DOCTORUL FĂRĂ DE ARGINȚI

Povestire dramatică despre Vasile Voiculescu

Vasile Voiculescu nu a fost numai poetul îngerilor, al Bibliei și al marilor neliniști sufletești. A fost și medicul care, înainte de a întreba omul cât poate plăti, îl întreba unde îl doare.

Pentru mulți dintre cei care îi treceau pragul, doctorul devenise „fără de arginți”, asemenea sfinților doctori fără plată. Într-o epocă în care boala putea însemna sărăcie, el vedea mai întâi omul.

Născut la Pârscov, în 1884, Voiculescu a îmbinat medicina cu literatura, iar poezia sa a rămas profund legată de credința creștină. Volumul „Poeme cu îngeri”, publicat în 1927, este una dintre expresiile majore ale acestei orientări spirituale.

Dar timpul avea să se schimbe.

                                               *

Într-o seară de iarnă, Bucureștiul părea închis într-o tăcere grea.

Voiculescu stătea la masa lui de lucru. Pe masă se aflau Biblia, câteva foi și un creion. Nu mai era tânăr. Mâinile medicului, care odinioară alinaseră atâtea dureri, tremurau ușor. Mâinile poetului, însă, încă mai căutau cuvinte.

— Doamne, dacă omul își pierde libertatea, îi mai rămâne rugăciunea?

Se opri. Apoi scrise. Pentru el, poezia nu era ornament. Era rugăciune.

De aceea, participarea sa la întâlnirile Rugului Aprins, organizate în jurul Mănăstirii Antim, avea să devină importantă în ultimii ani ai vieții sale. Acolo se întâlneau intelectuali și oameni ai Bisericii preocupați de spiritualitate și de rugăciunea inimii.

Dar într-un stat care pretindea că materialismul trebuie să înlocuiască religia, asemenea întâlniri puteau deveni, în ochii aparatului represiv, motiv de urmărire.

                                                        *

În noaptea de 4 august 1958, ușa s-a deschis brutal.

— Vasile Voiculescu?

Poetul ridică privirea.

— Da.

— Sunteți arestat.

Pentru o clipă, camera amuți. MPe masă rămăseseră Biblia și manuscrisul. Soția lui nu mai era acolo să-l apere. Murise cu ani înainte, iar moartea ei îl apropiase și mai mult de singurătate și de rugăciune. Voiculescu privi manuscrisul. Nu luă nimic. Unul dintre anchetatori se uită peste masă.

— Ce sunt toate acestea?

— Cărți.

— Religioase?

— Unele.

— Și oamenii cu care vă întâlneați?

Poetul tăcu.

— Ce organizație era?

Voiculescu ridică ochii.

— Eu am întâlnit oameni. Am vorbit despre Dumnezeu, despre literatură, despre suflet.

Anchetatorul zâmbi rece.

— Pentru noi este suficient.

                                               *

La Tribunalul Militar București, în toamna anului 1958, se desfășura procesul cunoscut drept procesul Rugului Aprins.

Documentele Memorialului Sighet consemnează că Voiculescu a fost condamnat la 8 noiembrie 1958, pentru „uneltire contra ordinii statului”, la cinci ani de închisoare. A fost închis la Jilava și Aiud. În 1962 a fost eliberat, iar în 1968 procesul a fost rejudecat și a urmat reabilitarea sa.

Pentru povestirea noastră, sala de judecată devine locul unei confruntări simbolice.

Judecătorul:

— Sunteți acuzat că ați participat la activități dușmănoase.

Voiculescu:

— Am scris poezii.

— Poezii religioase?

— Da.

— Și credeți în Dumnezeu?

Poetul ridică fruntea.

— Am crezut înainte de a exista dumneavoastră și voi crede și după ce nu veți mai exista.

În sală se făcu liniște.

— Nu vă este teamă?

— Mi-e teamă de suferință. Dar nu de adevăr.

Apoi sentința fu citită.

Cinci ani. Pentru un om ajuns la vârsta de șaptezeci și patru de ani, cu trupul fragil și sufletul obosit, închisoarea nu mai era doar o pedeapsă. Era o coborâre în infernul fizic al unei lumi fără lumină.

