De la Doi Măruți, luând Ignișul în brațe

Deși s-au anunțat minus cinci grade, ziua de sâmbătă, 7 noiembrie 2026, zi cu cerul senin, a fost una care i-a făcut pe iubitorii drumețiilor să sară în bocanci dis-de-dimineață. Când eram deasupra Lacului Firiza, pe Drumul Militarilor, urcând iar către Regele Văraticelor, băltoacele din drum aveau frumoase desene făcute de gheață, ca niște vitralii. Doi meri au dat nume toponimului de pe hărțile turistice. La Doi Măruți. Merele lor sunt cât moneda de cincizeci de bani, dar gustul lor este învăluit în parfum rar. De la Doi Măruți, admirăm magnificul Igniș. Se vede ca fiind atît de aproape, încât crezi că l-ai putea lua în brațe. (Foto 1). Urcăm către locul unde, oarecând, era stâna lui Feder. Toate privirile ni se îndreaptă către obiectivul unu al turei de azi, Regele Văraticelor. Un superb fag, cu vârsta de cca 200 de ani, cu coroana globulară, imensă, umbra căruia, vara, ar putea adăposti o lume. Trunchiul lui nu l-ar putea cuprinde cu brațele nici cinci bărbați. (Vezi foto 3). Admirăm vârfuri de munți din jur, precum Igniș, Mogoșa, Hija, Strâmba, Ostra. Un câine fugit de la vreo stână devine prietenul nostru. Din lemnele rămase de la fosta stână a lui Feder, încropim o masă și o bancă. Fac ture în jurul taberei și aflu câteva exemplare de piciorul căprioarei, care au supraviețuit înghețului. Deși am fost de zeci de ori în acest loc, azi văd ce n-am văzut niciodată: cum un carpen îl ține în brațe pe un pin, de parcă i-ar cere protecție. Azi am făcut peste două sute de fotografii și mă decid greu când vreau să le aleg pe cele pe care vreau să vi le trimit ca pe niște vederi din locuri de pus la inimă.

Text și fotografii de Alec PORTASE

Culori de octombrie la Văratice

 

Culori de octombrie la Văratice, loc situat în apropierea Băii Mari. Pe mărețul fag cu coroana globulară, uriașă, la umbra căruia s-ar putea adăposti trei sute de oi, chiar așa l-am numit: Regele Văraticelor. Ar merita să fie declarat monument al naturii și pus, astfel, sub protecția legii. Am propus asta și ”regilor” silviculturii, însă am vorbit la urechea surdului și am scris pentru neștiutorii de carte...

Text și fotografii de Alec PORTASE

Apariție editorială de excepție

 

Teodor Ardelean a scos un jurnal cu o mie de pagini pentru azi și pentru mai târziu.

La Editura MEGA Cluj-Napoca, 2026, a apărut lucrarea Magnum Diarium Academicum Septentrionis 1800-2024, autor Teodor Ardelean, directorul Bibliotecii Județene ”Petre Dulfu” din Baia Mare. Cartea, cu o singură pagină lipsă dintr-o mie, a apărut în cadrul proiectului cultural ”Maramureșul Academic„ , inițiat de Asociația ”Familia română”. În traducere din limba latină, titlul cărții este Marele Jurnal Academic al Nordului. Ca într-un ziar uriaș, cu o mie de pagini, ziaristul Teodor Ardelean decupează cu ochiul atent asupra valorii veșnice aspecte, din perioada anilor 1800-2024, ale vieții academice, care țin de personalități puternice care au făcut istorie și care au înrâurit viața oamenilor, a României. Parafrazându-l pe poetul Ion Minulescu (”Romanțe pentru mai târziu”), scriu despre cartea lui Teodor Ardelean că este un jurnal cu o mie de pagini pentru azi și pentru mai târziu. Mai ales pentru mai târziu...

Text și fotografie de Alec PORTASE

Înainte de-a lua două premii naționale pentru reportaj, am luat un premiu național ca șef de cinematograf...

