Și totuși, tu, ființa națională, ultim rațională, împinsă în amăgirea vândută de către guvernații și politicienii atât de trădători pe drumul spre capcana de război, nu uita! Drumul înapoi, spre pace, e lung… De aceea, ușor, ușor cu „pianul pe scări”!… Căci, dăm noi cu el de pământ la ordinul Bruxelles -ului, dar, de sub resturile lui, nu riscăm să scoatem doar fulgii și penele fragilei păci de acum, ci și pe noi… Mințiți, manipulați, folosiți… Iar pe însuși trupul țării am putea ajunge a (ne) întinde drept „carnea de tun” de care are nevoie Europa în planurile ei diabolice… Ușor, dară, cu pianul pe scări!… Într-un război se intră pe neclipite, aproape mai repede decât se împrăștie fumul de țigară al idioților aserviți care i-au astfel de decizii… Deciziile lor, nu „de război”, că și pe aia o primesc de la alții, poate de la Bruxelles, poate de la Kiev, poate și dinspre mâna întinsă a capcană a „unchiului Sam”, ci pe aceea de a face cale liberă, cu orice preț (material), orice cost (uman) deciziilor deja luate de alții… De a „mermeli” țara și poporul prin scenariile cusute cu felurite ițe provocatoare… Și este neîndoielnic că se alunecă repede în capcana războiului… Dar pacea de mai apoi se obține greu… Foarte greu… Poate peste o parte de timp din însuși timpul generației care a asistat blazată la împingerea ființei naționale în capcana de război, poate peste o vreme întreagă a generației următoare, poate peste multe, multe alte generații scurgându-și trecerea pe post de „carne de tun”…
Când v-a fi fost, dară, pierdută, drumul spre pace
va fi lung… Greu, dificil, plin de compromisuri, de acceptări de acuzații, de
asumări de învinovățiri cu nedrepte vini… Iar când va fi să vină din nou pacea,
ție, celei ce ai fost atât de ușor folosită, abuzată în încrederea ta oarbă în
cei ce te-au condus (aproape spre moarte) nu ți se vor deschide porțile
liniștii pe care o vei venera atunci (privind în urmă la ceea ce ai lăsat a-ți
fi luat), nu vei fi părtașă păcii, ca pace… Te vei mulțumi, din nou cu alte
amăgiri, alte compromisuri… Căci vei fi privită ca fiind îndreptățită, nu la
pacea cu lauri, ci la cea cu renunțări, cedări… Pentru că, nu uita!, pacea se
semnează între aceia ce s-au războit… Și nu cu aceia ce s-au lăsat manipulați,
folosiți, târâți în ceva ce nu-i privea… Chiar dacă vina nu a fost a ta, nu a
fost națiunii tale, ci a guvernanților și politicienilor vânduți și trădători…
Ușor așadar cu pianul „dovediri” pe scara fragilului
drum pe care ne aflăm astăzi… Pe care se află țara, pe care se află o națiune
și pe care stă scris, chiar din literele păcii pe care le lăsăm franjurite
acum, destinul de mâine… Sunt prea multe întrebări pentru a-i lăsa pe
guvernanți să jubileze din posturile lor de aserviți altora. Care aproape și-au
mulțumit acum stăpânul iar data imediat următoare promit a-i da deplină
satisfacție: războiul. Și întreabă-te, dintâi, țară, de ce și cum se face că
primul mesaj de felicitare a piloților care au doborât prima drona a venit, nu
din propria-i țară, nu de la nivelul comenduirii militare străine sub care a
fost pusă armata țării, nu de la bufonul mimetic al Cotrocenilor, ci de la
Bruxelles?… De la aceea ce se vrea, și va fi, de se va ajunge acolo,
comandantul suprem al războiului și al morții în haine militare din Europa: von
der Leyen… Întreabă-te, apoi, cum de a ajuns drona atât de adânc spre centrul
țării?… Sau poate de ce a fost lăsată?… Întreabă-te cum de nu a rămas nimic din
ea?… Nimic cât să ne spună adevărul dintre fiarele și componentele arse,
prăjite, topite, dar suficiente ca dovezi… Și cum de se face de „s-a
pulverizat” fără urme, cum ne spunea ministrul apărării?… Întreabă-te și de ce
singurul martor civil (știut) al doborârii primei drone a fost săltat și
tratat, deși era cetățean civil într-o țară încă în pace, aproape la nivel de
lege marțială?… Să nu spună nimic din ce a văzut, să fie suficient de speriat,
terorizat mai apoi?!… Întreabă-te de ce dronele zboară aparent fără sens?
Aparent spre nicăieri, dar mereu evitând rutele aeriene civile, orașele… De ce
„ajunge” în locuri în care nu are ce să găsească? Când ar putea „defila”,
provocator, pe lângă unități militare, orașe ori chiar pe lângă centrala
nucleară… (Despre care, negreșit, o să ni se spună acum ca este expusă și are
nevoie de următorul cost de înarmare, neavând nici o protecție militară). De ce
dronele sunt lăsate să ajungă în anumite zone?… Nu trebuie cumva să ajungă
acolo și cei ce pot „planta” dovezile necesare (e plină țara de agenți
ucrainieni, să nu ne facem a nu avea habar)?… Iar când nu pot ajunge, dronele
sunt intenționat distruse pentru a nu rămâne nimic din ele?…
Întreabă-te, Țară, și de ce au ajuns țărmurile de la
malul mării câmpii întinse de nisip… „înnisipat”, dar nu pentru plajă, căci nu
mai e nimeni acolo, nu mai vine aproape nimeni acolo, în pustiul arzător, poate
mâine de foc, arătând aproape ca niște poligoane ori câmpii de luptă în
așteptare?… Căci, da!, suntem într-un moment crucial… Rusia toacă mărunt toate
facilitățile militare ale Ucrainei… Iar, curând, Kievul va trebui să găsească
locuri de lansare din care să-și continue misiunea „comandamentului (armelor)
de lungă distanță”… Și va avea nevoie de o țară care să-i găzduiască la propriu
misiunea morții… Iar Europa de o țară-poligon care să țină războiul cât mai
departe de „cei mari”… Și sunt multe, multe întrebări… Și nu întotdeauna doar
lipsa răspunsurile ridică alte semne de întrebare…
Cezar Adonis Mihalache –
Natiunea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu