Proverbe și zicători

 

Secole de supunere, de umilințe devenite obișnuință, de spirit gregar de supraviețuire, ne-au îmbogățit dicționarul paremiologic cu proverbul „capul tăiat, sabia nu-l taie”. Încercările de a explica sensul expresiei prin evidențierea așa-zisului pragmatism românesc eșuează lamentabil, pentru că istoria noastră nu cunoaște doar oportuniști, lași și fricoși.

Personalitățile noastre care ne-au definit ca neam au fost de cele mai multe ori trădate, nu trădătoare; au preferat mai degrabă sacrificiul în locul dezonoarei. Și totuși, cum am ajuns la acest conformism suprem? Cum am ajuns să acceptăm nedreptatea și, cu o totală lipsă de curaj, să ne supunem unor situații în care suntem lipsiți de drepturile noastre fundamentale?

Ni s-a impus ca o condiție de a deveni membri NATO să nu avem dispute teritoriale nerezolvate, care, chiar dacă nu erau active, ar fi putut deveni destabilizatoare. Ce dacă „tatăl” URSS ne furase o halcă din țară în urma unui odios tratat cu Germania nazistă, „fiica” Ucraina rămăsese ca o nesimțită cu zestrea.

Tratatul ar fi putut fi considerat nul chiar în 1945, când Germania nazistă dispare, sau, în cel mai rău caz, în 1991, când URSS se dezmembrează, mai ales că în 1989 Sovietul Suprem al URSS condamnase oficial protocolul secret al pactului germano-sovietic.

Nu a fost cazul, am plecat capul și am semnat în 1997 un alt tratat în care recunoșteam frontierele existente doar ca NATO să considere relația noastră cu „cumnatul” ucrainean, cel care o „ține” pe „sora” noastră, Bucovina de Nord, captivă, ca fiind „stabilă”.

Plecăm capul din obișnuință și, de cele mai multe ori, nici nu mai știm în fața cui. Profitorii sunt printre noi, românii care, „cu gogoși și minciunele”, au anihilat istoria, tradiția, dragostea de neam și țară pentru posturile de „vornici”, care prin parlament, care în guvern sau mai ales la Bruxelles.

Ni s-a spus să anulăm alegerile? Am făcut-o fără să clipim, violând Constituția și democrația. Ni s-a sugerat că trebuie să strângem cureaua pentru a acoperi ceva din găurile făcute in de „vornici”? Am mormăit, dar am acceptat. Au vrut să vândă și ultimele companii de stat profitabile pe sub mână? Ghinion, a căzut guvernul.

Și, iată, că un cetățean născut sovietic ucrainean, cu cetățenie moldovenească și adoptat de Petrov la „ordin”, ne este impus ca prim-ministru. Este un blestem împachetat în șansa de a ne uni cu Republica Moldova sub conducerea glorioasei Ucraina sau o amenințare a celor în fața cărora ne plecăm capul?

Ni se predă de ceva vreme o aritmetică sinistră în care suntem obligați să numărăm până la cinci. O dronă fabricată în Rusia și „deviată” cinetic de Ucraina cade pe un bloc în Galați, a doua dronă înotătoare se împiedică de niște mini barje de plastic în portul Constanța și, deși scăpată de sub control ucrainean, se autodetonează înainte de a produce un dezastru.

Curând vom ajunge cu numărătoarea la cinci, la articolul cinci din tratatul NATO, în care vom fi atacați, dar, cu capul plecat, nu vom ști de cine. Si așa, tancurile și transportoarele comandate pe bani grei și pe spinarea poporului, dar care vor veni peste trei-patru ani, vor fi pe deplin justificate in ochii speriați ai fraierilor.

Suntem desigur răutăcioși, pentru că vom fabrica drone și anti-drone în colaborare cu „cumnatul”, pe care le vom pune gratis la dispoziția armatei sale, care ne va apăra de hoardele rusești. Iar dacă Putin va avea proasta idee să lovească unitatea de producție aflată pe teritoriul românesc, pac, articolul 5 ne apără.

Nu avem guvern, iar președintele care, în loc să medieze, își face guvern și partid din ciurucuri, duce țara, încet-încet, către disoluție. Pentru că un alt proverb, blestem al neamului românesc, funcționează, alimentat de propaganda bine plătită a celor care au plecat capul: „Rău cu rău, dar mai rău fără rău”.

În „Moromeții”, Marin Preda ne avertiza: „oamenii fac lucruri care, dacă n-ar fi proști, nu i-ar putea sili nimeni să le facă”.

Autor: Viorel Ioniță, cotidianulhd

Comediantul care încearcă un dificil număr de magie

 

Funcționează! Diversiunea lui Nicușor Dan funcționează. Ca un adevărat iluzionist, președintele ne manipulează de ceva vreme. Nu i-a fost greu și nu i-a trebuit mult timp ca să-și creeze imaginea unui comic vestit al scenei politice.

Un bichon european, dus în lesă de Macron pe la marile curți europene, speriat în prezența terierului Zelenski și de-a dreptul amorezat de cea alintată „oaia”. A ignorat cu o aparentă nesimțire râsetele și fluierăturile la scenă deschisă din țară, dar amânarea ștampilării certificatului său de naștere ca președinte de către „marele licurici” aproape că l-a dărâmat.

Degradarea de la președinte de țară la gradul de prim-ministru nu l-a supărat, putea fi o glumă până la urmă, ca și gâlceava dintre Trump și Ursula, dintre „părinte 1” și „părinte 2”, care l-a dezorientat total.

Olimpic la matematică, știa că submulțimea „proeuropean” este inclusă în mulțimea „prooccidental” și, curajos, a îndrăznit o ușoară schimbare de paradigmă. Oare Trump va observa? Reconceptualizarea lui „proeuropean” prin lărgirea spectrului geopolitic la „prooccidental”, schimbare pe care o îngâna de câte ori avea ocazia, nu era suficientă. „Prooccidental” înseamnă și o eliberare ideologică de „făcătura” numită coaliție.

De la înălțimea etajului 2 sau poate 3 de la Cotroceni, doar liftierul știe, auzea cum păsărelele „proeuropene” ciripeau de zor pe portativul cu note impuse de la Bruxelles, dar el, manipulator, trebuia să convingă, să dea o lovitură mai dură, să scuipe ușor, printre dinți, acolo unde pupase până la băloșenie.

De ziua ei, a criticat-o pe tanti Europa așa cum numai „suveraniștii” o mai fac, în speranța că va întoarce cu fața spre el o parte dintre simpatizanții acestora. A funcționat, elogiile dâmbovițene nu au întârziat. De la „primul președinte care sare la gâtul Uniunii Europene” la „bravos, Nicule, bine ai venit acasă”, exclamațiile euforice au produs un fum de scenă cu un ușor miros flatulent.

Nicușor nu mai este „proeuropean”,  el nu face afaceri cu nemții de la „Rheinmetall” și nici măcar cu francezii aflați în căutarea apelor și barajelor românești. Nu, președintele este de-a dreptul „MAGA”. Oare ce l-a determinat să emigreze geopolitic? Să fie raportul interimar al Comisiei Judiciare a Camerei Reprezentanților, să fie vreo instrucțiune din valiza diplomatică a noului ambasador american la București?

Nicușor Dan dă din mâini ca un adevărat prestidigitator și păcălește spectatorii care, în așteptarea normalității, ar crede și un iepure că este soldatul de la Marathon care vine să ne anunțe că „am înfrânt”.

Minte, pentru că minciuna sau, mai degrabă, îmbârligăciunea îi stă în fire. Studiile sale, neclarificate, chiar dubioase, stau mărturie, alături de minciunile electorale, de TVA-ul care nu crește, de sponsorii campaniei băgați sub preș.

Nicușor vrea să-l vedem ca pe un om în căutarea normalității, gata să își trădeze admiratorii „proeuropeni” în blugi și pe trotinete, un dansator care, din doi pași, sare dintr-o barcă în alta, știind că aceeași mișcare îl poate readuce de unde a plecat.

Președintele, din când în când, își dă ochii peste cap, trasează cu mânuțele coordonate și ne spune că este mediator. Unul care exclude din capul locului ca dreapta conservatoare să stea la masa cu proeuropenii.

Un mediator care încearcă să lipească doar tabăra autointitulată „proeuropeană”, ignorând exact segmentul politic pe care încearcă simultan să îl seducă prin noul discurs „prooccidental”.

Nicușor Dan este azi „cap de afiș”, preocupat doar de propria imagine. Dacă ar fi ceea ce vrea ca noi să credem despre el, un „prooccidental”, ar lăsa-o mai moale cu Ucraina, așa cum fac și alți „prooccidentali”, ar înlocui în acronimul MAGA America cu România, ar avertiza partidele din poziția de mediator că reformele ar trebui făcute pentru oameni, nu oamenii sacrificați în numele reformelor.

Metamorfoza lui Nicușor este interesantă nu pentru că ar convinge, ci pentru că încearcă să-i împace simultan pe toți spectatorii. Iar acesta este, de regulă, cel mai dificil număr de magie.

(Viorel Ioniță, cotidianulhd)

Treizeci de arginți

 

Suntem buni de plată, vreo 30 de euro pe cap de locuitor, pentru vaccinurile comandate și neplătite către celebra firmă Pfizer. Și asta fără a calcula eventuale dobânzi și penalizări. Suntem toți incluși pe lista de plata, cei din țară, cei plecați, copiii, bătrânii, decedați sau nu, dar aflați pe listele AEP.

Ilie Bolojan, premierul de pe tobogan, se bucură în sinea lui. Abia aștepta sentința executorie ca să poată plăti. Gândirea liberală pe modelul Orban, Ludovic, nu Viktor și a fraților Micula, de a șterge urmele jafului intern și internațional vor fi recompensate.

Se bucură și răsuflă ușurată și mătușa de la Bruxelles, tanti Ursula von der Leyen că, în sfârșit, s-a făcut dreptate. Oamenii aia de la Pfizer au fost corecți, au livrat serul magic, au făcut cheltuieli, au plătit și comisioanele, cum să rămână fără bănuții munciți din greu? Este drept, nu există încă dovezi că s-au plătit comisioane, la fel cum nici „vaccinul” minune nu s-a arătat a fi fost vreun Greuceanu în lupta cu Zmeul Covid 19.

„Dacă vă vaccinați, nu vă mai îmbolnăviți” s-a transformat repede în „nu mai transmiteți virusul” și „v-ați îmbolnăvit totuși”, în „faceți doar o formă ușoară”. Un contract în care distorsionarea specificațiilor funcționale, așa cum fuseseră prezentate la lansarea dispozitivului medical numit vaccin cu ARN mesager, poate fi numită neconformitate tehnică, publicitate înșelătoare sau, pe scurt, neexecutare contractuală.

Un contract în care „negociatorul”, în calitate de mandatar sau, mai pompos spus, agent de negociere și semnare, a fost Comisia Europeană, dar ponoasele au fost suportate individual de țările semnatare.

Mandatarul ar fi trebuit să negocieze contractele conform instrucțiunilor statelor membre și să respecte termenii agreați, respectiv preț, cantitate, calendar livrări. Așadar, tehnic și moral, țările membre ar fi trebuit să fie la curent cu conținutul sms-urilor „pierdute” în negocierea dintre „împuternicitul” mandatarului, tanti Von der Leyen și CEO-ul Pfizer, Albert Bourla.

Dar care țări ? România lui Iohannis și Câțu, înlocuiți după alegeri de pomină de alte două marionete sau Polonia care, și ea, și-a înlocuit în 2023 un prim ministru conservator cu „pro-europeanul” Donald Tusk, fost președinte al Consiliului European? O sarcină dificilă pentru un prim ministru, să pună batista pe țambal, să șteargă urmele jafului pandemic și să pregătească  țara pentru viitoarea rundă de spoliere.

Pentru că, odată ce țările semnatare ale contractelor comerciale cu Pfizer acceptă sentințele tribunalului belgian și plătesc, mandatarul și împuternicitul său sunt exonerați de răspundere. Restul sunt doar niște speculații din partea unor „conspiraționiști” care văd în toată povestea doar frica indusă de autorități, vaccinuri pe bani grei, reacții adverse și comisioane la măști, izolete, carantine. Pe același model, urmează armament pe împrumuturi care vor cocoșa țările de mâna a două din UE, dar care vor reface, desigur, economiile zdruncinate ale unor țări de mâna întâi și, în viitor, achiziția centralizată a gazelor…O tovărășie ideală între hoți și proști. Ilie este la datorie.