Site-ul ”Baia Mare Vintage” îmi răscolește amintirile. Pune întrebări despre cinematograful din Ferneziu și cere ajutorul cititorilor pentru a afla și alte informații despre acest cinematograf.

Amintiri din perioada 1975-1977: sala avea capacitatea de 200 de locuri pentru spectatori. La cabina de proiecție funcționau două aparate T4, producție IOR. Cinematograful era gestionat de Întreprinderea Cinematografică Maramureș (director, Gavril Bărbuș), care făcea parte din Centrala ROMANIAFILM. Când se aduceau filme de casă, se făceau și trei spectacole în fiecare zi, din care unul era la matineu. La filme gen ”Vandana”, spectatorii rupeau ușile, pentru că toți voiau să vadă filmul. Erau spectatori care veneau la film și în fiecare zi. Dintre aceștia, mulți au învățat cântecul din film și îl cântau în fața cinematografului. Succes de casă aveau și alte filme, precum ”Pintea” sau ”Neamul Șoimăreștilor”. În anul 1975, Cinematograful ”1 Mai” Ferneziu a luat locul doi pe țară, în concursul pe tema difuzării filmului românesc. A relatat despre acest eveniment ziaristul Aug. Cozmuța, în ziarul local. Mai târziu, după 1990, clădirea cinematografului a fost demolată și în locul ei s-a construit biserica ce poate fi văzută și azi. Cunosc aceste informații deoarece, în perioada menționată, eu eram responsabilul cinematografului, un fel de director, după ce, anterior, am muncit ca proiecționist la Cinema ”Dacia”. Drumurile m-au dus în presă, unde aveam să devin coleg cu marele ziarist Aug. Cozmuța.

Fotografii preluate, text de Alec PORTASE

Laci Tomonicska, zbor din culmea Ignișului către necunoscutul eternității

Ne-am apropiat sufletește în urmă cu câteva decenii, când, de 1 Mai, am fost invitat la ultima zăpadă a anului, pentru a participa la Cupa veteranilor la schi, în organizarea SALVAMONT. Locul concursului: pârtia de pe Boriște, situată pe versantul nordic al masivului Igniș. După concurs, am schiat printre fagi și brazi până-n Izvoare, la cabana salvamontiștilor, unde prietenul Costin ne aștepta cu gulaș, tocăniță, horincă și vin fiert. An de an, urcam iar la Boriște și ”filmul” se repeta. Acolo am legat prietenie cu Laci, omul blajin, cu vorba mereu bună pe buze, gata mereu să învețe tinerii să schieze și să se orienteze pe munte. A fost unul dintre acei montaniarzi care au înființat SALVAMONT Maramureș. Vorbea cu mult drag și pasiune despre frumusețea muntelui. Fotografia pe care o atașez acestui text este din anul 2012, când, întâmplător, ne-am întâlnit la poalele Ignișului, în Rezervația Fosiliferă ”Răzvan Givulescu” din Groapele Chiuzbăii. Cu cât drag și cu câtă știință mi-a vorbit iar despre muntele cel mai iubit de el, Igniș, la poalele căruia, în Ferneziu, avea și casa. Îmi va fi dor de tine, Laci. Știu că acolo unde sufletul tău călătorește va căuta în continuare frumusețea inegalabilă a muntelui.

