Prunc fiind, acum mai bine de-o jumătate de veac, auzeam poveștile minerilor din Cavnic. ”Am intrat într-un graiț!” Cuvintele lor mă trimiteau imediat într-o lume fabuloasă, de parcă cineva mi-ar fi dăruit Lampa lui Aladin. Aș fi urcat și Gutâiul în genunchi, numai să pot intra și eu o dată în mină, să văd florile de mină dintr-un graiț. În timpul șutului, minerii perforau piatra, de multe ori pe uscat, își umpleau plămânii de silicoză. Găurile erau umplute cu dinamită de artificieri, după care toată lumea se retrăgea. Cu explozorul, se declanșa explozia. Pereții din piatră se spărgeau, nimeni nu avea voie să intre imediat în galerie din cauza gazelor. Abia după ce acestea erau evacuate, minereul era spart și încărcat în vagoneți. Dar între minerii-căutători de flori de mină era o aprigă concurență: cine ajunge primul la graiț. Riscând să moară gazați, mulți chiar au murit, minerii intrau la locul pușcăturii înainte de evacuarea completă a gazelor, pentru a ”culege„ flori de mină din graiț. Graițul era un gol din stâncă, numit, mai științific, geodă. La explozie, geoda se spărgea, apărea de-acum ca o grotă în stâncă. Pereții grotei erau împodobiți cu flori de mină. O minune creată de natură în milioane de ani. Erau foarte căutate cristalele de cuarț limpezi, dacă aveau încorporate și bule de apă erau mai valoroase. Căutate erau și blendele, stibinele, baritele, piritele sau realgarul. Gavra era un specific al Minei Cavnic. Combinațiile dintre ele erau adevărate opere de artă. Ei, cine avea norocul să dea de-o pepită de aur, îi punea imediat mâinile pe cap Dumnezeu. Da și Necuratul. Dumnezeu, pentru că aurul îi putea schimba viața în bine, se îmbogățea, Necuratul, pentru că deținerea aurului devenea periculoasă, iar deținătorul risca pușcăria. De parcă aurul era însoțit de blestem. Ce făceau minerii cu florile de mină? Cele mai multe flori de mină erau vândute pe te miri ce, pe bani de-o pită și de-o secărică... În imaginea postată aici, cuarț cluster din colecția mea.