„Cuvinte din rug” de Cristian Mihail Deac – Estetica sacrului într-o viziune lirică modernă și originară

Volumul de versuri „Cuvinte din rug” de Cristian Mihail Deac nu se mulțumește absolut deloc să repete motivele clasice ale poeziei religioase. Poetul creează o viziune estetică proprie, în care sacrul se manifestă printr-o lirică îndrăzneață, plină de imagini neașteptate, subtile și de o sensibilitate ascuțită față de lumea înconjurătoare. Cititorul va descoperi citind poeziile lui Cristian Mihail Deac, un poet în care religiosul se împletește cu modernismul semantic. Acest volum de poezie apare în condiții grafice excelente la prestigioasa Editură clujeană Ecou Transilvan, în contextul ”Anului comemorativ al duhovnicilor și mărturisitorilor ortodocși români din secolul XX”, dar și sub amprenta jertfei tuturor martirilor români din temnițele comuniste. Paradoxul poetului în volumul de versuri propus îl reprezintă abilitatea intelectuală de a reinventa poezia religioasă într-un stil și limbaj neo-modern. Spre exemplificare, poezia despre ”Înviere” respiră acest paradox al limbajului înnoitor și în același timp transcendent, ca în poemul ”Fețele Minții”:

”Din
lădoiul de zestre ubicuu
al poienii mărului,
am scos
fețele de masă ale minții,
înnoite spre ceresc
în noaptea Învierii…”

Poetul compune o poezie profundă și expresivă, fiind capabilă să stârnească o gamă largă de sentimente: de la melancolie și tristețe la bucurie și speranță. Dar, dincolo de emoție, poezia sa are o dimensiune transcendentală, oferind cititorului o viziune personală asupra sensului vieții și asupra destinului uman. Poetul ne invită la o estetică a umilinței și a fragilității asumate într-o lume a degradării preajmei. Autorul își asumă conștiința unui cuvânt revelator și a unei viziuni estetice originare care înnoiește limbajul liricii religioase. Versurile sunt metanoice. Viziune sa estetică este o transliterare referențială a umilinței și a sensibilității spre înălțimile cerului. Sacrul nu este prezentat ca o forță grandioasă și inaccesibilă, ci ca o prezență discretă, chiar intimă, care se revelează în lucrurile simple și în experiențele umane. E un sacru liric ivit din ”numinosul” lui Rudolf Otto. Această estetică se reflectă în poemul „Preotul”, dedicat tatălui autorului:

„Tânjesc din greu
după un sărut de tată pierdut,
și îngropat fără să apuc să-i spun
cât de mult îl iubesc.”

În aceste versuri, sacrul și inefabilul se manifestă prin dorul filial, prin memoria unui om anistroic, dar profund credincios. Estetica umilinței se regăsește și în poeziile despre sfinți și călugări, prezentați ca oameni obișnuiți, cu slăbiciuni și îndoieli, dar care reușesc să atingă desăvârșirea prin credință. Asistăm la o subtilă restaurare a numinosului în lirica românească.O altă viziune estetică relevantă este cea a luminii și a umbrei, ca un ”joc secund” al transfigurării realului. Sacrul nu este prezentat doar ca o lumină orbitoare, ci și ca o umbră misterioasă, care ascunde și revelează în același timp. Această interpretare lirică expresionistă se reflectă în poemul „Inel de jar”:

„Aripi crescute din cruci
trec prin inele de jar.
Încă un suflet curat,
punct transcendent
între sihaștrii de ieri
și mucenicii de azi.”

În aceste versuri, sacrul este asociat cu focul, cu jarul, dar și cu crucea, cu suferința. Inelele de jar sugerează o purificare prin suferință, o trecere prin foc pentru a atinge desăvârșirea. Focul este credința care duce la curăție. Poezia se poate șlefui prin focul credinței și talentului literar.Un element important al viziunii estetice a lui Cristian Mihail Deac este legătura strânsă cu natura și cu peisajul românesc de tip mioritic – arhetipal. Sacrul se manifestă în codrii seculari, în munții semeți, în râurile cristaline, în satele pitorești de tip blagian. Această estetică se reflectă în poemul „Poiana Raiului”:

„În poienița vechilor cărări,
ce cațără cerul minții peste ceruri,
dincolo de contemplație și ziduri spre Noul Ierusalim,
când pășluiește iarna
în locul unde Mirele și Mireasa
nasc adamic.”

Cu o acribie semantică, poetul asociază sacrul cu frumusețea peisajului montan, cu liniștea mănăstirilor, cu tradițiile populare într-o remodelare personificată a ”orizontului și stilului” românesc. ”Poiana Raiului” se descoperă ca un loc sacru, un spațiu de întâlnire cu divinitatea.Dimensiunea lirică a poeziei lui Cristian Mihail Deac este complexă comprehensivă, adunând cu măiestrie de bijutier metafore frumoase într-un eșafodaj liric pentetrant. Lirismul poetului se manifestă prin emoție, introspecție și viziune. Poemele transmit emoție, dor, bucurie, speranță. Poeziile lui deac sunt și un spațiu de introspecție, de analiză a propriilor sentimente și trăiri. În același timp, poezia lui Deac are și o dimensiune vizionară, chiar profetică, transmițând o viziune spiritualizată asupra lumii, asupra sensului vieții și asupra destinului uman la umbra unor schituri stelare.