Text și fotografie de Alec PORTASE

Cercetând văzduhul, în căutarea drumețiilor aproape perfecte

Parcă mai ieri drumețeam pe la Piatra Prislopului din Munții Lăpușului, pe care o vedeți în imaginea de față. Eram cu prietenul Dumitru Iștvan, de care îmi este dor în fiecare zi. Amintirile îmi sunt atât de proaspete încât confund trecutul cu prezentul, chiar sunt tentat să întind mâna pentru a atinge crucea adusă aici și montată de un tânăr din Țara Lăpușului. Întind mâna către cruce, sunt atent la omătul periculos de sub bocanci, totul pare real, de parcă iar mă cațăr pe Piatra Prislopului. Rămân cu mâna întinsă fără a atinge altceva decât aerul și iar în fața ochilor mei rulează un film minunat din drumețiile pe la vârfurile Prislop, Văratec și Secu, pe la tăurile de interes științific Negru și Văratec, pe la Zgleamăn și Fogădăul Pintii, toate din Munții Lăpușului. Aud urlând un lup rebel, care dă roată stânii de la care oile sunt plecate de-o lună. Întind iar mâna către văzduh, în căutarea unor zile fericite. Stați liniștiți, nu am ajuns la balamuc, am avut doar o seară amestecată cu nostalgii...

Text și foto Alec PORTASE

Pe urmele locurilor pictate de pictorii băimăreni (XVI)

  Continuăm serialul și provocăm privitorii să compare locurile pictate în urnă cu o sută de ani cu aceleași locuri, așa cum arată acum. Azi, am poposit în Țintirim, în Piața Cetății de la Turnul Ștefan. Aici este expusă copia unei picturi a lui Tibor Boromisza (1880-1960). Provenea dintr-o familie de aristocrați și a studiat desenul și pictura la Budapesta și Baia Mare (Școala Liberă de Pictură, cu maeștrii Reti Istvan și Ivanyi Grunwald Bela). Boromisza a creat pictură la Baia Mare în perioada 1904-1914.

Text și fotografii de Alec PORTASE

Am îmbătrânit tot cerând să ne facem, la nivelul țării, rezerve de apă!

De-a lungul timpului, am scris la ziar, ca și în alte publicații, am scris și pe pagina mea de Facebook despre nevoia uriașă de a se amenaja, de a se construi pe pâraie, pe râuri mici și mari, de a se construi pe cursurile acestor ape, de la izvoare și până la vărsare, din loc în loc, cât mai multe baraje, mici și mari, pentru a ne face multe, multe rezerve de apă, deoarece toate semnele ne arată că natura ne va pune cât de curând la o încercare pe viață și pe moarte cu lipsa ploilor, a apei. Iată că această vară secetoasă 2026 ne arată albii uscate ale văilor și pâraielor. Și Dunărea parcă nu vrea să se mai numească fluviu, ci râu, pârâiaș! Toată lumea se plânge de lipsa apei! Culturile se usucă, pământul, în lipsa apei, formează cratere, devine deșert, gospodarii cară apă cu butoaiele de la mari depărtări pentru a-și adăpa animalele. Localități întregi nu mai au nici apă de băut! Se întâmplă această nenorocire în țara noastră cea foarte bogată în lacuri, pâraie și râuri. Apele lor curg fără a fi folosite, curg a pagubă...

Și seceta din această vară, ca atâtea altele, ne arată că avem în fruntea țării oameni plătiți regește care nu văd dincolo de bombeul pantofilor. Facebook îmi amintește un text la temă, pe care l-am publicat în urmă cu doi ani. Îl vedeți mai jos.

                                                            *****

 

                                  Absurd: murind de sete pe malul apei...

Aceste rânduri mi-au fost sugerate, involuntar, de Romică Breban din Chiuzbaia, așezare la câțiva kilometri de Baia Mare. Omul a făcut o postare în care arată cum a fost nevoit să omoare toți păstrăvii din heleșteul familiei sale, deoarece nu mai are apă. Scrie că face din toți păstrăvii conserve...

