Concepția poporului român despre moarte

Unul dintre lucrurile despre care noi, românii, putem spune că avem ceva ce nu are nimeni este un cimitir, un cimitir deosebit, care prin nume ne sugerează că e altfel decât s-ar aștepta să fie o persoană din orice alt colț de pe pământ. Mai mult decât atât, acest cimitir se integrează într-un ansamblu de mărturii care oglindesc foarte bine concepția românului despre moarte.

Această lipsă a fricii de moarte o vedem încă de la daci, care își trimiteau drept soli la zeul lor, Zamolxe, cei mai puternici flăcăi, pe care îi aveau, aruncându-i și lăsându-i să cadă în săgețile ridicate. Aceștia nu se sustrăgeau sarcinii lor, ci erau, dimpotrivă, mândri de onoarea care li se făcea. Tot ei, dacii, erau mai greu de învins în lupte tocmai pentru că, nefiindu-le frică de moarte, luptau cu mai mult curaj decât alte popoare.

Vedem apoi această lipsă a fricii în balada Miorița, care reprezintă unul dintre miturile fundamentale ale poporului român, mitul transhumanței, pentru care mult timp poporul nostru a fost judecat ca un popor care se resemnează fără să lupte, care se supune destinului, nefiind înțeleasă adevărata motivație a gestului ciobănașului care, așa cum bine știm, deși este înștiințat de către mioara sa năzdrăvană de moartea care îi era pregătită, nu ia nici o măsură pentru a se salva.

Este adevărat că el se supune într-un fel destinului, dar gândul lui se îndreaptă spre modul în care ar putea să treacă în lumea sufletelor împăcat, împlinit, căsătorit. Moartea în sine nu este o tragedie, pare să ne spună ciobănașul, dar trebuie să ajung în cealaltă lume cu sufletul împăcat, căsătorit, pentru că altfel ar fi posibil ca sufletul să nu-și găsească odihna, iar asta ar fi o problemă. Din această cauză el își înfă­ți­șea­ză înmormântarea ca pe o nuntă și din această cauză în lumea satului continuă să fie încă făcute înmormântările celor tineri necăsătoriți sub forma unor nunți.

Avem apoi ca mărturie priveghiul morților în lumea satului, la care participă mai mulți familiari și consăteni, care au sarcina de a nu-l lăsa singur pe mort pentru trei zile și trei nopți, iar în acest timp ei joacă, lângă el, tot felul de jocuri, unele distractive.

Cimitirul Vesel de la Săpânța este deosebit ziceam, dar se integrează perfect în această concepție a românului care crede că moartea este de fapt doar o întoarcere a noastră într-o lume din care venim, o întoarcere spre origini. Viața este o paranteză mai lungă sau mai scurtă, iar moartea înseamnă reintegrarea noastră în elementele naturii din care provenim, idee foarte bine oglindită de altfel și de poezia lui Mihai Eminescu, Mai am un singur dor: “Mai am un singur dor/ În liniștea serii/ Să mă lăsați să mor/ La marginea mării./ Să-mi fie somnul lin / Și codrul aproape,/ Pe-ntinsele ape să am un cer senin./ Nu-mi trebuie flamuri,/ Nu voi sicriu bogat,/ Ci-mi împletiți un pat/ Din tinere ramuri.“, dar și de cadrul natural în care ciobanul mioritic își imaginează și cere să fie înmormântat: “Ca să mă îngroape/ Aice pe-aproape,/ În strunga cu oi,/ Să fiu tot cu voi;/ În dosul stânii,/ Să-mi aud cânii“.

Așadar, moartea nu are de ce să fie văzută ca o tragedie, pentru că ne întoarcem la natura mamă. E adevărat că persoanele dragi nouă nu le vom mai vedem, dar asta va fi doar pentru o vreme, pentru că mai devreme sau mai târziu toți o să ne întoarcem la ea, iar într-un sfârșit vom fi din nou toți împreună.

Nici morții nu sunt în satele maramureșene, dar și în alte sate din România, scoși în afara satului, la margine de sat, ci găsim cimitirul în centrul satului, lângă biserică, cei dragi având astfel posibilitatea să treacă pe la morminte de fiecare dată când merg la biserică și nu numai. Mai mult decât atât, morții fac parte din lumea satului, continuăm să ne raportăm la ei, nu au ieșit cu totul din lumea noastră și în unele momente legate de sărbătorile de peste an se crede că ei umblă liberi prin lumea celor vii (de exemplu, din joia dinaintea sărbătorii Paștelui și până la Rusalii).

În acest mod este așezat și Cimitirul Vesel din Maramureș, în centrul satului, lângă biserică. Nu are crucile în culori reci, așa cum vedem în alte părți ale lumii, ci în culori vii, care ar caracteriza mai degrabă lumea celor ce încă trăiesc. Pe cruci nu avem epitafe triste, ci imagini din viața celor morți și scurte poezii care glumesc în vreun fel pe seama vieții celor în­mor­mântați acolo, care prezintă într-un mod glumeț viața acestora.

Un exemplu de astfel de poezie ar fi: „Sub această cruce grea/ Zace biata soacra mea./Trei zile de mai trăia,/Zăceam eu și privea ea./Voi care treceți pe-aici/ Încercați să n-o treziți,/ Că acasă dacă vine/Iară-i cu gura pe mine./Da așa eu m-oi purta,/Că-napoi n-a înturna./Cei care citiți aici Ca mine să nu pățiți./Soacră bună vă găsiți,/Cu ea bine să trăiți.”, care reușește să redea eternul conflict dintre soacră și noră într-un mod simpatic și glumeț.

Foarte multe persoane din România, mai ales din lumea satului, atunci când vorbesc despre moarte, vorbesc în deplină seninătate, o așteaptă ca pe ceva firesc. Se îngrijesc doar ca înainte să vină să fi făcut cât mai multe fapte bune, să nu fi făcut rău nimănui, ca să poată pleca liniștiți, să fie împăcați cu toți cei pe care îi lasă în urmă.

Și unul dintre proverbele românești, sinteză a înțelepciunii poporului nostru, spune foarte frumos: “Cui îi este frică de moarte și-a pierdut viața.” Așadar, poporul român știe că viața este un dar, că trebuie trăită cât mai frumos, în armonie cu semenii și cu elementele naturii, dar că moartea este și ea ceva tot atât de firesc și că nu trebuie să ne fie frică de ea. Ar fi nu numai inutil, pentru că oricum nu am putea-o evita, dar ne-ar face să și pierdem frumoasele și scurtele momente ale vieții care ne-a fost dăruită, în deplină conștiință a adevărului exprimat de cântecul popular care spune: “Viața asta nu-i ușoară,/Te ridică, te coboară./Viața asta-i trecătoare/Ca petalele de floare.”

Lucia Ileana POP, Roma

Cât timp va exista Săpânţa...

La data de 27 august a.c., o comisie de la Cultura Baia Mare s-a deplasat la Săpânţa într-un control la Cimitirul Vesel, pe motiv că se restaurează cruci fără autorizaţie. Pe scurt, există anumite presiuni ca meşterii Cimitirului Vesel să nu mai restaureze crucile şi să facă cruci în cimitir, pe motiv că nu ar fi autorizaţi de Cultură şi că nu ar avea studii... Din echipă a facut parte o poliţistă de la Baia Mare, Mariana Badea, care consider că s-a comportat ca un miliţian din Nord Coreea. M-a amenintat pe mine şi fiul meu, Pr. Iustin, că ne întocmeşte dosar penal, ne amendează, ne-a cerut să îi prezentăm actele de restaurare în Cimitirul Vesel şi actele de restaurare a bisericii şi să nu mai fie înmormântaţi cei decedaţi în Cimitirul Vesel. Mie personal mi-a spus să fiu prezent în 5 minute cu actele.