Un prieten bun, vaccinat cu trei doze, îmi bate obrazul și îmi reproșează că 30 de euro pe cap de locuitor furajat este o nimica toată. Aparent are dreptate, o decizie luată în interesul poporului, bine justificată, nu ar trebui să genereze atâtea discuții.

Dar a fost așa? Contează oare că, în cazul nostru, nu noi i-am dat instrucțiunile mandatarului, ci el ni le-a impus, contează că realitatea numărului de români care s-au vaccinat contrazicea stocurile și comenzile de vaccinuri?

Oamenii aveau tot dreptul să se sperie, mai ales că guvernul a făcut din pandemie un spectacol de „sunet și lumini” eficient, cu saltimbanci și scamatori care ne descriau raiul dacă ne vaccinam și chinurile iadului dacă „făceam pe deștepții”, cu măști, interdicții și program de plimbare ca la închisoare, dar mai ales cu amenințarea pierderii locului de muncă și excluderea socială dacă nu ne abonam la programul lor de vaccinare cu cât mai multe doze.

Și totuși Putin și a sa „agresiune neprovocata” împotriva Ucrainei au fost mai puternici ca vaccinul Pfizer. Au pus brusc capăt pandemiei, dar noi am rămas buni de plată pentru că un ministru care nu cred că știa pe ce scaun stă, Ioana Mihăilă și premierul Câțu nu au putut spune nu chemării „sirenei” de la Bruxelles care ne îndemna să luăm, să mai luăm vaccinuri, chiar dacă pandemia era pe sfârșite. Pedeapsa „sirenei” ar fi putut fi cumplită pentru niște politicieni manipulați, fricoși și trădători. Au avut cinci zile să arate că au sânge în instalație, dar s-au făcut că plouă…

În față sentinței executorii a tribunalului belgian, Ilie Bolojan nu ezită. El, dacă are ordin, execută. După ce, cu chiu cu vai, abia a introdus în buget Pachetul social, acum dă din colț în colț. Se grăbește să negocieze plata, să o eșaloneze, dar nici un moment să folosească toate căile legale pentru a demonstra că decizia de a refuza executarea contractului era justificată de scăderea drastică a cererii și de sfârșitul urgenței pandemice.

Contractul, formal, spunea altceva, negociat de mandatar, dar nu în interesul parților pe care le reprezenta, ci al furnizorului. El nu se putea rezilia unilateral fără penalități, nu există opțiunea de ajustare liberă a cantităților deja comandate. Ca și când Pfizer ar fi lucrat „pe stoc”. Singura opțiune reală pe care România o avea, era de a face presiune în interiorul UE și de a se alinia cu alte state nemulțumite. A ratat-o. Renegocierea s-a făcut totuși, nu individual, ci prin Comisia Europeană, în numele tuturor statelor și tot în dezavantajul lor.

Acordul cu Pfizer a fost ajustat prin reducerea volumelor pentru anii următori, eșalonarea livrărilor până în 2026 și conversia vaccinurilor vechi în versiuni adaptate (boostere). Plată parțială chiar și pentru dozele anulate, o așa numită taxă de „terminare”, era cireașa de pe tort. România a ales însă calea dura, dar fără să studieze bine ce negociase mandatarul în numele său și ce semnase ca primarul. Acum Bolojan se chinuie să facă rost de bani și regretă că a cedat șantajului PSD. Spre ghinionul lui, sentința executorie a venit prea târziu, altfel, adio ajutoare sociale și o treime din datoria către Pfizer ar fi fost rezolvată.

Noi însă nu putem rămâne impasibili la eforturile sale de a lua de la săraci și a da la bogați. Ca să-l ajutăm, îi sugerăm următoarele surse la care sigur nu s-a gândit pentru a acoperi cei 30 de arginți. Cel mai simplu ar fi să „bage cărbuni” și să colecteze ceva din TVA-ul necolectat în 2025, pe care nu l-a prins în bugetul pe anul acesta. Nu poți bugeta ceva ce nu vei colecta cu certitudine spune legea contabilității, dar poți face un efort ca să reduci măcar 30 de euro din cei 480 euro pe cap de locuitor, TVA necolectat.

Furtul generalizat din avuția țării, numit tehnic evaziune fiscală, în care intră, este drept, și TVA-ul necolectat, dar și efectele „optimizărilor fiscale” ale multinaționalelor, este mult mai mare. De vreo trei ori, așa că, un pic de la TVA, un pic de la „prieteni” și nu mai este nevoie să siluiești bugetul cum ai făcut-o cu magistrații ca să-ți arăți mușchii și să-ti impresionezi victimele.

Sugestii mai avem, dar suntem siguri că nimeni din actuala conducere și chiar din viitoarea, dacă tangoul coaliției continuă, nu ar îndrăzni să se gândească măcar la reducerea ajutorului dat Ucrainei sau a înarmării netransparente cu 30 de euro pe cap de locuitor.

Simbolic măcar, instituțiile de forță ale statului ar trebui să determine cine a greșit. Cine a luat în loc să dea instrucțiuni clare la întocmirea contractului, cine a greșit în derularea lui, estimând eronat cantități necesare, comandând pe baza unui telefon de la Bruxelles și, probabil pe baza unor promisiuni politice, ignorând clauze favorabile ca aceea de a refuza ultima comandă în termen de 5 zile.

Voiculescu, Mihăilă, Orban, Câțu și, de ce nu Iohannis, pentru că era guvernul lui. Rămânem și fără vaccinuri și cu banii luați…

 Autor: Viorel Ioniță, cotidianulhd

Prima doamnă...

Într-o țară în care totul, dar absolut totul merge anapoda, în care majoritatea susține căsătoria ca instituție fundamentală a familiei tradiționale și a moralei creștine, în care nu există o reglementare legală a parteneriatului civil sau a concubinajului în Codul Civil, exact în această țară Președintele ei trăiește în concubinaj cu partenera de viață de douăzeci de ani.

Mirabela Grădinaru, partenera lui de apartament, deși buletinul spune altceva, reprezintă pentru cei care îi susțin, familia modernă, bazată pe iubire și stabilitate, nu pe un certificat de la starea civilă. Este oare acesta un model de emancipare și discreție sau o formă eficientă de a ține „la secret” averea cuplului?