Lipsă de apă în Chiuzbaia, la poale de munte... Este timpul ca guvernanții să se gândească la amenajări și construcții pe râuri pentru a se obține depozite de apă. Ochiurile de apă, cât de multe, numai bine vor face. În jurul lor va înflori tot ce este viu. Plante și insecte, păsări și pești. Și aerul ar fi mai curat, mai răcoros. Și turismul ar înflori în jurul ochiurilor de apă. Oamenii nu vor mai adormi cu frica în sân, la gândul că vor rămâne fără apă. Dacă tot se spune că apa înseamnă viață, haideți s-o gospodărim, să n-o lăsăm să curgă la vale într-o mare cât Pacificul de risipă. S-o adunăm în salbe de baraje mici și mari. Cât despre fluviul Dunărea, ce să mai spunem? Pe malul ei, în lipsa apei, apar dune de nisip ca în deșert. Câmpia Română, adică grânarul Europei, va deveni deșert? Mor plantele de sete pe malul apei! Mor grâul și porumbul pe malul apei și nu scoate nimeni apă din fluviu pentru a uda plantele însetate. Destul cu incompetența și indiferența guvernanților, ne-a ajuns cuțitul la os! De nu vom avea grijă de apă, foamea ne va decima! Nu-i zguduie nimeni pe guvernanți? Nu am primit semnale suficiente de la natură din care să înțelegem că în țara noastră bogată în râuri și lacuri ne paște pericolul de-a rămâne fără apă?

 

           Text și fotografie (ultima, din masivul Igniș) de Alec PORTASE

Târg de flori de mină cât un uriaș graiț

Prunc fiind, acum mai bine de-o jumătate de veac, auzeam poveștile minerilor din Cavnic. ”Am intrat într-un graiț!” Cuvintele lor mă trimiteau imediat într-o lume fabuloasă, de parcă cineva mi-ar fi dăruit Lampa lui Aladin. Aș fi urcat și Gutâiul în genunchi, numai să pot intra și eu o dată în mină, să văd florile de mină dintr-un graiț. În timpul șutului, minerii perforau piatra, de multe ori pe uscat, își umpleau plămânii de silicoză. Găurile erau umplute cu dinamită de artificieri, după care toată lumea se retrăgea. Cu explozorul, se declanșa explozia. Pereții din piatră se spărgeau, nimeni nu avea voie să intre imediat în galerie din cauza gazelor. Abia după ce acestea erau evacuate, minereul era spart și încărcat în vagoneți. Dar între minerii-căutători de flori de mină era o aprigă concurență: cine ajunge primul la graiț. Riscând să moară gazați, mulți chiar au murit, minerii intrau la locul pușcăturii înainte de evacuarea completă a gazelor, pentru a ”culege„ flori de mină din graiț. Graițul era un gol din stâncă, numit, mai științific, geodă. La explozie, geoda se spărgea, apărea de-acum ca o grotă în stâncă. Pereții grotei erau împodobiți cu flori de mină. O minune creată de natură în milioane de ani. Erau foarte căutate cristalele de cuarț limpezi, dacă aveau încorporate și bule de apă erau mai valoroase. Căutate erau și blendele, stibinele, baritele, piritele sau realgarul. Gavra era un specific al Minei Cavnic. Combinațiile dintre ele erau adevărate opere de artă. Ei, cine avea norocul să dea de-o pepită de aur, îi punea imediat mâinile pe cap Dumnezeu. Da și Necuratul. Dumnezeu, pentru că aurul îi putea schimba viața în bine, se îmbogățea, Necuratul, pentru că deținerea aurului devenea periculoasă, iar deținătorul risca pușcăria. De parcă aurul era însoțit de blestem. Ce făceau minerii cu florile de mină? Cele mai multe flori de mină erau vândute pe te miri ce, pe bani de-o pită și de-o secărică... În imaginea postată aici, cuarț cluster din colecția mea.

Text și fotografie de Alec PORTASE

Pe urmele locurilor pictate de pictorii băimăreni (XIV)

Walter Friedrich s-a născut în anul 1931, la Luduș, și a decedat la Baia Mare, în anul 1996. A fost un pictor expresionist, care s-a format ca urmare a absolvirii Institutelor de Artă Plastică ”Nicolae Grigorescu” din București și ”Ion Andreescu” din Cluj-Napoca. A fost membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România din anul 1962. Maturitatea artistică a dobândit-o în cadrul Școlii Băimărene de Pictură, care, peste timp, s-a transformat în Colonia de Pictură, care funcționează și azi și care continuă experiența și tradiția Școlii Băimărene de Pictură, înființată în anul 1899, sub îndrumarea pictorilor Hollosy Simon, Istvan Rety, Karoly Ferenczy, Janos Thorma și Bela Ivanyi-Grunwald.

