EMINESCU

Pe subțirea margine a serii

trece un om cu fruntea arsă de stele,

iar pașii lui nu sună pe pământ,

ci direct în memoria codrilor.

Îl cheamă Eminescu —

dar numele acesta e prea mic

pentru câte încăperi de noapte

a purtat în piept.

El merge prin Moldova

ca un fluviu întors spre izvor,

cu luna atârnată de umeri

și cu toate păsările limbii române

cuibărite în sânge.

În urma lui, teii înfloresc mai grav,

iar lacurile învață

să tacă adânc.

Nimeni nu știe exact

când a început tristețea lui.

Poate într-o bibliotecă vieneză,

unde filele foșneau

ca niște aripi de îngeri obosiți,

poate într-o iubire

care i-a rămas în ochi

ca o gară luminată

din care ultimul tren plecase deja.

Veronica apare uneori

ca o flacără subțire

în camera rece a poemelor,

iar el îi scrie

cu cerneală făcută din insomnie,

din ploi,

din mirosul teilor după miezul nopții.

Și totuși, dincolo de femeie,

dincolo de glorie,

dincolo chiar de propria lui durere,

stătea limba —

această pasăre veche și rănită

pe care el a luat-o în palme

și a făcut-o să cânte

cum nu mai cântase niciodată.

Cuvintele veneau la el

ca niște animale sălbatice.

Le îmblânzea cu răbdare,

le dădea stele să mănânce,

le spăla în râuri metafizice,

apoi le trimitea în lume

să lumineze.

În odaia lui săracă

ardea mereu o iarnă.

Ferestrele respirau abur,

lumânările se topeau încet

ca timpul într-un ceas bolnav,

iar el scria —

scria ca și cum universul

ar fi depins de fiecare silabă.

Și poate chiar depindea.

Pentru că există oameni

care nu trăiesc doar o viață,

ci deschid în jurul lor

o climă nouă a spiritului.

După ei,

iarba crește altfel,

apele au altă răbdare,

iar copiii învață la școală

că infinitul poate încăpea

într-un vers.

Eminescu nu a murit.

El doar s-a retras

în partea nevăzută a limbii,

acolo unde marile cuvinte

continuă să ardă încet

ca niște cărbuni sub cenușă.

Uneori îl auzi noaptea

în foșnetul teilor,

alteori în liniștea dintre două clopote,

alteori în felul în care România însăși

își pronunță numele

cu o melancolie imposibil de tradus.

Și atunci înțelegi:

un poet adevărat

nu aparține unei epoci,

ci curgerii adânci

prin care un neam

încearcă să viseze eternitatea.

Al.Florin Țene

OMUL

Omul nu s-a născut într-o zi,
ci într-o foșnire lungă de ape,
într-o răbdare a lutului
care a ținut în palmă semințele focului.

Mai întâi a fost mersul.
Talpa crudă pe piatră,
umerii goi sub ploaie,
ochiul ridicat spre stele
ca spre niște răni luminoase
în pielea nopții.

Omul a învățat foamea
înaintea cuvântului.
A rupt din întuneric rădăcini amare,
a băut din râuri cu genunchii în noroi,
a dormit în peșteri
unde vântul vorbea limba fiarelor.

Și totuși,
în pieptul lui mic și trecător
ardea ceva uriaș.

O neliniște.
O întrebare fără gură.
Un foc care nu încălzea,
ci chema.

Atunci omul a ridicat prima piatră
nu ca să ucidă,
ci ca să lase un semn:
„Am fost aici.
Am privit lumea.
Și lumea m-a privit înapoi.”

De atunci,
fluviul acesta nu s-a mai oprit.

Omul a devenit drum.
A legat continente cu dorul,
a spintecat mările cu lemn și curaj,
a aprins felinare în pustiu,
a desenat zei
după chipul propriilor spaime.

A construit cetăți
ca să se apere de moarte
și poezii
ca să se apere de sine.

Omul —
ființă de carne și abis —
poartă în el două împărății:
una care mușcă
și una care mângâie.

Cu aceeași mână
a scris rugăciuni și sentințe,
a legănat copii
și a apăsat trăgaciul,
a pictat capele
și a ridicat lagăre.

Nici înger deplin,
nici fiară întreagă.
Ci pod sfâșiat
între noroi și lumină.

Uneori omul cade atât de adânc
încât și pietrele îl plâng.
Își uită numele,
își vinde aproapele,
își golește sufletul
ca pe o casă arsă.

Dar tocmai atunci,
din cenușa lui,
se ridică alt om.

Cel care împarte pâinea.
Cel care intră primul în foc
ca să scoată un străin.
Cel care rămâne noaptea
la căpătâiul unui muribund
și îi ține frica de mână.

Omul care iubește
deși știe că va pierde.

Poate aici începe adevărata lui măreție:
nu în putere,
nu în imperii,
nu în zgomotul istoriei,
ci în încăpățânarea aceasta fragilă
de a aprinde lumină
într-un univers uriaș și rece.

Fiindcă omul este singura făptură
care întreabă stelele cine este
și plânge când nu primește răspuns.

Singura făptură
care își îngroapă morții cu flori.
Care își amintește.
Care visează.
Care scrie cântece
împotriva tăcerii.

Iar timpul trece prin el
ca un fluviu printr-o pădure scufundată.
Ia chipuri,
ia glasuri,
ia iubiri,
duce orașe în uitare
și împărați în țărână.

Dar omul merge mai departe.

Cu o carte sub braț.
Cu un copil de mână.
Cu o fotografie în buzunar.
Cu speranța — această pasăre absurdă —
bătând încă din aripi
în colivia coastelor.

Și poate că la sfârșit
nu vom fi judecați
după cât am avut,
nici după cât am strălucit,
ci după câtă sete am stins
în deșertul altora.

Poate că omul
nu este coroana creației,
ci rana ei care învață să cânte.

Poate că omul
este singurul fluviu
care curge în două direcții:
spre lume
și spre Dumnezeu.

            AL.Florin Țene