Oricât de reușite ar fi poveștile cinematografice de
la Hollywood, viața bate filmul. Nici măcar neorealismul italian post belic sau
„noul val” al cinematografiei franceze și britanice nu au surprins realitatea
în toată hidoșenia ei, așa cum o fac „cineaștii” zilelor noastre.
„Noaptea este adâncă, deșertul aproape negru sub
lumina palidă a lunii. Camera plutește lent peste un sat prăfuit, câteva case
joase din beton, acoperișuri plate, antene ruginite. Departe, aproape invizibil
în întuneric, se aude un bâzâit constant, sunetul unui drone de supraveghere.
Tăietură. Interiorul unei camere slab luminate
într-un centru de comandă. Monitoare mari arată imagini alb-negru, filmate în
infraroșu. Un bărbat cu barbă, identificat ca ținta principală, iese dintr-o clădire.
Pe ecran apare un cadru roșu care îl marchează automat. Un analist șoptește
“confirmare vizuală, ținta este în curte”. Ofițerii privesc în liniște. Un
colonel își apropie microfonul: “Reaper One, aveți autorizație pentru
lovitură”.
Tăietură. Într-o bază aeriană aflată la mii de
kilometri distanță, operatorul dronei stă nemișcat, cu mâna pe joystick. Pe
monitor, silueta țintei devine mai clară. Un contor digital începe să clipească
discret. Camera se apropie de ecran. Dintr-o ușă laterală apare o lumină caldă.
Două siluete mici ies alergând în curte. Apoi încă una. Copii. Unul dintre ei
ține o minge.
Operatorul încremenește. „Control, avem persoane
suplimentare în zonă… posibil minori”. În centrul de comandă, liniștea devine
apăsătoare. Un analist mărește imaginea. Copiii se apropie de bărbatul marcat
care se apleacă și ridică mingea. Colonelul privește ecranul câteva secunde.
Contorul continuă să scadă. „Confirmați statutul civililor”. „Confirmat… trei
copii”.
Un ofițer șoptește, „dacă pleacă în 30 de secunde îl
pierdem…”. Colonelul inspiră adânc, fără să-și ia ochii de la monitor. „Abort
strike”. Operatorul își retrage mâna de pe comandă. Contorul dispare de pe
ecran. Pe monitor, în infraroșu, copiii aleargă în jurul curții. Teroristul
rămâne acolo, încă în viață.
Tăietură. În camera de comandă nimeni nu spune
nimic. Doar bâzâitul dronei continuă, constant, undeva deasupra deșertului.”
Acest scenariu ipotetic dintr-un film american de
război, cu spioni, teroriști și eroi, în care „binele înfrânge”, nu se mai
poate repeta în realitate. 165 de civili, în cea mai mare parte fetițe iraniene
cu vârste între 7 și 12 ani, au fost
spulberate în sudul Iranului de către un atac al forțelor americano-israeliene.
Toata lumea o dă la întors. Secretarul de stat
american spune că „nimeni nu ar viza deliberat o scoală”, iar Pentagonul și
Comandamentul Central al SUA declară că analizează rapoartele privind victimele
civile, deoarece nu este clar ce și cine a lovit clădirea. Și ca să fie și mai
neclar, armata israeliană spune că nu are informații despre o lovitură asupra
acelei școli în momentul raportării incidentului.
Desigur, așa cum ni se sugerează, o fi fost vreo
baza militară iraniană prin apropiere și nu a funcționat șublerul operatorului.
La fel s-a întâmplat și când a fost eliminat „unul din cei mai răi oameni din
istorie”, după cum îl caracteriza succint Donald Trump pe fostul lider
spiritual al Iranului, Ali Khamenei. „Atacul a fost atât de reușit încât a
eliminat majoritatea candidaților”, a mai spus Trump, incluzând-o desigur și pe
Zahra, nepoata ayatollahului în vârstă de 14 luni. După cum justifică cei mai
îndoctrinați, o lovitură necesară pentru că a eliminat o viitoare teroristă,
posibilă succesoare la putere.
