𝐑𝐄𝐕𝐈𝐒𝐓𝐀 𝐂𝐔 𝐔𝐒̦𝐀 𝐒𝐂𝐎𝐀𝐒𝐀̆ 𝐃𝐈𝐍 𝐓̦𝐀̂𝐓̦𝐀̂𝐍𝐈

𝑭𝒊𝒔̦𝒂 𝒄𝒍𝒊𝒏𝒊𝒄𝒂̆ 𝒂 𝒖𝒏𝒆𝒊 𝒆𝒑𝒊𝒅𝒆𝒎𝒊𝒊 𝒆𝒅𝒊𝒕𝒐𝒓𝒊𝒂𝒍𝒆

Primesc multe reviste. Prea multe. Cele mai multe vin în format PDF. Progresul a salvat poștașul și a condamnat ochii cititorului. Unele au cincizeci de pagini. Altele două sute. Mai sunt și reviste care vor să publice tot ce încape între prima copertă și Judecata de Apoi. Dacă ar putea, ar tipări și tăcerea dintre două virgule. Cu fotografia autorului.

Le citesc. Aici începe nenorocirea.

Nu răsfoiesc cuprinsul ca să-mi caut prietenii, apoi închid revista cu aerul omului care a mai salvat o dată cultura națională. Citesc. Pagină după pagină. Uneori până la capăt. Obicei prost. Literatura cere răbdare. Medicina, la fel. Numai că bolnavul știe, de cele mai multe ori, că este bolnav. Revista nu.

Nu-i dau numele. Ar fi nedrept față de celelalte. Bolile de care suferă nu sunt ale ei. Le întâlnesc peste tot. Trec dintr-o redacție în alta fără pașaport și fără control sanitar. Control editorial nici atât. S-au răspândit mai bine decât literatura.

Nu vorbesc din balcon.

Înainte de 1989 am fost ani de zile redactor-șef al unei reviste de exil apărute în patru limbi: „Convergențe românești”, „Convergences roumaines”, „Romanian Convergences” și „Rumänische Konvergenzen”. Patru limbi. Se putea scrie prost în fiecare. Refuzul se traducea mai ușor.

Am publicat membri ai guvernului român din exil, disidenți, scriitori, oameni cu care am lucrat direct. Nu i-am găsit într-o fotografie îngălbenită după patruzeci de ani, ca să-mi cos astăzi din ea o biografie eroică. I-am cunoscut. Am discutat cu ei. Am verificat ce scriau. Am tăiat.

Eram dur. Uneori fără milă.

Nu fiindcă m-aș fi hrănit cu lacrimile autorilor respinși. Nu aveau destule calorii. Eram dur fiindcă o revistă nu este azil pentru manuscrise abandonate. Nici cantină unde fiecare primește o porție de nemurire și un șervețel.

Anticomunismul nu era certificat de valoare. O înjurătură adresată lui Ceaușescu nu devenea document istoric numai prin forța scuipatului. Nu devenea nici poezie. Nici eseu. Rămânea o înjurătură. Uneori dreaptă. Tot înjurătură.

Primeam texte în care furia ocupa zece pagini, iar dovada încăpea pe un timbru. Le trimiteam înapoi. Cu furie cu tot. Nu publicam ura numai fiindcă venea din direcția politică bună. Ura cu diacritice rămâne ură.

Publicam ceea ce era documentat, verificabil și asumat. Nu patriotism umflat cu pompa. Nu mărturii în care autorul își amintea, după decenii, numai întâmplările care îl făceau erou. Nu propagandă anticomunistă croită după tiparul propagandei comuniste, cu portretul întors spre perete.

Regimul falsifica adevărul. Ar fi fost ridicol să-l combatem falsificându-l ceva mai frumos.

Mi se pot reproșa destule. Lipsa experienței redacționale, nu. Ar fi ca și cum i s-ar reproșa unui măcelar că nu a văzut niciodată un cuțit.

Numărul de la care au pornit aceste rânduri are câteva texte serioase. Puține. De aceea se văd imediat. Stau printre celelalte ca trei oameni treji la o nuntă unde mirii s-au căsătorit cu propriile biografii.

Restul este o ciorbă editorială. Poezie, cronică, predică, reclamă personală, pseudoștiință, patriotism de carton și conspirații scoase din beciul internetului. Toate plutesc împreună. Nimeni nu mai știe ce este morcovul și ce este lingura. Redacția îi spune diversitate.

Diversitatea face bine unei reviste. Lipsa criteriului o omoară. Aici au fost confundate. Nu din greșeală. Cu perseverență.

Se publică tot ce intră pe ușă. Uneori și ușa. Probabil la pagina 47, cu titlul „Poarta sufletului” și fotografia clanței.

Am impresia că ușa redacției a fost scoasă din țâțâni ca să nu rănească sensibilitatea manuscriselor. Textele intră singure. Unele fără autor. Altele ar fi fost mai bune fără el.

Criteriul a fost înlocuit cu prietenia. Critica, cu politețea. Lectura, cu fotografia. Dacă fotografia este mare, textul poate fi mic. Uneori aproape că lipsește. Rămâne legenda de sub fotografie. De obicei este partea cea mai bună.

