Concepția poporului român despre moarte

Unul dintre lucrurile despre care noi, românii, putem spune că avem ceva ce nu are nimeni este un cimitir, un cimitir deosebit, care prin nume ne sugerează că e altfel decât s-ar aștepta să fie o persoană din orice alt colț de pe pământ. Mai mult decât atât, acest cimitir se integrează într-un ansamblu de mărturii care oglindesc foarte bine concepția românului despre moarte.

Această lipsă a fricii de moarte o vedem încă de la daci, care își trimiteau drept soli la zeul lor, Zamolxe, cei mai puternici flăcăi, pe care îi aveau, aruncându-i și lăsându-i să cadă în săgețile ridicate. Aceștia nu se sustrăgeau sarcinii lor, ci erau, dimpotrivă, mândri de onoarea care li se făcea. Tot ei, dacii, erau mai greu de învins în lupte tocmai pentru că, nefiindu-le frică de moarte, luptau cu mai mult curaj decât alte popoare.

Vedem apoi această lipsă a fricii în balada Miorița, care reprezintă unul dintre miturile fundamentale ale poporului român, mitul transhumanței, pentru care mult timp poporul nostru a fost judecat ca un popor care se resemnează fără să lupte, care se supune destinului, nefiind înțeleasă adevărata motivație a gestului ciobănașului care, așa cum bine știm, deși este înștiințat de către mioara sa năzdrăvană de moartea care îi era pregătită, nu ia nici o măsură pentru a se salva.

Este adevărat că el se supune într-un fel destinului, dar gândul lui se îndreaptă spre modul în care ar putea să treacă în lumea sufletelor împăcat, împlinit, căsătorit. Moartea în sine nu este o tragedie, pare să ne spună ciobănașul, dar trebuie să ajung în cealaltă lume cu sufletul împăcat, căsătorit, pentru că altfel ar fi posibil ca sufletul să nu-și găsească odihna, iar asta ar fi o problemă. Din această cauză el își înfă­ți­șea­ză înmormântarea ca pe o nuntă și din această cauză în lumea satului continuă să fie încă făcute înmormântările celor tineri necăsătoriți sub forma unor nunți.

Avem apoi ca mărturie priveghiul morților în lumea satului, la care participă mai mulți familiari și consăteni, care au sarcina de a nu-l lăsa singur pe mort pentru trei zile și trei nopți, iar în acest timp ei joacă, lângă el, tot felul de jocuri, unele distractive.

Cimitirul Vesel de la Săpânța este deosebit ziceam, dar se integrează perfect în această concepție a românului care crede că moartea este de fapt doar o întoarcere a noastră într-o lume din care venim, o întoarcere spre origini. Viața este o paranteză mai lungă sau mai scurtă, iar moartea înseamnă reintegrarea noastră în elementele naturii din care provenim, idee foarte bine oglindită de altfel și de poezia lui Mihai Eminescu, Mai am un singur dor: “Mai am un singur dor/ În liniștea serii/ Să mă lăsați să mor/ La marginea mării./ Să-mi fie somnul lin / Și codrul aproape,/ Pe-ntinsele ape să am un cer senin./ Nu-mi trebuie flamuri,/ Nu voi sicriu bogat,/ Ci-mi împletiți un pat/ Din tinere ramuri.“, dar și de cadrul natural în care ciobanul mioritic își imaginează și cere să fie înmormântat: “Ca să mă îngroape/ Aice pe-aproape,/ În strunga cu oi,/ Să fiu tot cu voi;/ În dosul stânii,/ Să-mi aud cânii“.

Așadar, moartea nu are de ce să fie văzută ca o tragedie, pentru că ne întoarcem la natura mamă. E adevărat că persoanele dragi nouă nu le vom mai vedem, dar asta va fi doar pentru o vreme, pentru că mai devreme sau mai târziu toți o să ne întoarcem la ea, iar într-un sfârșit vom fi din nou toți împreună.

Nici morții nu sunt în satele maramureșene, dar și în alte sate din România, scoși în afara satului, la margine de sat, ci găsim cimitirul în centrul satului, lângă biserică, cei dragi având astfel posibilitatea să treacă pe la morminte de fiecare dată când merg la biserică și nu numai. Mai mult decât atât, morții fac parte din lumea satului, continuăm să ne raportăm la ei, nu au ieșit cu totul din lumea noastră și în unele momente legate de sărbătorile de peste an se crede că ei umblă liberi prin lumea celor vii (de exemplu, din joia dinaintea sărbătorii Paștelui și până la Rusalii).

În acest mod este așezat și Cimitirul Vesel din Maramureș, în centrul satului, lângă biserică. Nu are crucile în culori reci, așa cum vedem în alte părți ale lumii, ci în culori vii, care ar caracteriza mai degrabă lumea celor ce încă trăiesc. Pe cruci nu avem epitafe triste, ci imagini din viața celor morți și scurte poezii care glumesc în vreun fel pe seama vieții celor în­mor­mântați acolo, care prezintă într-un mod glumeț viața acestora.

Un exemplu de astfel de poezie ar fi: „Sub această cruce grea/ Zace biata soacra mea./Trei zile de mai trăia,/Zăceam eu și privea ea./Voi care treceți pe-aici/ Încercați să n-o treziți,/ Că acasă dacă vine/Iară-i cu gura pe mine./Da așa eu m-oi purta,/Că-napoi n-a înturna./Cei care citiți aici Ca mine să nu pățiți./Soacră bună vă găsiți,/Cu ea bine să trăiți.”, care reușește să redea eternul conflict dintre soacră și noră într-un mod simpatic și glumeț.

Foarte multe persoane din România, mai ales din lumea satului, atunci când vorbesc despre moarte, vorbesc în deplină seninătate, o așteaptă ca pe ceva firesc. Se îngrijesc doar ca înainte să vină să fi făcut cât mai multe fapte bune, să nu fi făcut rău nimănui, ca să poată pleca liniștiți, să fie împăcați cu toți cei pe care îi lasă în urmă.

Și unul dintre proverbele românești, sinteză a înțelepciunii poporului nostru, spune foarte frumos: “Cui îi este frică de moarte și-a pierdut viața.” Așadar, poporul român știe că viața este un dar, că trebuie trăită cât mai frumos, în armonie cu semenii și cu elementele naturii, dar că moartea este și ea ceva tot atât de firesc și că nu trebuie să ne fie frică de ea. Ar fi nu numai inutil, pentru că oricum nu am putea-o evita, dar ne-ar face să și pierdem frumoasele și scurtele momente ale vieții care ne-a fost dăruită, în deplină conștiință a adevărului exprimat de cântecul popular care spune: “Viața asta nu-i ușoară,/Te ridică, te coboară./Viața asta-i trecătoare/Ca petalele de floare.”

Lucia Ileana POP, Roma