Pr. Iustin i-a cerut un mandat care să o abiliteze să ceară aşa ceva şi nu a fost capabilă să prezinte nimic. Atâta timp cât va dăinui Săpânţa, meşterii de aici vor face cruci, le vor restaura şi săpânţenii se vor înmormânta în Cimitirul Vesel, iar lucrările de la biserică le vom opri la final, chiar dacă sunt antiortodocşi şi antiromâni care încearcă să sisteze lucrările la biserică, deşi avem autorizaţie. Este o chestiune sensibilă, sunt moşii şi strămoşii săpânţenilor în acest cimitir şi e biserica lor. Eu, ca preot, nu pot impune unei familii să nu facă sau să nu restaureze crucile cu meşterii din Săpânţa, ci să facă cu cineva din Teleorman, Gorj sau Botoşani, care au studii în domeniu şi sunt acreditaţi. Sunt de 24 de ani preot aici, am fost un factor de echilibru într-o localitate care a cunoscut atâtea convulsii sociale în anii '90. Poliţista Mariana Badea a spus că ne ajută ea... să cerem oamenilor să nu se mai înmormânteze aici şi se va ocupa personal ca să nu se mai intervină de către meşterii din Săpânţa la restaurare şi confecţionare de cruci, la biserică. Nu cred că va reuşi decât o nouă convulsie socială şi cu certitudine situaţia va degenera la Săpânţa. Cine oare o mandatează pe poliţista Mariana Badea să-şi depăşească atribuţiile? Noi avem autorizaţie de construcţie la biserică şi după ştiinţa mea, poliţista nu lucrează la Inspectoratul de Stat în Construcţii. Cimitirul Vesel a fost restaurat o dată de cei de la Cultură, cu 3 miliarde lei vechi. Au restaurat 40 cruci şi după o lună le-au adus VERZI!!! Starea monumentelor UNESCO şi istorice din Maramureş e jalnică, sunt biserici mutilate în care s-a văruit peste pictura originală de la 1600-1700, s-au furat catapetesme şi icoane, s-au bătut cuie (piroane) şi introdus curent electric, statuete catolice. În majoritatea au intrat greco-catolicii. Unde erau cei de la Cultura Baia Mare atunci şi unde era Mariana Badea???? Se dărâmă, se prăbuşesc în Sighetu Marmaţiei clădiri monument istoric, iar Mariana Badea e preocupată de cimitir. Dacă noi nu îl întreţineam şi nu am fi restaurat anual câte 50 de cruci, acum nu ar mai fi existat. Le-am cerut meşterilor cimitirului să se acrediteze, dacă talentul şi harul lor mai are nevoie de vreo acreditare. Însă cât timp va exista Săpânţa, doar ei vor restaura şi confecţiona cruci şi nimeni altcineva!

Cu consideraţie, 

Preot Grigore LUŢAI

Cele mai frumoase sate din Maramureş

După ce ne-am plimbat - virtual, ce-i drept - prin cele mai frumoase sate din Bucovina, Moldova, Dobrogea, Muntenia şi Oltenia, astăzi cunoaştem cele mai frumoase sate maramureşene.

Breb, comuna Ocna Şugatag, judeţul Maramureş

Sute de fotografi străini vin an de an în satul Breb, pentru a surprinde tradiţiile aproape perfect conservate de locuitori. Portul popular este şi el spectaculos, iar satul are şi o biserică din lemn, construită în urmă cu peste 700 de ani. Este un sat în care poţi admira şi superba arhitectură tradiţională maramureşeană şi mai ales porţile masive din lemn de la intrarea în gospodării.

Bucătăria este la rându-i absolut fantastică. Pe lângă celebrele plăcinte maramureşene, puteţi savura şi un preparat asemănător cu sarmalele, brozbuţele.

Preluca Nouă, comuna Copalnic-Mănăştur, judeţul Maramureş

 Este un superb sat maramureşean, mărginit de păduri întinse, cunoscut în lume însă nu atât pentru frumuseţile naturale şi bisericile din lemn şi piatră din apropiere, cât pentru modul în care localnicii îşi înmormântează rudele decedate.

Astfel, din cauză că relieful nu a permis construirea unui cimitir de mari dimensiuni, morţii sunt înhumaţi, de multe ori, chiar în grădina casei în care au locuit sau în mici cimitire de la marginea drumului.

Săpânţa, comuna Săpânţă, judeţul Maramureş

Satul Săpânța este celebru datorită cimitirului său vesel, operă a meșterului Stan Pătraș. Începând cu anul 1935, au început să apară crucile gravate și colorate de acest meşter şi de ucenicii săi. În versuri simple, naive, e povestită şi parodiată viața celui răposat, atât prin realizările sale, cât și prin obiceiurile rele ale acestuia, aceasta conferindu-i o notă de originalitate deosebită și unicitate în întreaga lume.

În sat poate fi vizitată şi rezervaţia naturală "Mlaştina Poiana Brazilor", întinsă pe 3 hectare.

Satele prezentate apar în ghidul "Cele mai frumoase sate", editat de asociaţia cu acelaşi nume. Mâine, vom prezenta cele mai frumoase sate din Ardeal.