Din punct de vedere juridic, există o diferență majoră între soți și concubini în fața Agenției Naționale de Integritate. Conform Legii nr. 176/2010, prin familie se înțelege soțul, soția și copiii aflați în întreținere. Concubinul sau partenerul de viață nu intră sub această incidență legală.

Un demnitar era obligat să declare bunurile și veniturile proprii, ale soției și ale copiilor. Dacă nu exista însă un act de căsătorie, veniturile și proprietățile partenerului rămâneau private și nu apăreau în declarația de avere oficială. Ca să fie însă siguri că nu vor avea probleme cu Președintele abia extras cu forcepsul în urma unor alegeri anulate, CCR a decis că declararea veniturilor soților și copiilor este neconstituțională, motivând protecția vieții private.

Președintele concubin, care doar ce promisese că se va căsători și că oricum va face publică averea concubinei sale, a răsuflat ușurat. Hotărârile CCR sunt general obligatorii și nu pot fi încălcate, așa că, ciocu’ mic și mai ușor cu averea „Primei Doamne”.

Românii creștini, fie ei conservatori, moderați sau simpli susținători ai căsătoriei, ca simbol al tradiției și respectului pentru familie, spun însă altceva. Ceea ce face primul om în stat nu este decât o uzurpare a simbolului familiei creștine.

Într-o țară majoritar ortodoxă, prezența unei „Prime Doamne” în concubinaj este o ofensă la adresa Tainei Cununiei și o promovare a imoralității de la cel mai înalt nivel al statului. Fără un act oficial, statutul ei este o improvizație protocolară care ascunde lipsa de asumare și, posibil, interese financiare opace, subminând autoritatea morală a Președintelui în fața poporului.

Mirabela Grădinaru este o femeie educată, vorbitoare de limbi străine, mai cursiv decât concubinul ei și fără gimnastica mâinilor, o mamă pentru care nu putem avea decât respectul cuvenit. Impusă deja la nivel simbolic și protocolar în rolul de Primă Doamnă,  aceasta participă deja la evenimente internaționale de profil, fiind invitată zilele acestea la Casa Albă de către Melania Trump.

O piesă subtilă în care scenariul încearcă să-l legitimeze pe Primul Concubin ca Președinte pe scenele importante ale lumii printr-un silogism clasic. Toți Președinții au o Primă Doamnă. Mirabela Grădinaru a fost invitata la Washington în calitate de Primă Doamnă, deci concubinul ei, „prim ministrul” Nicușor Dan, este Președinte. Fiind însă în concubinaj, poate fi doamna Grădinaru asimilată cu „Prima Doamnă”? Ce principii morale, sociale sau chiar juridice încalcă această avansare în grad?

În România, titlul de „Primă Doamnă” nu are o bază legală sau constituțională definită prin lege. Este un titlu de curtoazie oferit soției șefului statului. Și deși Codul Civil nu recunoaște parteneriatul civil, CEDO și CCR au stabilit că noțiunea de „viață de familie” se aplică și cuplurilor necăsătorite cu o relație stabilă. În consecință, asimilarea concubinei Președintelui în rolul protocolar nu încalcă formal nicio lege, fiind o decizie de reprezentare a Administrației Prezidențiale.

Și totuși, Mirabela Grădinaru, „partenera de viață a lui Nicușor Dan”, așa cum îi place să se prezinte, face față cu greu criticilor morale care vin de obicei dinspre segmentele conservatoare și care consideră căsătoria singura bază validă pentru o familie reprezentativă la nivel de stat.

Falia majoră care a divizat societatea românească a fost creată de  conflictul dintre valorile tradiționale reprezentate de familia bazată pe căsătorie și cununie religioasă și noile realități sociale impuse de uniunile consensuale. Pentru un segment important al populației, președintele nu este doar un administrator, ci și un simbol moral. Din această optică, absența căsătoriei oficiale în cazul cuplului prezidențial poate fi interpretată ca o subminarea a instituției căsătoriei.

Într-o cultură majoritar ortodoxă, căsătoria este văzută ca temelia stabilității sociale. Faptul că liderul statului alege concubinajul este perceput ca un semnal de relativizare a acestor valori. Iar dacă majoritatea populație se ghidează după aceste norme, un Președinte care nu le oglindește în viața privată este considerat exponentul unei minorități ideologice.

Istoria este plină de exemple unde legitimitatea politică a fost condiționată direct de moralitatea privată și de respectarea canoanelor religioase. Mai poate fi invocat principiul conform căruia conducătorul trebuie să fie „oglinda” valorilor poporului său pentru a-i putea pretinde ascultare și respect?

În trecut, mecanismele erau drastice. Astfel, o căsătorie morganatică sau lipsa cununiei religioase putea duce la pierderea dreptului la tron, deoarece se considera că autoritatea vine de la Dumnezeu, iar încălcarea dogmei o anula. Contractul social tradițional impunea ca poporul să îl accepte pe conducătorul statului ca pe un „tată al națiunii”, dar acest rol impunea și o familie-model. Orice abatere era văzută ca o slăbiciune care s-ar fi putut răsfrânge asupra deciziilor de stat.

Astăzi, ne aflăm într-un moment de ruptură istorică. România trăiește un paradox. Pe de o parte, avem o Constituție laică, dar și o legislație care ignoră concubinajul, iar pe de altă parte, o structură socială și spirituală profund conservatoare care nu s-a „modernizat” în același ritm cu elitele politice. Sancțiunea este acum electorală, nu divină.

Dacă în trecut un astfel de conducător era înlăturat prin presiunea Bisericii sau a aristocrației, astăzi „pedeapsa” vine prin vot. Dacă electoratul simte că valorile îi sunt ofensate, președintele pierde capitalul de încredere necesar pentru a uni națiunea în momente critice.

Și în timp ce la Washington sau Bruxelles acest stil de viață trece neobservat sau e considerat „progresist”, în România, el rămâne o barieră de comunicare între președinte și popor. Un Președinte care se vrea al tuturor românilor riscă să devină doar Președintele unei bule dacă ignoră sentimentul religios și moral al majorității.