                                                        *

Jilava. Umezeală. Foame. Pereți reci. Oameni bolnavi. Voiculescu stătea într-un colț. Un deținut îl recunoscu.

— Sunteți poetul Vasile Voiculescu?

— Sunt.

— Doctorul?

— Am fost.

— Mai puteți scrie?

Poetul zâmbi.

— Dacă nu am hârtie, voi scrie în memorie.

— Și dacă vă iau și memoria?

— Atunci voi scrie în inimă.

În noaptea aceea, un deținut îi ceru să spună o poezie. Voiculescu începu să vorbească despre îngeri. Nu mai avea carte. Nu mai avea bibliotecă. Nu mai avea libertate. Dar îngerii lui nu puteau fi arestați.

                                                        *

În literatura lui Voiculescu, îngerul nu este numai o figură decorativă. El este semnul unei lumi transcendente, o punte între om și Dumnezeu. Critica literară a remarcat tocmai această dominantă religioasă a volumului „Poeme cu îngeri” și a liricii sale.

Printre poeziile religioase importante se află „În grădina Ghetsemani”, „Magii”, „Pe cruce”, „Îngerul nădejdii” și alte texte în care apar teme biblice precum Nașterea, patimile și moartea Mântuitorului.  Dar în închisoare aceste teme capătă o altă temperatură sufletească. Ghetsimani nu mai era doar locul biblic al rugăciunii lui Hristos. Era și celula. Crucea nu mai era numai Golgota. Era și patul de fier al deținutului. Iar îngerul nu mai era doar o prezență poetică. Era Nădejdea.

                                                        *

La Aiud, într-o dimineață cenușie, Voiculescu era slăbit. Un tânăr deținut se apropie.

— Domnule doctor, mă doare.

Voiculescu îl privi.

— Unde?

— Peste tot.

Doctorul îi puse mâna pe frunte. Era același gest pe care îl făcuse de mii de ori în libertate. Nu mai avea medicamente. Nu avea stetoscop. Nu avea cabinet. Avea doar mâna.

— O să treacă, îi spuse.

— De unde știți?

Voiculescu zâmbi.

— Nu știu. Dar un doctor trebuie să lase omului și puțină speranță.

Tânărul îl privi.

— Dumneavoastră mai aveți speranță?

Voiculescu întoarse ochii spre fereastra îngustă.

— Eu am credință.

                                               *

În acea noapte, poetul își închipui că celula se luminează. Nu se deschisese ușa. Nimeni nu venise. Lumina era numai în imaginația lui. Și atunci văzu un înger.

— Ai venit?

Îngerul nu răspunse.

— De ce m-au închis?

Tăcere.

— Pentru că am vorbit despre Dumnezeu?

Tăcere.

— Pentru că am scris?

Tăcere.

— Pentru că nu am putut să-mi ucid credința?

Îngerul se apropie. Atunci poetul înțelese că nu toate întrebările au nevoie de răspuns. Unele au nevoie de răbdare.

                                               *

În libertate, Voiculescu scrisese despre Hristos și despre suferință. În detenție, suferința devenise realitatea trupului. Aceasta este una dintre marile tensiuni dramatice ale destinului său: omul care meditase literar la suferință ajunge să o cunoască nemijlocit.

În 1962, după aproape patru ani de detenție, a fost eliberat. Dar libertatea venise târziu și cu un preț greu. Voiculescu a murit la București, la 26 aprilie 1963. Rejudecarea procesului din 1968 a dus la reabilitarea sa.

                                               *

În camera lui, după eliberare, poetul era bolnav. Pe masă se afla o lumânare. Lângă ea, o carte. Voiculescu închise ochii. Își aminti de cabinetul medical. De oamenii săraci. De mâna lui întinsă peste fruntea unui bolnav. De sălile de închisoare. De judecata care îl trimisese după gratii. De Aiud. De frig. De rugăciune. Și mai ales de poezie. În ultima clipă nu mai era nici condamnat, nici deținut, nici medic. Era numai omul. Un om în fața eternității.Iar în sufletul lui răsună, ca o rugăciune, sensul întregii sale opere: Doamne, nu lăsa întunericul să fie ultimul cuvânt al omului. Lumina se stinse încet. Dar poezia rămase.