Text și fotografii de Alec PORTASE

Pe urmele locurilor pictate de pictorii băimăreni (XIII)

Am ajuns iar pe Câmpul Tineretului din Baia Mare, numit, în vechime, Câmpul Claustrului, care era loc de inspirație pentru artiști. Pictura, realizată în perioada interbelică, a cărei copie este amplasată pe Câmpul Tineretului de azi, arată că aici pășteau animalele, că se cosea iarba și se făcea fân. O pictură-document. Azi, câmpul este un uriaș gazon care pune în evidență clădirea Teatrului de Vară (așa îmi place să-i spun), după un model englezesc.

KRISZANE Csikos Antonia (1887-1987), autoarea tabloului din fotografie, s-a născut la Debrecen, a studiat la Budapesta Academia de Arte Frumoase, după care, an de an, a venit la Baia Mare, unde a studiat pictura cu Reti Istvan. S-a căsătorit cu pictorul Kriszan Janos (născut la Cavnic), s-a stabilit la Baia Mare, unde, în anul 1922, s-a înscris în Asociația Pictorilor Băimăreni. A fost decorată cu Meritul Cultural în anii 1972, 1977 și 1982. A pictat la Baia Mare până în ultima zi a vieții sale.

Text și fotografie de Alec PORTASE

Pamfil GODJA-75, tipograful mereu cu zâmbetul pe buze

 

Când aveam 13 ani, tata nu a mai rezistat rugăminților mele și mi-a spus cu vocea lui blândă, care blândă era mereu: ”Mâine, dis-de-dimineață, să fii la gura minei, când voi ieși din șut”. Știam că ”mâine” va fi zi de salar. Și eram sigur că tata îmi va cumpăra bicicletă. Da, mi-a cumpărat, de la magazinul lui Ardeleanu, o bicicletă ”Carpați”, mare, de adulți. Bucuros tare, am coborât lunga Vale a Cavnicului pe bicicletă, cu piciorul pe sub rudă... Veți vedea mai încolo de ce evoc amintirea cu bicicleta.

Când aveam ceva peste vârsta de 20 de ani, eu și Pamfil Godja am intrat pe poarta Tipografiei Baia Mare, de pe Bulevardul București nr. 25, cam deodată. În acea clădire aveau sediile Tipografia și Redacția ziarului. Tipografi și ziariști, eram sub același acoperiș. Eu, proaspăt angajat la ziar, Pamfil, proaspăt angajat la tipografie. Nu știu ce magie a făcut să fim prieteni chiar din prima zi. Și, te uită, acum am ajuns amândoi la vârsta de 75 de ani și tot prieteni suntem. Când, întâmplător, ne întâlnim pe undeva, instantaneu, fețele noastre se luminează de bucuria revederii.

Cu profesii diferite, dar atât de apropiate (tipografii tipăreau ziarul), am evoluat fiecare pe drumul lui. Eu am devenit ziarist cu reportaje premiate și de UNESCO, iar Pamfil și-a durat cu mintea și brațele lui o tipografie cu editură, se numește EUROTIP, care, prin lucrările prestigioase tipărite, este vestită în toată țara.

Mă întorc la bicicletă și încă mai înainte cu câțiva ani. Eu locuiam în Cavnic, Pamfil, în Baia Sprie, la drumul Chiuzbăii, peste drum de locul numit ”La Pădure”. Ei, tocmai acolo, în vecini, locuia și o soră de-a mamei mele, mătușa mea Ana, unde mai mergeam în vizită. După ce am avut bicicleta, mergeam mai des. Într-o zi, în anii din urmă, stând la o bere cu Pamfil, am evocat amintirile mele din locul numit ”La Pădure”... De asta cred că prietenia noastră s-a înfiripat încă din copilărie. În fotografiile pe care le postez aici este Pamfil GODJA ca în oglindă: cum arăta el în urmă cu o jumătate de veac și cum arată azi, când a împlinit 75 de ani. La mulți ani, prietene!