Rugăciunea pentru poet este o călătorie interioară, o formă lirică tranpusă n poeme. Este poezie sau rugăciune într-o manieră originală propusă de poet? „În Samaria inimii… revarsă, Hristoase, apa cea vie, să nu mai însetez…” („Rugă”) Iar sfinții sunt modele de viață, care trebuie urmate în trăire: „Chipuri de heruvimi înnădesc stâlpi din lacrimile iubirii și despletesc guri de aur spre rostiri: «Mulțumim, Doamne…»” („Tismana”). Natura devine astfel un templu închinat divinității: „Sub stelele nopții de veghe, strategul duhovnic al smeritului vlădică coboară în catedrala inimii, aprinzând lumânări.” („Poetul Inimii”) Această poezie transfigurează realitatea prin sacru, asemănător cu abordările stilistice ale lui Daniel Turcea. Iar ”rugul” e o originaritate venită pe filiera semantică a ”rugului aprins” de la Antim, o revoltă a misticului împotriva trasncendentului prin apelul la liric.Consider că volumul „Cuvinte din rug” reprezintă o contribuție valoroasă la poezia religioasă românească, prin originalitatea viziunilor estetice și lirice, prin bogăția imaginilor și a metaforelor, precum și prin profunzimea emoțiilor și a ideilor transpuse cu talent de poet. Cristian Mihail Deac creează o lume poetică în care sacrul transfigurează realitatea, oferind cititorului o experiență estetică și spirituală originară.Cristian Mihail Deac compune o poezie care incită la reflecție, la meditație și la o mai bună înțelegere a sensului vieții în tainice aspecte sinoptice. Poetul nu se limitează la a fi o simplă reverență față de tradiția poeziei religioase. Autorul angajează un dialog viu cu noile tendințe și expresii ale liricii contemporane, reușind să ofere o voce originală și relevantă în peisajul literar actual. Deși îmbrățișează teme religioase, Deac evită tonul confesional. Este de o sinceritate debordantă, uneori chiar vulnerabil, care amintește de poezia renașterii, ca în „Ierusalimul Prea Sfintei”, unde se resimte o trăire intensă:

„Prin isopul muntelui ales de Maica Luminii,
curg lumini din ceruri ce desăvârșesc monahi.
Pecetea din mijlocul mării
liturghisește cuviincios pe neclintita stâncă a iubirii.”

Această „dezgolire” a sufletului, se apropie de energia brută a poeziei americane a secolului XX, un gen poetic performativ care pune accent pe autenticitate și pe legătura directă cu publicul. Iar poeme din volum se pretează la o interpretare post-modernă, datorită ritmului alert, a repetițiilor și a jocurilor de limbaj. „Bobotează” este un exemplu în acest sens:

„E, ger de Bobotează, iară!
E, ger de Bobotează, iară!
E, ger de Bobotează, iară!”

Repetiția obsesivă creează un efect hipnotic, amplificând starea de spirit și intensificând impactul emoțional. Limbajul arhaic îmbinat cu prozodia modernă este provocarea pe care o propune poetul cititorului. Poetul nu se teme să experimenteze cu forma, adoptând adesea o estetică a fragmentului, a versurilor scurte și concise, care amintește de haiku-ul japonez. „Răstignire” ilustrează această abordare:

„…Ucisătorul de suflete,
voind să răstignească iubirea,
s-a înșelat amarnic.

Brațele răstignite ale iubirii
deşartă… iaduri.”

Concizia și simplitatea versurilor ascund o profunzime emoțională intensă, lăsând cititorului libertatea de a completa sensul transfigurator spre o mântuire literară printr-un lirism religioas. Autorul integrează în poezia sa elemente din viața cotidiană: repere geografice („Madrid”, „Getafe”), tehnologii („difuzorul wc-ului din Corte Inglés” în „Cosmetizare existențială”). Această ancorare în realitatea imediată ajută cititorul să se identifice cu universal Poezia lui Cristian Mihail Deac este adesea auto-reflexivă, poetul nu se teme să își expună îndoielile, frământările și imperfecțiunile, creând o legătură autentică și sinergică cu cititorul. Acest lucru contribuie la o receptare intimă și sinceră a liricii sale, în care ”lacrimile”, speranțele și dilemele devin componente ale unei experiențe spirituale și poetice autentic revelatoare.

Volumul „Cuvinte din rug” constituie, astfel, un autentic pod liric între tradiție și inovație. Deac demonstrează că poezia religioasă nu este un gen închis și rigid, ci unul capabil să se reinventeze și să răspundă provocărilor lumii post-moderne. Asistăm cu o deosebită plăcere la o formă de estetism nou, la o evoluție discretă a acestui gen liric. Referințele biblice sunt doar pretexte de interogație a sufletului fiecăruia într-un manierism modern, ca în poezia ”Chipul lui Iuda”:

Îngerul, cădelnițând din șofar,
despică mărul atât de înflorit
și plin de falsitate.
Târziu înțeleg…
Vai, cum șed vorbele-ntre luntre!

Cititorul se va delecta intelectual lecturând acest volum de versuri care îndeamnă prin emoția revelată la spiritualizare și care se distinge prin originalitate, profunzime și relevanță semantică. „Cuvinte din rug” este un volum de versuri veritabil, nefalsificat, dincolo de numinosul imediat, izvorând o adevărată liturghie lirică în era digitală. Poetul compune o poezie ce ”vorbește” într-o interpretare de tip semasiologic despre sacru, cu un limbaj înovator prozodic, oferind cititorului o experiență estetică de neuitat prin emoția dăruită.

Ionuț Țene

(prefața la volum, Editura Ecou Transilvan)