                                                                  Al.Florin Țene

Bibliografie orientativă

1.     Vasile Voiculescu, Poeme cu îngeri, 1927.

2.     Vasile Voiculescu, Pârgă, 1921.

3.     Vasile Voiculescu, Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare, ediție postumă, 1964.

4.     Vasile Voiculescu, Povestiri, ediții postume.

5.     Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, „Vasile Voiculescu”.

6.     Ion Buzași, studii despre poezia religioasă românească și Vasile Voiculescu.

7.     Studii și documente privind Rugul Aprins și represiunea comunistă.

Poesis - Al.Florin Țene

Ecou de Mozart

Când sună-n noapte glasul de vioară,
Și luna-și cerne aurul pe drum,
Se naște-o lume limpede și rară,
Iar timpul se preface-n vechi parfum.

Prin sală trec acorduri de lumină,
Ca niște îngeri coborâți din cer,
Și inima, de muzică senină,
Își uită pentru-o clipă orice ger.

Un vals se leagănă ușor prin zare,
Cu pași de flori pe-un nevăzut covor,
Iar sufletul, cuprins de încântare,
Se lasă dus pe aripă de dor.

Din clape curg izvoare cristaline,
Și fiecare sunet e un vis,
Ce urcă lin spre stelele divine,
Spre-un univers de frumuseți deschis.

O, Mozart, cântecul tău nu moare,
Cât timp mai este suflet omenesc;
El pune peste lacrimi sărbătoare
Și peste tot ce-i trecător — firesc.

Când ultima acordă se destramă
Și liniștea se-așază peste noi,
Rămâne-n inimă aceeași flamă,
Aprinsă-n veșnicie, pentru doi.

Iar dacă viața-i cântec de plecare,
Cu note triste, uneori, în el,
Muzica ne învață că-n uitare
Mai poate înflori un vechi pastel.

Și astfel, peste timp și peste lume,
Rămâne arta — templu nepieritor;
Iar Mozart își așază-al său renume
Pe inima eternului auditor.       

    

URARE

 

Succes la școală stimate domnule Dascăl Dragoș Gelu!

Vă urez un an cu bucurii în mijlocul copiilor căror le descoperiți taina cărților. Sănătate multă!

 

Al.Florin Țene

Președintele Național al Ligii Scriitorilor Români

GRĂNICERII LIBERTĂȚII (II)

                                                           *

În noaptea plecării, Katia își luă un rucsac.

Două bluze.

Un pulover.

O fotografie a părinților.

Un volum mic de poezii.

Serghei luă apă, pâine, o lanternă și o carte de Dostoievski.

— Pe asta de ce o iei?

— Ca să avem un rus liber cu noi.

— Dostoievski n-a fost întotdeauna liber.

— Tocmai de aceea.

Au plecat înainte de zori.

                                                           *

Trei zile au mers spre graniță.

Evitau drumurile.

Dormea puțin.

Într-o noapte, Katia îl întrebă:

— Serghei, crezi că vom ajunge?

— Da.

— Minți.

— Da.

Ea își puse capul pe umărul lui.

— Spune-mi cum va fi.

— Ce?

— Dincolo.

El se gândi.

— Vom ajunge în România.

— Și?

— Vom intra într-o cafenea.

— Ce vom comanda?

— Cafea.

— Atât?

— Două cafele și două prăjituri.

Katia zâmbi.

— Și ce vom face?

— Vom vorbi tare.

— Despre ce?

— Despre orice.

— Despre conducător?

— Dacă vrem.

— Și nu vine nimeni să ne aresteze?

— Nu.

Katia închise ochii.

— Pare incredibil.

— Știu.

— Și după aceea?

— Mergem în Europa.

— România este în Europa.

Serghei râse.

— Atunci poate rămânem acolo.

— La Cluj.

— De ce Cluj?

— Am văzut fotografii. Pare un oraș frumos.

— Atunci la Cluj.

