de Gheorghe Pârja
Puțini, sau foarte puțini, și-au adus aminte că în
14 octombrie s-au împlinit 82 de ani de la un eveniment trist din istoria
Maramureșului. Este vorba de masacrul de la Moisei, unde au fost împușcați 29
de oameni nevinovați. Episodul a fost de o mare cruzime. În acel octombrie
1944, săteni din zonă, aduși să sape cazemate, au căzut pradă gloanțelor
ostașilor puterii de ocupație, după Diktatul de la Viena. Doi dintre cei
înghesuiți în casele morții au scăpat. Este vorba despre Vasile Petean, din
Pălatca, județul Cluj, și Vasile Ivașcu, din zonă. Cu primul dintre ei, Vasile
Petean, am avut norocul să mă întâlnesc la Monumentul de la Moisei, opera
sculptorului Vida Gheza. Atunci am scris povestea acestui om, ocolit de moarte,
în acea toamnă cernită.
Prin 1972, Vasile Petean a văzut la televizor un
film documentar despre monumentul de la Moisei. Nu-i venea să creadă! Cum la
Moisei, acolo în Maramureș, de unde scăpase de moarte, ca printr-o minune a
sorții, s-a ridicat un monument? Acolo unde dorm somnul etern camarazii lui,
cei împușcați în ziua de 14 octombrie 1944. Și-a pus omul merinde de drum și a
venit la Moisei. S-a reîntâlnit cu locurile masacrului, dar cu oamenii altui
timp. Le-a spus adevărul. Adevărul despre Moisei, deoarece el era ultimul
supraviețuitor. Era în 13 august 1972, când s-a inaugurat monumentul, cu 44 de
trepte care urcau spre statuile cu multe înțelesuri. La orele dimineții, Vasile
Petean era pentru a treia oară la Moisei. S-a închinat lângă flacăra memoriei.
S-a cântat Imnul eroilor. S-au depus flori. Vasile
Petean a lăcrimat. A vorbit celor de față. Mărturia lui a devenit acuzare
pentru cei care au asasinat oameni simpli, vinovați că erau români. Ei se aflau
în Munții Maramureșului, într-o companie de muncă forțată, care lucra la
tranșee, cazemate și fortificații. Oamenii au evadat, știind că lucrează pentru
forțe străine neamului și doreau să se întoarcă acasă. Au fost prinși și aduși
în lagărul de la Vișeu de Sus, unde au fost înfometați. Vasile Petean ne
spunea: „În ziua de 14 octombrie, pe la orele amiezii, era sâmbăta, eu împreună
cu vreo 30 de camarazi am fost duși cu un camion într-o casă mai în jos de
Borșa. Ni s-a ordonat să ne culcăm la pământ. Apoi au tras cu puștile pe
ferestre și pe ușă. Apoi ne-au căutat dacă suntem vii cu baionetele. Au vrut să
aprindă casa, dar nu li s-a aprins bricheta. Așa am scăpat nearși. Eu am fost
împușcat în cap și în umăr. Menționez că în momentul în care au tras în noi
hortyștii, în număr de patru, noi, toți românii, cam 30 și un evreu, eram
culcați la pământ. S-a tras în noi ca în poligon. Sângele era de două degete în
încăpere. Nu s-a văietat nimeni. Eu am stat printre morți până a doua zi, când
am zis: măi fraților, care mai trăiți? Nu a răspuns nimeni”.
Vasile Petean a reușit să se strecoare pe fereastră
și să treacă apa Vișeului. A plecat spre casă. În drum s-a oprit la casa lui
Gheorghe Grad și i-a spus soției că bărbatul ei a murit. Acolo, în casa morții
din Moisei. Vasile Petean a purtat mărturia fiecărui camarad împușcat în acel
octombrie trist. El a spus povestea reală și tristă pentru cei care am venit
din urmă. Să nu se uite, să fie de veghe memoriei. A fost ultimul martor al
acuzării crimei împotriva unor oameni doritori de lumină și libertate. Vasile
Petean a fost un simplu țăran român, cu câteva clase primare, dar cu o
conștiință a memoriei demnă de toată lauda. Un martor al istoriei. A păstrat
până la moarte plumbii ucigași, în cap și la umăr, ca o dovadă a masacrului. A
cutreierat satele camarazilor uciși, pentru a spune familiilor și consătenilor
adevărul despre morții de la Moisei. S-a stins din viață în luna aprilie a
anului 1986.
Celui de-al doilea, Vasile Ivașcu, după grozăviile
prin care a trecut, mintea i-a plecat pe păduri. În furia lor, ocupanții au dat
foc la peste 300 de case și dependințe din Moisei. E bine să cunoaștem și
faptele unora care ne-au umilit în istoria recentă. Cum a fost la Ip și
Trăsnea. Iertăm, dar nu uităm! Dacă vrei să ucizi un popor, suprimă-i memoria!
Nu-l uit pe profesorul Gheorghe Coman, care, cu un grup de elevi de la școlile
din Moisei, a organizat expediții la familiile celor uciși. A scris și o carte
cu titlul „Pe urmele eroilor de la Moisei”. În aceste vremuri se uită prea ușor
fapte care nu trebuie uitate! Eu nu am uitat întâlnirea cu Vasile Petean, la Moisei.
Pe atunci eram lucrător la Muzeul Maramureșean din Sighetul Marmației, și am
fost de față cu profesorul Mihai Dăncuș, pe atunci director al Muzeului
sighetean. Am participat la filmarea câtorva secvențe din filmul „Ultima
frontieră a morții”, dedicat tristului eveniment. În care poetul și
traducătorul Romulus Vulpescu juca rolul preotului. Apoi profesorul Ion
Ardeleanu-Pruncu l-a invitat în mașina lui și am coborât, toți trei, la
Festivalul de poezie din Marmația.