Text și fotografii de Alec PORTASE

Pe urmele locurilor pictate de pictorii băimăreni (VIII)

Continuăm serialul, prin care propunem privitorilor să compare locurile din picturi cu aceleași locuri, văzute, însă, azi. Locul din tablou și din fotografie este Centrul Vechi (Medieval) al Băii Mari. Pictorul, deși a trăit și creat în Baia Mare doar patru ani, prin mulțimea și expresivitatea creațiilor sale, aparține comunității artiștilor plastici băimăreni. Tabloul pe care-l prezint în fotografia de față a fost făcut în jurul anului 1922.

Grigore Negoșanu a trăit între anii 1885-1953, născut la Cănești-Buzău, decedat în București. A studiat artele la Iași, Munchen și Paris. La Iași, a fost coleg și prieten cu marele pictor Nicolae Tonitza, cu care a devenit cumnat. (S-au însurat cu două surori). La Baia Mare, s-a remarcat prin peisaje gen plein air (creație în aer liber, nu în atelier), lucrări cu care a participat la multe expoziții colective ale comunității pictorilor băimăreni.

Text și fotografie de Alec PORTASE

La Tocastru, căutând răcoarea cascadei și...pietre semiprețioase

 

Se ajunge acolo din zona Lacului Firiza, urmând drumul de pe Valea Romană, apoi, pe sub Vârful Ostra, unde este și o carieră. Se urmează drumul prin dreapta până la primul pârâiaș. Se numește Tocastru, ca vârful unde își are izvorul. Aici, în albia pârâului, să te uiți după pietre cu fețe lucioase, colorate în roșu, galben, verde sau negru. Sunt jaspuri (compoziția chimică este SiO2), folosite ca pietre semiprețioase, la confecționarea podoabelor, bijuteriilor. Jaspul este o varietate de calcedonie și numele lui vine din persană: Yasp. Evreii spun că este mama tuturor pietrelor, că stă la baza Ierusalimului. Ei îl purtau ca talisman. Pentru că îndrăgesc florile de mină și mineralele, în general, port și eu, prin rotație, ametist, cristal, ochiul tigrului sau jasp. Mai jos de podeț, urmând albia pârâului, dai de cascadă. Umbra fagilor și perdeaua înaltă de apă te răcoresc. Mai ales pe caniculă, aici se poate face o tură reușită.

Text și fotografii de Alec PORTASE

Despre biodiversitate, în Parcul ”Regina Maria” din Baia Mare

 

Până nu cu mult timp în urmă, într-o margine a parcului, acolo unde începe pădurea, era un mușuroi de furnici. Exemplu și pentru om la hărnicie, trebăluiau toată ziulica, adunau hrană, tot înălțau mușuroiul. Din când în când, grupuri de elevi aici își țineau lecția de zoologie, învățând despre comportamentul furnicilor. Și mulți turiști se opreau de făceau poze. Mușuroiul era o atracție a parcului. Până acum câteva zile, când m-am dus și eu să revăd furnicile. Vai, mușuroiul dispăruse! În locul lui, pământul gol! Firește, m-am documentat, am pus întrebări. Și am primit acest răspuns halucinant: ”Dom inginer a dat cu insecticid asupra furnicilor”. Apoi, mușuroiu cu furnicile moarte a fost luat cu lopata și aruncat la gunoi. M-am simțit de parcă cineva mi-a dat în cap cu un pietroi. Câtă ignoranță!

Să vedem care este importanța furnicilor în natură. Ele afânează și îmbogățesc solul, reciclează materia organică, răspândesc semințe, controlează populația de insecte, sunt hrană pentru alte animale. Sunt bio-indicatori ai sănătății mediului, sunt o componentă a biodiversității.

Acum, ce este biodiversitatea. Este alcătuită de multitudinea și varietatea infinită a formelor de viață (plante, animale, insecte, pești, microorganisme etc) și a ecosistemelor în care aceste forme de viață, inclusiv omul, trăiesc. Biodiversitatea este esențială, ea însemnând echilibrul ecologic, care influențează hotărâtor traiul oamenilor. O biodiversitate sănătoasă înseamnă și oameni sănătoși, și hrană bio pentru oameni, și apă cu adevărat potabilă, și aer curat. Iată cum până și acele zeci de mii de furnicuțe dintr-un mușuroi pot contribui la viața mai bună a oamenilor.

Revenim la distrugerea mușuroiului cu furnici din parc. Este doar un exemplu care indică faptul că șefii care fac regulile în parc nu au cunoștințe în domeniul ocrotirii naturii. Vai, sunt și alte multe, multe exemple în acest sens. Bunăoară, stejarii multiseculari din parc sunt atacați feroce de dăunători și nu se face nimic pentru ocrotirea acestor stejari, adevărate monumente ale naturii. Este atacat până și cel mai vârstnic stejar, cel a cărui vârstă este apreciată la peste 500 de ani. Contrar tuturor regulilor silvice, în parc se fac plantări de puieți până și în Luna lui Cuptor, știindu-se că plantările se fac în noiembrie. Cei mai mulți puieți plantați în Luna lui Cuptor s-au uscat. Și au fost cumpărați, cu sutele și miile (pentru tot orașul), pe bani foarte mulți. Și curățenia în parc se face după ureche. Muncitorii (ei n-au vină, respectă fișa greșită a postului) dau toată ziulica cu suflantele pe alei, printre turiști, ridicând praful și microbii, viciind aerul, punând în pericol sănătatea oamenilor veniți în parc tocmai pentru aer curat și liniște. (Suflantele urlă!) Este evident că administrarea parcurilor din oraș trebuie să ajungă pe mâinile unor oameni calificați, pricepuți și dedicați, iubitori ai naturii.

Text și fotografii de Alec PORTASE

Plimbare cu flori la Baia Mare

După ce treci de Statuia Ostașului Român, și vrei să mergi către parc, prin Valea Roșie, sau pe lângă Teatrul de Vară, pășești pe două alei, pe marginile cărora tocmai au înflorit trandafirii pitici și cei pe picior înalt. După ce ajungi în Parcul ”Regina Maria„, să vezi nuferii înfloriți din lacul cu pești. Sunt două instantanee pe care le-am reținut azi pentru prietenii mei de pe FB.

Text și fotografii de Alec PORTASE

Pe urmele locurilor pictate de pictorii băimăreni (VII)

Comparați Dealul Crucii prezentat în două imagini, în fotografia mea și în tabloul pictorului Kadar GEZA. Ce a mai rămas azi din ce se vede în pictură? Locul ales de pictor este actuala alee spre stadionul de fotbal, de unde am fotografiat și eu. Cum va arăta Dealul Crucii, un reper al băimărenilor, peste vreo zece ani? Este un plan după care, în locul copacilor care fac dealul verde, să apară un cartier de viloace. Monstruos!

Pictorul Kadar Geza a trăit, la Baia Mare, între anii 1878-1952 și a studiat pictura la Budapesta și Munchen, la școala privată a lui Hollosy Simon. În peisajele sale a prezentat frumusețea și autenticitatea orașului Baia Mare, folosind cu talent lumina și umbra pentru a crea imagini realiste.