                                                           *

În aceeași seară, televiziunea anunța o mare manifestație de susținere a conducătorului.

Zeci de mii de oameni umpleau piața.

Steaguri.

Muzică.

Discursuri.

Ivan Andreevici privea.

Camera televiziunii surprinse un bătrân care plângea.

Crainicul spuse:

— Lacrimi de mândrie.

Ivan îl privi atent.

— Sau poate de frig.

Conducătorul urcă pe scenă.

— Nu ne vom opri!

Mulțimea strigă.

Ivan șopti:

— Aici e problema.

                                                 *

Katia și Serghei ajunseră aproape de frontieră în a patra noapte.

Pădurea era întunecată.

Serghei verifică harta.

— Mai avem puțin.

— Cât?

— Poate doi kilometri.

Katia îl îmbrățișă.

— Doi kilometri.

Mergeau încet.

Deodată se auziră câini.

Serghei se opri.

— Aleargă!

Au fugit.

Crengile îi loveau.

În spate se vedeau lanterne.

— Opriți-vă!

Katia alergă mai repede.

Gardul se vedea.

Dincolo de el era o fâșie de câmp.

Dincolo de câmp începea lumea pe care o visas­eră.

— Serghei!

— Treci!

Katia se agăță de gard.

Un câine se repezi.

Serghei îl împinse cu piciorul.

Alt câine îl prinse de mânecă.

Grănicerii ajunseră.

— Jos!

Serghei încercă să o ajute pe Katia.

Un glonț se auzi.

Katia căzu.

— Katia!

Serghei se aruncă lângă ea.

Sângele se întindea pe zăpadă.

— Nu... nu...

Ea deschise ochii.

— Serghei...

— Sunt aici.

— Cluj...

— Da.

— Cafeaua...

— Da.

— Să o bei...

— Împreună.

Katia zâmbi slab.

— Minți frumos.

Serghei o strânse la piept.

Grănicerii se apropiară.

Unul dintre ei, foarte tânăr, se opri.

Avea poate nouăsprezece ani.

Privi sângele.

— De ce ați fugit? întrebă.

Serghei îl privi.

— Ca să trăim.

Tânărul grănicer coborî arma.

Pentru câteva secunde, nimeni nu spuse nimic.

Apoi superiorul lui strigă:

— Ridică arma!

Tânărul o ridică.

Imperiul funcționa.

                                                           *

A doua zi, televiziunea difuză știrea.

— În cursul nopții, forțele de frontieră au împiedicat tentativa a doi agenți influențați de propaganda occidentală de a părăsi ilegal teritoriul național.

Ivan Andreevici ascultă.

— Unul dintre suspecți a fost rănit în timpul operațiunii.

Pe ecran apăru conducătorul.

Vizita o fabrică.

Muncitorii aplaudau.

— Poporul este unit, spunea crainicul.

Ivan se ridică.

Deschise sertarul.

Scoase o coală albă.

Începu să scrie.

„Imperiul cucerea teritorii și pierdea oameni.

Cu cât frontierele lui deveneau mai mari, cu atât sufletele oamenilor deveneau mai mici.

Conducătorul locuia într-un palat atât de bine păzit, încât realitatea nu mai putea intra.

De fiecare dată când cineva încerca să-i spună adevărul, securitatea îl oprea la poartă.”

Ivan zâmbi.

Continuă: „În țara aceasta, libertatea era garantată prin Constituție.

Constituția, din fericire, nu era obligată să locuiască aici.”

Se opri.

Auzi zgomot pe scară.

Pași.

Trei lovituri în ușă.

Ivan înțelese.

Puse foile între paginile volumului lui Tolstoi.

Bătăile se repetară.

— Ivan Andreevici!

Scriitorul privi rafturile.

— Ei bine, Lev Nikolaevici, spuse, se pare că mergem amândoi la interogatoriu.

Deschise ușa.

                                                           *

Katia supraviețui.

Glonțul îi trecuse prin umăr.

Serghei fu condamnat la doisprezece ani.

Ea primi opt.

În proces, judecătorul spuse:

— Ați trădat patria.

Katia îl privi.

— Nu.