                                                                                 Dan Arsenie

Poveste cu Wolf, un Colţ Alb de Săpînţa

                              de  ALEC PORTASE

La vremea lui, în anul 2006, evenimentul a ţinut paginile întîi din ziare: un turist german şi-a pierdut viaţa, într-un accident, la Piatra Săpînţei. Ca toate evenimentele, şi acesta a fost acoperit de altele şi a fost uitat...Iată că în acest mai 2013, am fost invitat la Săpînţa pentru a afla povestea lui Wolf...

Pe drumul spre borcut, întreb de Sandu Griguţa. 46 de ani, inginer silvic, şef de district, îmi spune el dintr-una. De loc, din Stoiceni. Îl întreb ce face Wolf, mă priveşte mirat pentru că ştiu de Wolf. Mă şi conduce la el. O minunăţie de cîine alb, cu urechile ascuţite. "Nu este cîine, este lup"-mă corectează gazda. Îmi deapănă povestea lui Wolf, pe care o voi sintetiza în cele ce urmează.

Un tînăr din Germania, în vîrstă de 27 de ani, flăcău înalt de 1,93 m, hornar de profesie, se îndrăgostise de munţii noştri. A ajuns şi la Săpînţa şi campase în apropierea unei pensiuni. Era mereu însoţit de doi cîini, cu hamuri pe ei, îl ajutau la transportul bagajelor. Într-o duminică de iunie 2006, şi-a propus o drumeţie la Piatra Săpînţei, ţancul stîncos care domină cu semeţia lui toată lunca Tisei. Peste trei zile, în sat, au prins a vorbi oamenii: că turistul german nu s-a întors, că sus, pe platoul Pietrei, sînt lucruri abandonate şi doi cîini care le păzesc. Gîndul rău, prevestitor de accident, a prins rădăcini în sufletele săpînţenilor. Interlocutorul meu, Sandu Griguţa, a organizat o echipă de căutare. Au luat cu ei funii, au luat şi un cîine de urmă. Pe platoul Pietrei, au găsit cortul şi alte obiecte abandonate. Între ele, paşaportul turistului căutat. De la locul cortului, pe un povîrniş, doar la cîţiva metri, înspre prăpastie, era un izolir (obiect pe care se doarme în cort). Presupunere: după ce i-a căzut izolirul, turistul, neasigurat în corzi, o fi încercat să-l recupereze şi a căzut în prăpastie. S-o fi întîmplat ziua sau noaptea. Da, se vede o urmă de alunecare pe peretele de stîncă...Cei din echipa de căutare au găsit un loc de unde puteau vedea la baza abruptului. Vedeau acolo aşa ceva, ca o haină agăţată de-o creangă... Nu fără riscuri, pe ocolite, au coborît acolo. Da, era cadavrul turistului german, care stătea în poziţia ghemuit. După urme, şi-au dat seama că, de la locul pe care a căzut,  s-a tîrît cîţiva metri, unde a murit. De-acum era în putrefacţie, deoarece erau zile caniculare.

Au fost anunţate autorităţile (Poliţia şi Poliţia de Frontieră). Criminaliştii au fotografiat, s-a constatat decesul, au fost luate actele, a fost anunţată Ambasada Germaniei la Bucureşti. Cadavrul a rămas încă trei zile la locul accidentului. Cum Sandu Griguţa era plecat cu serviciul prin ţară, soţia lui, Liliana, o femeie curajoasă, a organizat cu săteni din Săpînţa, scoaterea cadavrului şi transportarea lui la Morga Spitalului din Sighet. Nu-i lucru uşor să pui mîna pe un cadavru în putrefacţie, să-l ridici în funii, să-l duci la mijlocul de transport, apoi, la Sighet. Doamna Liliana, femeia hotărîtă (de loc este din Firiza) a făcut-o.

De-acum cazul părea a fi rezolvat, însă doi cîini, cîinii turistului german care atît de tragic şi-a găsit sfîrşitul, bîntuiau ogrăzile de prin toată Săpînţa. Îşi căutau stăpînul. Un cîine alb ca neaua şi altul maroniu, un caucazian. La o vreme, caucazianul a dispărut, l-o fi prins cineva. Însă cîinele alb cu aspect de lup dădea în continuare tîrcoale prin sat. Făcea naveta între Piatra Săpînţei, locul unde a murit turistul, şi locul unde campase în sat. Hai să-i spunem de-acum pe nume: Wolf (lup în limba germană). Cum mai fura din cînd în cînd cîte-o găină, oamenii i-au pus gînd rău şi organizau potere înarmate cu furci, pentru a-l ucide.