Concluzia, privind detașat prin prisma realităților noastre, este că ne aflăm în fața unei fracturi de reprezentativitate. Într-o Românie unde 80% din populație se raportează la reperele ortodoxe, figura „Primei Doamne” în regim de concubinaj este percepută mai degrabă ca o anomalie simbolică decât ca un pas spre modernitate.

Din punct de vedere istoric și social, poporul român vede în liderul său nu doar un administrator, ci un păstrător al ordinii morale, iar familia este pilonul central al acelei ordini. Punctele-cheie ale acestei realități sunt disonanța culturală, prăpastie între stilul de viață al unei elite urbane care pune preț pe „autenticitate individuală” și așteptările marii mase a populației, pentru care Cununia și actul oficial reprezintă singura formă de validare a demnității publice.

Sancțiunea este tăcută. Chiar dacă nu se traduce prin proteste, această situație generează un sentiment de înstrăinare. Cetățeanul de rând simte că valorile sale cele mai sfinte sunt ignorate sau privite cu condescendență de la înălțimea Cotroceniului. Și, nu în ultimul rând, autoritatea dă dovadă de vulnerabilitate.

În momente de criză un lider are nevoie de o autoritate morală incontestabilă. O „familie” care ocolește rânduiala tradițională oferă adversarilor politici o armă permanentă și fragilizează încrederea electoratului conservator în bunul simț al deciziilor prezidențiale.

În final, Mirabela Grădinaru rămâne o figură care divide, nu unește. Indiferent de calitățile ei umane sau profesionale, câtă vreme statutul său contravine fibrei religioase și sociale a majorității, ea va fi privită ca o „Primă Doamnă” de conjunctură, nu ca una a sufletului românesc.

(Viorel Ioniță, cotidianulhd)

  

Un președinte non-cinetic

Una din cele mai surprinzătoare lecții de educație civică s-a petrecut pe vremea când construiam de zor socialismul multilateral dezvoltat. Un cetățean, după ce s-a cinstit într-un restaurant de fițe, nemulțumit de nota de plată umflată, a cerut socoteală ospătarului.

Fără prea multe explicații, acesta l-a fost scos afară în șuturi și l-a lăsat lat pe caldarâm. Când a venit miliția și salvarea, ceilalți ospătari au declarat „in corpore” că cetățeanul s-a îmbătat și a început să profereze injurii la adresa Tovarășului și, mai ales, a Tovarășei.

Revoltat de comportamentul intolerabil al „bețivului” și totodată din dragoste și respect pentru „iubiții conducători”, colegul lor, vigilent și patriot, l-a scos afară din restaurantul plin de oameni ai muncii și i-a aplicat corecția pe care o merita.

Povestea este veche, dar „ospătarii” de serviciu au supraviețuit de-a lungul timpului. Trompete și tromboane care cânta la comandă, „sarmalagii” utili care fac poze cu maimuța, cenzori vigilenți ai cuvântului prea românesc, ciuvici și mândruți tupeiști sunt împrăștiați strategic în toată mass-media.

Noul „tovarăș” de la Cotroceni, pierdut pe lângă covorul roșu, ar face orice pentru ceea ce „ospătarii” numesc recunoaștere internațională. Și-a pus o șapcă „MAGA” sub popoul prezidențial și a dat mâna cu Marele Blond, deci există, chiar dacă, pentru moment, doar ca „prim minister”. Studii cu semne de întrebare, donații care nu se leagă, toate trec pe planul doi. La fel și explicațiile despre lovitura de stat a cărui beneficiar a fost în mod direct.

Nicușor spune că americanii s-au lămurit și le este recunoscător. Vor să întrăm alături de ei într-un război care nu este al nostru? Desigur, suntem aliați serioși și, dacă trebuie, facem tot ce ne cere partenerul strategic. Și ce dacă NATO este o organizație defensivă, iar acest „război” nu întră sub Articolul 5. Mai contează că este doar o operațiune SUA-Israel unilaterală, criticată internațional ca “neprovocată” chiar de ONU?

România nu este atacată, deci sprijinul logistic, chiar dacă „defensiv”, poate fi văzut ca o implicare într-o agresiune, expunând țara la represalii. Dar stăm liniștiți pentru că șefuțul suprem al armatei îi asigură pe români că nu au motive de îngrijorare și că „țara este mai în siguranță prin prezența militară americană sporită”.

Stăm liniștiți și pentru că votează aleșii noștri în parlament, numai că nici ei nu prea știu și nici nu prea au voie să știe ce votează. Dar vorba lui nenea Iancu, „dacă e trădare, adică dacă o cer interesele partidului, fie…”.

Securitatea națională și regională va fi consolidată și pentru că echipamentul care va fi adus la Kogălniceanu „îmbunătățește securitatea României prin monitorizare și comunicații avansate, care pot fi utile și împotriva amenințărilor rusești” a mai subliniat Nicușor Dan. Păi nu și de asta o fi venit a doua zi la București, „eroul poporului ucrainian”, Zelenski?

Avea documentele pregătite în ucraineană și engleză pentru un președinte român dezorientat, la propriu și la figurat, care, la el acasă, nu își găsea drumul. Zelenski a cerut mai întâi curentul subvenționat, apoi gazul din Marea Neagră, că oricum noi, românii, nu avem unde să-l depozităm, poate doar în brichete, și, cine știe, mai târziu și ceva soldați că tot avem ce ne trebuie după cum contabiliza același Nicușor.

„E vorba de avioane de realimentare, (…) a unor echipamente de monitorizare și a unor echipamente de comunicații satelitare, acestea din urmă în corelare cu scutul de la Deveselu. Subliniez faptul că aceste echipamente sunt defensive și subliniez faptul că ele nu sunt înzestrate cu armament propriu-zis, în termeni tehnici se spune că ele sunt echipamente non-cinetice.”

Numai că distincția prezidențială sună comic sau cel puțin forțat pentru mulți, pentru că echipamentele „non-cinetice” fac posibilă acțiunea cinetică și letală a altora. Un avion de realimentare nu trage cu rachete, dar permite unui F-35 sau B-52 să zboare mii de km, să lovească ținte în Iran și să se întoarcă.