Unii nu mai trimit poezii. Trimit un curriculum vitae de două pagini, șapte premii, trei diplome, o fotografie lângă cineva cunoscut și, undeva jos, câteva versuri. Poemul a ajuns nota de subsol a autorului.

Redacția publică. Îl cunoaște. L-a întâlnit la un festival. Au băut o cafea. Și-au dat diplome. Omul s-ar putea supăra.

Să se supere.

Supărarea nu este gen literar.

Literatura a supraviețuit dictaturilor și războaielor. A supraviețuit chiar și academiilor. Va supraviețui și unui poet căruia i se spune că poezia lui nu este poezie. Poetul, poate nu. Literatura, da.

Numărul mare de pagini încearcă să ascundă lipsa valorii. Nu reușește. O revistă nu devine importantă fiindcă nu mai încape în imprimantă.

Există numere atât de groase, încât cititorul nu știe dacă să le citească sau să le folosească drept opritor de ușă. După primele pagini, dilema dispare.

Grăsimea editorială nu este sănătate. Este colesterol tipografic. Diabet tip I + II. La unele reviste ar trebui măsurat înaintea fiecărui număr. Pe nemâncate.

Revista are colaboratori. Are răspândire. Are trecut. Are pagini suficiente pentru a împacheta sufrageria și jumătate din bucătărie. Nu are tocmai lucrul pentru care există o redacție: selecția.

Nici tehnoredactarea nu încearcă să salveze pacientul. Probabil a plecat înaintea medicului.

Greșeli de limbă. Diacritice dispărute, strâmbe sau mutate în alte cuvinte. Spații puse unde s-a găsit loc. Titluri repetate, poate pentru cei care nu au înțeles din prima. Punctuație cu tensiunea scăzută. Pagini îndesate până când literele cer aer. Fonturi care par să se fi întâlnit pentru prima dată direct în tipar.

Apogeul este articolul despre scrierea corectă cu diacritice, apărut într-o revistă care duce un război personal cu ele.

Articolul le apără. Revista le bate.

Unele apar. Altele dispar. Câteva au intrat sub protecția martorilor. Un „ș” intră în pagină și iese „ţ”. Un „ă” nu mai ajunge deloc. Probabil a refuzat colaborarea.

Aici nu mai este neglijență. Este violență domestică tipografică.

Nota mea pentru acest număr: 4 din 10.

Patru. Nu fiindcă aș fi rău. Răutatea ar fi fost să-i dau șase și să-l las să creadă că este sănătos.

Câteva texte pot fi publicate. Unele chiar merită. Altele au nevoie de tăieturi serioase. Nu de coafură. De operație. Cu anestezie pentru autor și fără pentru text.

Restul trebuia oprit la intrare. Un control simplu. Numele autorului. Temperatura textului. Existența unei idei. Dacă ideea lipsește, manuscrisul intră în carantină. Nu trebuie anunțată data externării.

O revistă literară nu este o sală de așteptare în care fiecare vine cu textul în brațe, ia un bon și așteaptă să fie chemat la nemurire.

„Numărul 83, poftiți la canonizare!”

Literatura nu funcționează cu bon de ordine. Nici cu pile. Deși unele redacții muncesc din greu să dovedească contrariul.

O revistă trebuie să aleagă. Să taie. Să refuze. Uneori să închidă calculatorul și să iasă la aer.

Acel „nu” pe care redacțiile nu-l mai spun este cuvântul care le-ar putea salva. Dar „nu” supără. „Da” aduce colaboratori, felicitări, diplome și fotografii cu pahare în mână.

Un „nu” cinstit îi face unui autor mai mult bine decât zece cronici scrise de prieteni. Prietenii îi spun că este genial. Redactorul ar trebui să-i spună unde a greșit. Astăzi și redactorul vrea să rămână prieten.

Literatura rămâne singură.

A republica un clasic este legitim. Revista nu devine însă genială fiindcă a pus un poem mare între două texte care abia se țin pe picioare. Nicio cantină nu primește stele Michelin fiindcă atârnă fotografia unui mare bucătar deasupra tocăniței arse. Clasicul este mort. Nu mai poate protesta.

Câteva texte arată ce ar putea fi revista. Celelalte spun de ce nu este.

O redacție trebuie să deosebească poezia de versificație, critica de lingușire, eseul de predică, mărturia de invenție, istoria de febră și documentul de delir.

Aici granițele au fost șterse. Probabil ca să nu fie discriminată prostia.

Talentul mai apare din când în când. Fără aprobare. Fără recomandare. Uneori chiar fără fotografie.

Ceea ce distruge o revistă nu este lipsa textelor. Este frica de a spune „nu”.

Din frica aceasta ies numerele supraponderale, cronicile în care fiecare carte este „remarcabilă”, poeții care au publicat două sute de poeme fără să fi fost deranjați de unul bun, premiile care se reproduc între ele și autorii convinși că apariția numelui în cuprins este deja literatură.

Un redactor nu este portarul unui hotel obligat să umple toate camerele. Este omul care răspunde pentru cine intră.

Când nu mai alege, nu mai conduce o revistă.

Ține evidența unui depozit.

Uneori nici atât.

Doar lasă lumea să intre.

Aici nici ușa nu mai există.

A fost publicată…

 Christian W. Schenk