Sandu Griguţa, crescător de cîini, l-a văzut în cîteva rînduri, cînd a intrat în curtea păstrăvăriei. L-a momit cu carne, însă de fiecare dată Wolf dispărea ca o nălucă. Interlocutorul meu ştia datele lui Wolf din paşaportul aflat la cort, pe platforma Pietrei, unde campase turistul german. Îi ştia numele, vîrsta, provenienţa, vaccinurile etc. De-acum îşi dorea mult să-l aducă pe Wolf la gospodăria lui. Pentru asta a învăţat cîteva cuvinte în limba germană, pentru a vorbi cu Wolf. Îi punea carne la marginea pădurii şi-l striga pe nume. Wolf apărea şi dispărea fulgerător, ca o nălucă. Alerga cu disperare în căutarea stăpînului...

Îngrijorarea în rîndul sătenilor creştea. O fiară le dă tîrcoale, le pune vieţile în pericol, le atacă păsările şi animalele. Nici poterele nu reuşeau să-l răpună pe Wolf.

Sandu Griguţa îmi povesteşte mai departe. Tot gîndindu-se la Wof, l-a visat într-o noapte cum, ca o nălucă, a urcat scara şi a sărit în podul casei.  Văzînd că Wolf nu se dă prins, la trei luni de la data accidentului, a decis să-l prindă cu ajutorul a patru cîini de vînătoare din gospodăria sa. Într-o zi, cînd Wolf a intrat iar în curtea păstrăvăriei, a dat drumul la cîinii de vînătoare. Urmărirea a fost pe Drumul Oaselor şi a durat două ore. A fost o luptă între Wolf şi cîinii de vînătoare.  Cîinii de vînătoare au prins a se întoarce la păstrăvărie. Erau sleiţi de puteri. Apoi l-au condus pe stăpîn la o rîpă de pe malul apei. Acolo era căzut Wolf, fără putinţa de-a ieşi. Sandu Griguţa i-a tot vorbit pe germană, l-a strigat pe nume. Wolf îşi arăta colţii lui de lup. Sandu a aruncat un lasou şi l-a tras din rîpă cu funia. După cîteva zeci de metri, Wolf îl recunoştea de stăpîn pe Sandu Griguţa. L-a dus acasă, l-a tratat medicul veterinar, Wolf şi-a revenit repede şi asculta la comenzile noului stăpîn. L-a luat şi la vînătoare în cîteva rînduri, cînd Wolf şi-a dovedit forţa şi inteligenţa. Îi întrecea în alergare, de departe, pe toţi cîinii de vînătoare. A devenit atracţia satului, povestea lui o ştie toată Săpînţa.

La un an de la tragicul accident de la Piatra Săpînţei, a venit la Săpînţa sora turistului german. Nu, nu a vrut să vadă caseta cu fratele ei mort şi cu filmul scoaterii sale de la locul accidentului. A vrut să-l vadă pe Wolf. El a recunoscut-o imediat, i-a sărit în braţe, a cuprins-o de gît cu labele şi nu mai înceta s-o... pupe. Tînăra a spus povestea de început a lui Wolf.  Fratele ei, tînărul care avea să-şi sfîrşească viaţa la Piatra Săpînţei, era iubitor şi de cîini. Cum avea un prieten la grădina zoologică din orăşelul lui, a dat la împerechere o căţea de ciobănesc german cu un lup alb. Aşa a ieşit Wolf, un pui de lup alb, o raritate, pe care tînărul l-a crescut cu mare dragoste. Erau nedespărţiţi şi în drumeţiile prin munţii din România...

Tînăra venită la Săpînţa era hotărîtă să-l ducă pe Wolf acasă la ea, în Germania. Deşi despărţirea ar fi fost foarte grea, Sandu Griguţa a fost de acord. În cele din urmă, cei doi l-au lăsat pe Wolf să aleagă. L-au mîngîiat amîndoi a despărţire şi fata s-a dus cu bagajul spre poartă. Wolf a zbughit-o către ea. A "îmbrăţişat-o" îndelung şi s-a întors la noul său stăpîn, la Sandu Griguţa. Fata i-a spus: "Nu se poate ca Wolf să aibă un stăpîn mai bun ca Dumneavoastră!" Aşa a rămas Wolf la Săpînţa, de-i ştie povestea tot satul. El ne aminteşte de Colţ Alb, cîinele-erou din romanul lui Jack London.