Ca și portavionul care nu participă „direct” în luptă, nu trage cu tunul lui principal, e doar un aeroport mobil, fără de care lupta nu există la scară mare, la fel și cu tanker-ele și radarele de la Kogălniceanu sau Câmpia Turzii nu sunt decât o linie fină între „sprijin defensiv” și „abilitare ofensivă”.

Avem voie să ne mai întrebăm ce se întâmplă cu România fără a ne teme de „ospătari”? Mai deținem ceva, mai avem o țară, mai suntem pe hartă? Forța de muncă împrăștiată prin lume, gazul vândut înainte de a fi extras, pădurile rase în văzul lumii, datorii cât pentru trei generații fără să știm pe ce s-au dus banii.

O notă de plată pe care trebuie să o reclamăm cu riscul de a fi „scuipați” și „bătuți” de „ospătari”. Zelenski a mai venit la București să ne fluture decretul prin care Ucraina va sărbători Ziua Limbii Române pe 31 august. În acea zi, probabil, românii din regiunea Cernăuți, din Transcarpatia și Bugeac vor avea voie să vorbească românește…

(Viorel Ioniță, cotidianulhd)

Zbor deasupra unui cuib de cuci

 

Oricât de reușite ar fi poveștile cinematografice de la Hollywood, viața bate filmul. Nici măcar neorealismul italian post belic sau „noul val” al cinematografiei franceze și britanice nu au surprins realitatea în toată hidoșenia ei, așa cum o fac „cineaștii” zilelor noastre.

„Noaptea este adâncă, deșertul aproape negru sub lumina palidă a lunii. Camera plutește lent peste un sat prăfuit, câteva case joase din beton, acoperișuri plate, antene ruginite. Departe, aproape invizibil în întuneric, se aude un bâzâit constant, sunetul unui drone de supraveghere.

Tăietură. Interiorul unei camere slab luminate într-un centru de comandă. Monitoare mari arată imagini alb-negru, filmate în infraroșu. Un bărbat cu barbă, identificat ca ținta principală, iese dintr-o clădire. Pe ecran apare un cadru roșu care îl marchează automat. Un analist șoptește “confirmare vizuală, ținta este în curte”. Ofițerii privesc în liniște. Un colonel își apropie microfonul: “Reaper One, aveți autorizație pentru lovitură”.

Tăietură. Într-o bază aeriană aflată la mii de kilometri distanță, operatorul dronei stă nemișcat, cu mâna pe joystick. Pe monitor, silueta țintei devine mai clară. Un contor digital începe să clipească discret. Camera se apropie de ecran. Dintr-o ușă laterală apare o lumină caldă. Două siluete mici ies alergând în curte. Apoi încă una. Copii. Unul dintre ei ține o minge.

Operatorul încremenește. „Control, avem persoane suplimentare în zonă… posibil minori”. În centrul de comandă, liniștea devine apăsătoare. Un analist mărește imaginea. Copiii se apropie de bărbatul marcat care se apleacă și ridică mingea. Colonelul privește ecranul câteva secunde. Contorul continuă să scadă. „Confirmați statutul civililor”. „Confirmat… trei copii”.

Un ofițer șoptește, „dacă pleacă în 30 de secunde îl pierdem…”. Colonelul inspiră adânc, fără să-și ia ochii de la monitor. „Abort strike”. Operatorul își retrage mâna de pe comandă. Contorul dispare de pe ecran. Pe monitor, în infraroșu, copiii aleargă în jurul curții. Teroristul rămâne acolo, încă în viață.

Tăietură. În camera de comandă nimeni nu spune nimic. Doar bâzâitul dronei continuă, constant, undeva deasupra deșertului.”

Acest scenariu ipotetic dintr-un film american de război, cu spioni, teroriști și eroi, în care „binele înfrânge”, nu se mai poate repeta în realitate. 165 de civili, în cea mai mare parte fetițe iraniene cu vârste între 7 și 12 ani,  au fost spulberate în sudul Iranului de către un atac al forțelor americano-israeliene.

Toata lumea o dă la întors. Secretarul de stat american spune că „nimeni nu ar viza deliberat o scoală”, iar Pentagonul și Comandamentul Central al SUA declară că analizează rapoartele privind victimele civile, deoarece nu este clar ce și cine a lovit clădirea. Și ca să fie și mai neclar, armata israeliană spune că nu are informații despre o lovitură asupra acelei școli în momentul raportării incidentului.

Desigur, așa cum ni se sugerează, o fi fost vreo baza militară iraniană prin apropiere și nu a funcționat șublerul operatorului. La fel s-a întâmplat și când a fost eliminat „unul din cei mai răi oameni din istorie”, după cum îl caracteriza succint Donald Trump pe fostul lider spiritual al Iranului, Ali Khamenei. „Atacul a fost atât de reușit încât a eliminat majoritatea candidaților”, a mai spus Trump, incluzând-o desigur și pe Zahra, nepoata ayatollahului în vârstă de 14 luni. După cum justifică cei mai îndoctrinați, o lovitură necesară pentru că a eliminat o viitoare teroristă, posibilă succesoare la putere.

Și cum „a greși este omenește”, deși filmele la care ne holbăm noi spun altceva despre dibăcia cu care acționează eroii armatei americane și, mai ales, cât de aspre sunt legile când greșesc, operațiunea armatei americane „Furia epică” secondată de „Răgetul leului” israelian, a mai dat ceva rateuri lovind vreo 13 unități medicale iraniene după cum a contabilizat OMS-ul.

Bineînțeles că ministrul nostru de externe, Oana Țoiu, l-a chemat pe ambasadorul iranian la București ca să-i reproșeze atacurile militare ale regimului iranian asupra statelor din Orientul Mijlociu, implicarea Teheranului în acțiuni considerate destabilizatoare și efectele negative asupra securității regionale și maritime.

Subtitrarea acestor urecheli sună cam așa: „de ce ați atacat baze militare din Irak, infrastructură militară din Siria și ținte simbolice din regiune, apropiate de Israel și Emiratele Arabe Unite, considerate centre de sprijin pentru operațiuni militare occidentale?”

Să fim bine înțeleși, nu ne plac filmele de război de nici un fel, dar ministrul Oana Țoiu, mai pricepută la operațiuni de îmbarcare și debarcare din avion a minorilor români aflați într-un moment nefericit prin Emirate, nu a scos nici un cuvânt negativ la adresa iranienilor până nu i-a dat voie Macron, apoi s-a răstit la ei pentru că  reacționează în loc să o încaseze sportiv și să pună mana ca să-și schimbe eventual regimul. Nimic însă despre acțiunile și rateurile partenerului strategic și ale aliatului israelian. Măcar pe Vexler să-l fi convocat la o cafea!

 La Cineplexx, în săli alăturate, rulează un film de război și un film despre mafie. În cel de-al doilea, nașul, Volodymyr Zelenskyi sare la gâtul premierului ungar Viktor Orbán pentru că a blocat un pachet de ajutor al UE de aproximativ 90 miliarde euro pentru Ucraina. „Dacă cineva din UE blochează acel ajutor…” spune cu o voce răgușita ca a lui Marlon Brando în „Nașul” starul Volodymyr , „…vom da armatei noastre numărul sau adresa acelei persoane și vor vorbi cu el în propria lor limbă”.

Ironic, „stăpânitorul păcii”, așa cum se poate traduce Volodymyr, i-a tăiat lui Orban accesul la petrolul rusesc care trecea prin Ucraina către Ungaria prin conducta …prieteniei (Druzhba). „My guys will pay you a visit”, o expresie „prietenească” de la conducătorul unei țări candidate la UE și NATO, adresată liderului unei țări deja membră UE și NATO. Orban este amenințat ca în filmele cu mafioți. Nicușor tace, Bolojan tace, Țoiu tace, chiar și UDMR-ul tace.

„Filmele” cu regizori americani de renume, cu producători israelieni, cascadori ucraineni , actori din Orientul mijlociu și spectatori europeni rulează în toate sălile de cinema. Noi, rămânem cu filmele noastre cu nicușori și oane, cu oameni care fac haz de necaz și așteaptă să se rupă pelicula ca pe vremuri la căminul cultural.

Într-o comedie românească, un bătrân vine de la cârciumă plângând. Fiul său, îngrijorat, îl întreabă de ce plânge. „M-a lovit unul la Bufet”, spune bătrânul printre sughițuri de plâns. „Aoleu, ia, hai tată cu mine!”. Ajunși la cârciuma, tânărul scoate pieptul în față și întreabă: „Care ai dat mă, în tata?”. „Io, spune un malac cu ochii tulburi”. „Ia, mai dă mă una, să văd, ai curaj?”. Jap, jap și bătrânul căzu în cur zăpăcit. Băiatul, prevăzător, îl ia de mână, îl ajută să se scoale și îi spune grijuliu „hai, tată acasă, că asta este beat”…

Ce bine că am obținut cea mai mare parte a platoului continental și a zonei economice din jurul Insulei Șerpilor cu mult înainte ca sfântul Zelenskyi, apărătorul Europei, să ajungă la putere. Că ce ne-am mai fi luat-o peste bot…

(Viorel Ioniță, articol preluat integral de pe cotidianulhd)

Comici vestiți ai ecranului: Dan și Bolojan, Stan și Bran…

 

Până la un anumit punct, cuplul Stan Laurel și Oliver Hardy, cunoscuți pe plaiurile noastre drept Stan și Bran, seamănă teribil de mult cu tandemul Nicușor Dan și Ilie Bolojan. Dacă Stan și Bran au format unul dintre cele mai celebre duo-uri comice din istoria cinematografiei, Nicușor și Bolojan sunt la rândul lor faimoși în teatrul de marionete al politicii românești.

Stan, visător, naiv și aparent neajutorat se reîncarnează perfect în Nicușor, împleticitul, mereu cu râsul „tălâmb” pe față, iar Bran, autoritar și vanitos, este, ca și Bolojan, convins că deține controlul, dar este inevitabil readus cu picioarele pe pământ de realitate.

În comicul lor, Stan și Bran pendulau între umor și melancolie, cădeau spectaculos, încercau să supraviețuiască într-o lume ostilă, iar eșecul repetat genera atât haz, cât și o notă subtilă de tragic.

Azi Nicușor face prostii de care lumea râde, Bolojan sparge tot prin magazinul de porțelanuri, iar spectatorii râd ca să nu plângă. „Umorul” lor este apreciat doar de gașca progresistă de profitori, restul experimentându-l pe propria piele ca pe un umor negru. Pasivi, românii fac haz de necaz și murmură că așa ceva nu se poate.

În treizeci și cinci de ani de tranziție perpetuă, de la dictatură la progresism, de la socialism la nicăieri, au văzut la conducerea țării tot ce se putea vedea, comuniști remaiați, ticăloși și trădători de neam, impostori, egoiști, păpuși macabre, dar asemenea figuri tragi-comice, niciodată.

Stan zis Dan și BoloBran ascund în spatele măștilor, un cinism dramatic. Dan este „onest”, dar vulnerabil, căci ține în continuare „la secret” pe mulți din cei care i-au finanțat campania. Are de lămurit probleme cu studiile pentru că a obținut masteratul înainte de licență, dar tace ca mortul în păpușoi.

A promis, de onest ce este, că va face publică și declarația de avere a concubinei, mama copiilor săi. Nu a făcut-o. Desecretizarea ședinței CSAT, publicarea raportului anulării alegerilor, sunt promisiuni amânate de frică și care îi șubrezesc și mai mult scaunul de președinte pe care s-a cocoțat.

BoloBran, ajuns prim ministru, se crede chirurg și operează fără anestezie poporul român crezând că îl salvează de la prăpastie. Taie tot, de la persoane cu dizabilități, de la veterani de război, de la pensionari și persoane cu venituri mici. Încruntat și supărat pe popor, se face că nu știe cine a creat mizeria și dezastrul.

Nu îl interesează unde s-au dus miliardele împrumutate, nu a fost curios de ce am ajuns în halul ăsta. Sau poate știe și nu ne spune pentru că el este doar cel care șterge urmele „crimelor” din ultimii ani, un „cleaner” al sistemului.

Cum să se atingă de multinaționale, de atârnătorii politici ? Șterge urmele și „se face că lucrează”, tăind tot ce se poate de la amărâți. Este un călău cu suflet care cere înțelegere pentru că nici lui nu îi este ușor să vadă cum suferă poporul român.