— Atunci de ce ați vrut să plecați?

— Pentru că patria devenise o închisoare.

În sală se făcu liniște.

Procurorul se ridică.

— Cer ca această afirmație să fie eliminată din stenogramă.

Judecătorul dădu din cap.

— Se elimină.

Katia zâmbi.

— Puteți elimina cuvintele. Nu și motivul pentru care le-am spus.

A primit încă un an.

                                                 *

Ivan Andreevici fu condamnat pentru „discreditarea instituțiilor statului”.

La proces, procurorul citise una dintre frazele lui: „În această țară, oamenii sunt liberi să aplaude.”

— Recunoașteți că dumneavoastră ați scris aceasta?

— Da.

— Ați intenționat să ironizați statul?

Ivan se gândi.

— Nu.

— Atunci?

— Statul s-a ironizat singur. Eu doar am notat.

Judecătorul bătu cu ciocănelul.

— Inculpatul este avertizat.

Ivan zâmbi.

— Mulțumesc. Avertismentele sunt ultimele lucruri gratuite în țara noastră.

A primit șapte ani.

                                                           *

Au trecut anii.

Imperiul continua să organizeze parade.

Televiziunile continuau să anunțe victorii.

Conducătorul continua să vorbească despre viitor.

În fiecare an, viitorul semăna tot mai mult cu trecutul.

Dar într-o noapte, într-un penitenciar din nord, Katia primi o carte.

Era un volum de Tolstoi.

Nu știa cine îl trimisese.

Deschise cartea.

Între pagini găsi o foaie.

Scrisul era mărunt.

Citi: „Dacă găsești această pagină, înseamnă că un sertar a supraviețuit imperiului.

Să nu uiți: nicio putere nu este veșnică atunci când oamenii încep să șoptească adevărul.

La început șoptesc.

Apoi vorbesc.

Apoi strigă.

Iar într-o zi, zidurile descoperă că sunt făcute numai din frică.”

Semnat: Ivan Andreevici, scriitor.

Katia apăsă foaia la piept.

În celula de alături cineva cânta încet.

Un cântec vechi.

Gardianul lovi ușa.

— Liniște!

Cântecul se opri.

După câteva secunde începu din nou.

Mai încet.

Apoi o altă voce i se alătură.

Apoi încă una.

Katia zâmbi.

Dincolo de ziduri era iarnă.

Dincolo de iarnă era o lume întreagă.

Și undeva, în România, poate chiar într-o cafenea din Cluj, doi tineri necunoscuți stăteau la o masă, beau cafea și vorbeau tare despre politică, despre cărți, despre conducători, despre războaie.

Nimeni nu îi aresta.

Nimeni nu le cerea actele.

Nimeni nu îi obliga să aplaude.

Katia își imagină masa aceea.

Două cafele.

Două prăjituri.

Și un scaun gol pentru Serghei.

Închise ochii.

Pentru o clipă, zidurile dispărură.

Nu mai exista penitenciarul.

Nu mai existau câinii.

Nu mai exista granița.

Nu mai exista conducătorul de la Kremlin.

Rămânea numai un cuvânt.

Un cuvânt pe care imperiile îl rostesc mereu cu teamă și oamenii îl rostesc întotdeauna cu speranță:

LIBERTATE.

Iar în noaptea aceea, în timp ce televiziunile anunțau încă o victorie, nimeni dintre cei aflați în palatele puterii nu bănuia că adevărata înfrângere a imperiului începuse deja.

Nu pe front.

Nu în parlamente.

Nu în capitalele lumii.

Ci într-o celulă friguroasă, unde o femeie tânără citea pe ascuns câteva rânduri despre libertate.

Pentru că imperiile pot cuceri orașe.

Pot ridica ziduri.

Pot umple închisorile.

Pot cenzura cărți.

Pot obliga ziarele să mintă.

Pot transforma frica în politică de stat și aplauzele în datorie patriotică.

Dar există ceva ce niciun grănicer nu poate împușca și nicio securitate nu poate închide definitiv într-un subsol: gândul omului că într-o zi va fi liber.

                                                                     Al.Florin Țene