori ai undei educații clasice. Acestora le propun o astfel de cozerie, o discuție destinată publicului – pe atunci larg – care-l are ca protagonist pe domnul Celibidache, unul dintre cei mai cunoscuți muzicieni români. Observăm imediat că este vorba de o discuție între doi oameni extrem de liberi, ambii îndrăgostiți de muzică, dispoziția amară a lui Celibidache putând fi oarecum explicată de apariția a ceea ce încă de pe atunci acesta identifica ca fiind o civilizație care este „buried in comfort and lack of ambition”, în care „everything is taken for granted ”.

Dar cum de-am ajuns aici? Voi reface foarte pe scurt traseul, căci este traseul decăderii noastre, este un parcurs surprinzător de scurt. Nu este o întâmplare că muzica clasică este dominată de compozitori provenind din lumea germană sau de cei care au compus conectați fiind la aceasta. Înainte de unificarea germană spațiul german era puternic divizat, autoritatea politică fiind împărțită între diverși conți, duci, prinți și episcopi, regi și împărați, cel mai adesea având jurisdicții complexe, condiționate de istorie și de tradiție. Nivelul general de bunăstare era rezonabil, se ajunsese la un anume confort material, liderii diverselor state germane erau oameni culți și mai ales civilizați chiar dacă nu întotdeauna posesori ai vreunui talent autentic. Acești lideri aveau o educație muzicală solidă, erau, cel mai adesea, oameni erudiți pentru care muzica cultă devenise un mod natural de a petrece timpul. Ca urmare, aceștia atrăgeau în jurul propriilor curți diverși muzicieni pe care-i angajau în folos propriu pentru a compune muzică menită să le facă viețile mai bogate și mai pline. Muzica clasică este preponderent germană pentru că descentralizarea politică specifică spațiului german a creat emulație și competiție, muzica clasica nu este majoritar franțuzească, englezească sau italiană pentru că emulația și competiția nu sunt specifice spațiilor centralizate politic și este nespecifică mediilor sărace în care bunăstarea, cultura clasică și rafinamentul nu sunt regula casei.

1789, a schimbat radical această situație de fapt, plebea a erupt în prim planul istoriei, centralizarea politică consecutivă distrugând muzica clasică, marii compozitori de sfârșit de secol XIX fiind produși de inerția existentă în sistem încă înaintea Revoluție Franceze și a Unificării Germane. Urmarea imediată a anului 1789 a fost apariția publicului, în lumina reflectoarelor au apărut flașnetarii cu priză la public, succesul lui Verdi a fost un exemplu și un avertisment timpuriu în acest sens. Da, Verdi a produs încă muzică de bună calitate căci tradiția și cultura muzicală erau încă vii, nu permiteau încă derapaje majore. Verdi a fost începutul sfârșitului dar Untold nu marchează sfârșitul muzicii occidentale, acesta s-a produs, aproape neobservat, altminteri.

Presat de interlocutor, Celibidache ezită să recunoască că în momente de repaus îngână la pian muzică vernaculară, eventual din spațiul românesc. „Like a child”, așa parcă spune Celibidache voind sa sublinieze că muzica cultă este specifică persoanelor educate, că vernacularul poate fi abordat doar în momente de oboseală profundă în care ne dezbărăm de civilizație sau eventual de copiii încă needucați și încă nedeprinși cu rigorile acesteia. În continuarea interviului Celibidache spune că nu cunoaște un compozitor mai modern decât Bach, încă un avertisment menit să ne lipsească de scuza de a porni pe cărări lăturalnice în căutarea modernității. Ideea nu este singulară în cultura română, Lucian Blaga – un artist pe care-l admir și un gânditor pe care nu-l pot evalua dar și un om precar educat – făcea un joc de cuvinte accesibil doar vorbitorilor de germană scriind că viața trebuie trăită în zona cultă atât de bine reprezentată de Bach (pârâu în germană) dar că uneori, în vremuri de nostalgie și de restriște, este loc și de vernacular, adică de Bächlein (pârâiaș sau izvor în germană).

Trecând printr-o perioadă deloc fastă a vieții, înarmat cu scuza lui Blaga, am ascultat săptămâni la rând baladele doamnei Hardy, este vorba de doamna Françoise Hardy, firește. Nefiind expert într-ale tehnicii de calcul specifice secolului XXI și prea pudibond fiind pentru a-mi cumpăra discurile doamnei Hardy am nimerit din nepricepere și din întâmplare peste sfârșitul încă ignorat al muzicii occidentale, mă refer la producțiile doamnei Zaho de Sagazan. Descendentă de secol XXI a lui Verdi și al lungului șir de epigoni ai acestuia (de la Louis Armstrong sau Lale Andersen la Rammstein), doamna Zaho de Sagazan marchează sfârșitul muzicii occidentale și al civilizației noastre. Cu faciesul marcat de tratamente de psihiatrie (cel mai probabil venlafaxină sau eventual aripiprazol) doamna Zaho de Sagazan ne arată în mod limpede și fără echivoc starea de fapt a muzicii occidentale și a publicului acesteia. Drumul către irelevanță istorică și civilizațională are ca ultimă haltă azilul de psihiatrie, întreg Occidentul a devenit un imens spital de boli nervoase.

Mă îndoiesc că vom avea vreodată energia și tăria psihică să reînnodăm firul civilizației noastre acolo unde a fost el întrerupt, la nivelul unor muzicieni plauzibili precum Mozart, Wagner sau Orff. Căci oare există vreunul dintre noi care ar putea suporta tensiunea, ecartul estetic dintre Mozant și doamna Zaho de Sagazan fără a-și pierde mințile? Și tocmai de aceea, apariția pe scena Untold a unor personaje precum domnul Gabriel Gavriş ar trebui întâmpinată – mai ales de dreapta conservatoare – cu o oarecare ușurare chiar dacă aceasta este însoțită și de o explicabilă nostalgie. Căci oricât de multă nostalgie după civilizația occidentală vom fi simțind, nu putem să nu urmărim cu speranță și ușurare nașterea unei noi civilizații, conservatori fiind ar trebui să ne bucurăm atunci când degenerarea este eliminată iar pe ruinele azilului de nebuni erup brutal noi posibilități – oricât de rebarbative și de burienoase ar fi – chiar dacă aceste noi posibilități nu ne includ și pe noi înșine. Sigur, urmaș al conaționalilor noștri de origine pakistaneză, domnul Gavriș este needucat și primitiv, reprezintă o întoarcere în timp cu mii de ani în urmă pentru noi cei aflați înăuntrul azilului de psihiatrie împreună cu doamna Zaho de Sagazan. Dar domnul Gabriel Gavriș și conaționalii dumisale reprezintă ieșirea din azilul de psihiatrie, este – din păcate – singura ieșire pe care doar puțini dintre noi o vor putea folosi, aceștia se vor salva individual prin metisaj sau vreun alt surogat similar care să le asigure uitarea completă, ștergerea memoriei a ceea ce am fost și am fi putut fi.

 

Autor:  Ovidiu Ionescu