Lumea aplaudă de obicei ca să înceapă spectacolul. Acum, spectatorii care au mai rămas în sală, încep să vocifereze, din ce în ce mai tare, că nu mai suportă această mascaradă politică cu Dan și BoloBran. Vor ca spectacolul grotesc, cu actori și marionete, să înceteze.

Aplaudă în disperare ca să cadă odată cortina ca o ghilotină istorică…

(Viorel Ioniță, articol reprodus integral de pe cotidianulhd)

PSD și „frăția lupilor”

 

Când DNA-ul, unul din câinii de pază ai societății, se trezește, „frăția lupilor” se destramă și, din mocirlă, ies la suprafață, atârnătorii sistemului ticăloșit. O arătare blondă, superbotoxată, cu un limbaj care ascunde, nu vulgaritatea personajului, ci siguranța teatrală a unui „combinator” profesionist, se mișcă cu dezinvoltură la vârful haitei.

Pe avocata Adriana-Mihaela Georgescu, penelistă de sector și nu numai, nu o mai cunoaște nimeni, deși cu Ilie are câteva fotografii „famigliale” pe la diverse sindrofii de partid. Se trage de șireturi și se tutuiește cu toți, Ilie, Marius, Laura, Sorin, Ludovic, Ciprian, Cătălin, Eduard, Hubert, Adrian, Dragoș și, cu voia dumneavoastră, chiar cu Nicușor cu care are o fotografie tandră cât o icoană făcătoare de minuni.

Fata are „de luat”, după ce a „colectat” la greu și a sponsorizat, după cum spune ea, candidați prin diverse campanii electorale. Ciprian, în mod sigur, poate și Nicușor al cărui consilier merita să fie, după cum „ofta” într-o stenogramă. O lume hidoasă în care politica nu mai există, doar manevre, combinații, șpăgi, un lanț al slăbiciunilor de care lui Caragiale i s-ar fi făcut în mod sigur scârbă.

Cum este posibil, cum am ajuns aici, de când suntem în halul ăsta de bolnavi? Poporul este „jefuit” și îngenuncheat pentru ca ei să șteargă urmele devalizării economiei naționale din ultimii ani și să poată „combina” în continuare. Dacă vor avea și justiția, găurile din buget rămase în cârca lor se vor rezolva cu NUP, „fapta nu există” sau, simplu, prin prescriere. Un telefon, o vizită, o favoare.

De ce? Pentru că cei „combinați” nu se satură cu indemnizațiile, salariile, sporurile, primele și bonificațiile, cu sumele forfetare pentru protocol, mașinile de serviciu, locuința de protocol, mai vor și „cash-ul” la plic pentru vacanțele de lux, amante și, Doamne ferește, zile negre.

Azi PNL-ul a căzut de fazan și este în cerneală. Dar Sorin de la PSD, Kelemen de la UDMR, Dominic de la USR nu au oare nici o vină? Cu ce fel de coaliție avem de a face? PSD-ul, partidul care a câștigat alegerile, ne dă de înțeles că se mulțumește cu rolul de șofer al coaliției de dragul interesului național și al țării care trebuie guvernată sub asaltul „rușilor” și al suveraniștilor izolaționiști.

În realitate este un partid dizolvat la vârf în oportunism și loialitate la furt și în ticăloșie. Juridic vorbind, am putea să ne întrebăm ce rol joacă PSD în jaful comis de guvernul Bolojan pe spinarea poporului român. Este autor, coautor, instigator sau un simplu complice?

Ca partid cu procente relevante în coaliție, fără de care „planul de redresare a economiei românești” prin sărăcirea și înfometarea populației nu ar fi fost posibil, PSD este până la urmă autorul principal. Deși ar vrea ca în ochii nedumeriți ai foștilor votanți să fie o simplă victima colaterală, un complice forțat de „partenerii de coaliție” să participe la umilirea poporului, până la urmă PSD reușește să își mânjească blazonul social-democrat cu un cinism rău mirositor.

Chiar dacă Ilie Bolojan, șeful tristului guvern, se crede „salvatore della patria”, sigur pe el și ferm în greșeli și prostie, fără propteaua PSD nu ar fi putut trece nici măcar strada. Ilie, zis și Sărăcie, este un biet lider județean de la care nu ne putem aștepta decât să mute statuile de la Universitate ca să facă loc vreunui monument antiromânesc sau să-și arate slugărnicia teutonică prin contracte de armament sau redevențe înghețate. Vina lui este până la urmă scuzabilă prin limitele manageriale și intelectuale de care dă dovadă.

Ca să mărești TVA-ul, deși toți îți spun că va scădea consumul, este dovadă clară de perseverență în prostie sau poate un plan de îngenunchere a economiei pentru a fi scoasă apoi negustorește „la mezat”. Ne dau fiori corbii deghizați în pețitori care așteaptă leșurile companiilor de stat încă profitabile.

La „Hidroelectrica” au sosit deja, graseind promisiuni care vor rămâne ca la „Apa Nova”, apă chioară. Prostia la ordin a lui Ilie PNL sau USR, spun unii, nu poate fi scuzabilă, dar este departe de perversitatea PSD-ului și a lui Sorin.

Să stai „în cârdășie” până îți vine rândul ca șef al haitei, dar să arăți mereu ca un hoț forțat de ceilalți să ia parte la jaf, să joci rolul ticălosului bun, cu vagi urme de umanitate, care mai poate fi dat pe brazdă, este dovada supremă de ticăloșie.

Să poți opri abuzurile asupra propriului popor de care te lauzi că ești cel mai apropiat prin doctrină și tradiție și să nu o faci, în speranța că tovarășii tăi de rele vor contabiliza toate eșecurile și vor scădea în sondaje, este un politicianism grețos. PSD nu poate fi doar complice.

Încadrarea lui se schimbă pentru că a participat nemijlocit la executarea faptei, a exercitat control comun asupra acțiunii, iar contribuția lui la planificare și execuție face parte din elementul material al infracțiunii. Putea opri acțiunea de degradare a nivelului de trai al cetățenilor, putea opri accidentele tragice cu oameni înghețați în case sau condamnați la foame și la boli cronice, dar fără să-și permită medicamente și nu a făcut-o.

Este cel puțin coautor, dar moral, ținând cont de doctrina pe care și-a trădat-o, autor principal.

(Viorel Ioniță, articol preluat integral de pe cotidianulhd)