Text și fotografie de Alec PORTASE

Bulbucul de munte, o podoabă a pajiștilor montane

I se mai spune Trandafirul Rodnei și Bujorul galben, iar în latină, Trollius europaeus. O plantă perenă, din familia Ranunculaceae, care crește în zonele montane și subalpine. Bulbucul de munte poate atinge înălțimea de 60 centimetri, iar florile, de un galben intens, sunt globulare, ca ale trandafirului. În funcție de altitudine, înflorește în perioada mai-iulie. Am fotografiat Bulbucul de munte în Munții Rodnei, Maramureșului și Retezat. Dincolo de țara noastră, am fotografiat Bulbucul de munte în Munții Alpi. Este o plantă strict protejată prin lege. Nu o călcați, nu o rupeți, n-o atingeți nici măcar cu un sărut, doar admirați-o și fotografiați-o. Fiți mândri dacă ați ajuns acasă cu o fotografie a acestei plante! Dacă o protejăm, sunt șanse ca această minune a naturii să fie admirată și de generațiile viitoare.

Text și fotografie de Alec PORTASE

Despre o școală și un profesor din altă lume

Clădirea bătrână, deși abia se mai ținea pe fundație, adăpostea școala din anii 50 a Cavnicului. Podelele erau putrede, din ele se ridicau nori de praf. ”Nu mai tropăiți ca niște căluți, că, uite, se face praf și vă veți îmbolnăvi și voi de silicoză, ca tații voștri” - ne dojenea ocrotitor și blând, ca o mamă, învățătoarea noastră, Reghinuța. Eram în clasa a II-a. Când doamna învățătoare era indisponibilă, venea la clasa noastră domnul profesor Ioan Nădișan. Ca să nu înghițim praful din podelele putrede, domnul profesor ne ducea în poiana de la Măgură, unde bănci și scaune ne erau pietrele și buștenii de fag. Acolo ne ținea lecțiile, în natură. Și mai târziu, când ne era profesor la biologie, domnul profesor puține lecții le preda în clasa prăfuită. Dacă învățam, spre exemplu, despre miriapode, ne ducea în pădure și ne punea să ridicăm bolovani, pentru a vedea miriapodele. Trebuia să le numărăm piciorușele. Când ne preda despre ceva microscopic, lecția ne-o preda în cimitirul din Rai, unde, spunea, mediul bacteriogen este foarte dezvoltat. Avea răbdare cu fiecare dintre noi, până când toți ne uitam prin microscop, către o lume fascinantă. Dacă, în ianuarie, avea de predat lecția despre plantele care rodesc legume, ne ducea în sera școlii, făcută de Dumnealui și de elevi, unde ne arăta rădăcina, tulpina, frunzele și florile care fac pătlăgeaua, roșia. Așa învățam și despre alte plante. Toți eram ochi și urechi la lecții, abia așteptam să mai vină ora de biologie.

Dând timpul înapoi cu mai bine de-o jumătate de secol, acum, când mă aflu în iarna vieții, realizez că, în acei ani, se practica un învățământ aplicat, eficient, modern. În imagine, împreună cu domnul profesor Ioan NĂDIȘAN, în anul 2012, examinând starea de sănătate a celor trei exemplare de Ginkgo biloba (Arborele pagodelor), din fața Prefecturii Maramureș.

Text și fotografie de Alec PORTASE

Pe urmele locurilor pictate de pictorii băimăreni (VI)

Continuăm serialul nostru în care, ca într-o joacă, încercăm să comparăm locurile de azi cu aceleași locuri, pictate în urmă cu foarte mulți ani. (În unele tablouri, fiind vorba și despre un secol). Așadar, comparați ce vedeți azi în peisajul urban al Băii Mari cu ce vedeți în tabloul din fotografie. Am fotografiat din locul în care Ziffer Sandor a pictat tabloul pe care-l arăt în aceste fotografii.

Ziffer ȘANDOR a trăit între anii 1880 - 1962. (Născut la Eger, Ungaria, decedat la Baia Mare). Primele lecții de pictură și le-a asigurat singur, copil fiind, autodidact, copiind lucrări ale unor maeștri, expuse la muzee din Viena. Apoi a studiat pictura la Munchen și Budapesta (școală particulară a lui Hollosi Simon). În anul 1906 s-a stabilit la Baia Mare, unde a creat în cadrul Școlii Băimărene de Pictură.

Text și fotografii de Alec PORTASE