de Gheorghe Pârja
Harta României la care ne uităm a fost desenată în
februarie 1968 pentru o țară care nu mai este ce a fost: economie planificată,
populație în creștere și o graniță închisă. De atunci, România a schimbat
regimul politic, alianțele, piața de desfacere etc. Și mutarea a milioane de
români peste hotare. Revine din nou problema reformei administrative, povestea
regionalizării României fiind un subiect pus în circulație în urmă cu un sfert
de veac. De către guvernele Năstase și Ponta. E adevărat, la temperaturi diferite.
Acum este din nou adusă în discuție publică, cu mai mare intensitate.
Răsfoind dosarele regionalizării, decupate de pe felurite site-uri, am ajuns la
părerea că pentru unii comentatori noua împărțire administrativă a țării este
un fapt care trebuie făcut în primul rând din rațiuni financiare, dar nu puțini
o tratează cu maximă seriozitate, analizând avantajele, dar și pericolele care
se ascund în spatele acestei noi geografii. Spun, fără nicio exagerare, că
regionalizarea este o cumpănă de țară. Am sentimentul că această reformă este
mai mult vorbită pe multe voci.
Îmi aduc aminte de ultima împărțire administrativă, întâmplată în anul 1968.
Eram elev la Pedagogica sigheteană și priveam cu interes cele două hărți ale
României. Una cu cele 16 regiuni, cea veche, și alta cu noile județe. Erau
panouri mari, puse în vitrinele magazinelor din urbea dintre ape. Țin minte că
a fost o propunere susținută cu dârzenie pentru ca Maramureșul Istoric să
devină județ. Cum a mai fost. Au fost delegații de maramureșeni la București,
dar harta a fost desenată cum o știm astăzi. Acum ni se propune o nouă cumpănă
de țară.
Cum spuneam, tratată cu intensități diferite. Și cu multă patimă politică. Am
cules câteva abordări din ultima vreme. Istoricul Dobrin Dobrincu sugerează ca
la dezbaterile privind noua regionalizare să ia parte reprezentanți ai
societății civile, precum și ai mediului de afaceri. De asemenea și mediul
academic să aibă un punct de vedere. Mai adaug eu că trebuie invitați să
gândească acest proiect extrem de important istorici, sociologi, autorități
locale, care cunosc realitățile.
Regiunea ar urma să ia din atribuțiile Guvernului, dar și din cele ale
actualelor consilii județene, pentru absorbția de fonduri europene. Într-un
proiect mai vechi, UDMR dorea județele din regiunea Centru – actualele județe
Covasna, Harghita, Mureș pentru a constitui o entitate distinctă. Iar zilele
trecute, Kelemen Hunor avertiza că nu poți schimba raportul etnic prin
comasări. În variantele parcurse de mine există abateri serioase de la limitele
istorice. Regiunile cu valoare istorică se regăsesc fragmentate în două sau
trei regiuni.
Mă gândesc cum vor fi rezolvate problemele legate de identitatea istorică a
Maramureșului, ori a Bucovinei. Un autor de proiect sugerează acordarea unor
componente suplimentare, care ar asigura o autonomie lărgită în raport cu
regiunea. Se crede că potențialul identității regionale – obiceiuri, tradiții,
moștenire istorică, culturală și socială – ar fi mai bine valorificat. Aici am
dreptul să mă îndoiesc, deoarece simt risipirea energiilor identitare. Ce s-ar
putea rezolva prin regionalizare? Cică nivelul de dezvoltare economică,
probleme legate de centralizarea excesivă și a procesului decizional, distanța
puterii decizionale politice, fonduri europene. Voci de la universitatea
clujeană conturează altă părere. S-ar contura lipsa unui stat puternic și a
unei strategii reale, dispariția industriilor țării, paragina unei părți a
terenului agricol, ignorarea potențialului turistic, incapacitatea elitelor de
a coagula în jurul lor energii necesare, apatia, educația precară, sărăcia,
legislația bolnavă.
Există multe păreri, atât pro cât și contra, care consideră că eventualul
proces de regionalizare ar face bine țării, dar sunt și observații care conțin
multe îndoieli. Regionalizarea României stă între pericole și oportunități. Se
vorbește de reforma arhitecturii administrative în două etape: una voluntară și
alta obligatorie! Se mai spune într-un proiect că în țara noastră există orașe
mici și comune, care se confruntă cu o presiune financiară considerabilă.
Acestea sunt nevoite să apeleze la bugetul de stat pentru a putea face față
costurilor de funcționare, din cauza veniturilor locale insuficiente.
Da, o realitate de care nu s-a ținut seama când orgoliile unora au vrut ca
multe sate să devină comune, și multe comune să devină orașe. Acum se văd
consecințele. Dar sper ca nu numai partea economică să fie principalul motiv al
regionalizării! Cred în consultarea foarte serioasă, cu argumente, a
autorităților locale, care cunosc realitatea. Sugerez, celor care sunt
preocupați de acest fenomen de o importanță majoră pentru destinul țării, să-și
exprime punctele de vedere. Sunt puse în discuție 429 de comune, sub 1500 de
locuitori, vizate de reforma administrativă. 227 au primari pesediști și 156
primari liberali. Se mizează pe dispariția a 18 000 de posturi. Comasarea
voluntară s-ar încheia pe 1 martie, 2027.
Dar proiectele pe această temă se rostogolesc anapoda. Este nevoie ca această
reformă să fie cât mai echilibrată. Să se armonizeze interesul statului, cu cel
al cetățeanului. Să nu se aplice un șablon conceput la Centru. Când să închei
articolul aud la televizor că 27 de județe de pe harta României vor dispărea.
Printre care și Maramureșul. E adevărat, domnilor de la județ? Maramureșul
dispare ca unitate administrativă? Așa s-a spus marți seara la o televiziune.