Și cum „a greși este omenește”, deși filmele la care
ne holbăm noi spun altceva despre dibăcia cu care acționează eroii armatei
americane și, mai ales, cât de aspre sunt legile când greșesc, operațiunea
armatei americane „Furia epică” secondată de „Răgetul leului” israelian, a mai
dat ceva rateuri lovind vreo 13 unități medicale iraniene după cum a
contabilizat OMS-ul.
Bineînțeles că ministrul nostru de externe, Oana
Țoiu, l-a chemat pe ambasadorul iranian la București ca să-i reproșeze
atacurile militare ale regimului iranian asupra statelor din Orientul Mijlociu,
implicarea Teheranului în acțiuni considerate destabilizatoare și efectele
negative asupra securității regionale și maritime.
Subtitrarea acestor urecheli sună cam așa: „de ce
ați atacat baze militare din Irak, infrastructură militară din Siria și ținte
simbolice din regiune, apropiate de Israel și Emiratele Arabe Unite,
considerate centre de sprijin pentru operațiuni militare occidentale?”
Să fim bine înțeleși, nu ne plac filmele de război
de nici un fel, dar ministrul Oana Țoiu, mai pricepută la operațiuni de
îmbarcare și debarcare din avion a minorilor români aflați într-un moment nefericit
prin Emirate, nu a scos nici un cuvânt negativ la adresa iranienilor până nu
i-a dat voie Macron, apoi s-a răstit la ei pentru că reacționează în loc să o încaseze sportiv și
să pună mana ca să-și schimbe eventual regimul. Nimic însă despre acțiunile și
rateurile partenerului strategic și ale aliatului israelian. Măcar pe Vexler
să-l fi convocat la o cafea!
Ironic, „stăpânitorul păcii”, așa cum se poate
traduce Volodymyr, i-a tăiat lui Orban accesul la petrolul rusesc care trecea
prin Ucraina către Ungaria prin conducta …prieteniei (Druzhba). „My guys will
pay you a visit”, o expresie „prietenească” de la conducătorul unei țări
candidate la UE și NATO, adresată liderului unei țări deja membră UE și NATO.
Orban este amenințat ca în filmele cu mafioți. Nicușor tace, Bolojan tace, Țoiu
tace, chiar și UDMR-ul tace.
„Filmele” cu regizori americani de renume, cu
producători israelieni, cascadori ucraineni , actori din Orientul mijlociu și
spectatori europeni rulează în toate sălile de cinema. Noi, rămânem cu filmele
noastre cu nicușori și oane, cu oameni care fac haz de necaz și așteaptă să se
rupă pelicula ca pe vremuri la căminul cultural.
Într-o comedie românească, un bătrân vine de la
cârciumă plângând. Fiul său, îngrijorat, îl întreabă de ce plânge. „M-a lovit
unul la Bufet”, spune bătrânul printre sughițuri de plâns. „Aoleu, ia, hai tată
cu mine!”. Ajunși la cârciuma, tânărul scoate pieptul în față și întreabă:
„Care ai dat mă, în tata?”. „Io, spune un malac cu ochii tulburi”. „Ia, mai dă
mă una, să văd, ai curaj?”. Jap, jap și bătrânul căzu în cur zăpăcit. Băiatul,
prevăzător, îl ia de mână, îl ajută să se scoale și îi spune grijuliu „hai,
tată acasă, că asta este beat”…
Ce bine că am obținut cea mai mare parte a platoului
continental și a zonei economice din jurul Insulei Șerpilor cu mult înainte ca
sfântul Zelenskyi, apărătorul Europei, să ajungă la putere. Că ce ne-am mai fi
luat-o peste bot…
(Viorel
Ioniță, articol preluat integral de pe cotidianulhd)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu