OMUL

Omul nu s-a născut într-o zi,
ci într-o foșnire lungă de ape,
într-o răbdare a lutului
care a ținut în palmă semințele focului.

Mai întâi a fost mersul.
Talpa crudă pe piatră,
umerii goi sub ploaie,
ochiul ridicat spre stele
ca spre niște răni luminoase
în pielea nopții.

Omul a învățat foamea
înaintea cuvântului.
A rupt din întuneric rădăcini amare,
a băut din râuri cu genunchii în noroi,
a dormit în peșteri
unde vântul vorbea limba fiarelor.

Și totuși,
în pieptul lui mic și trecător
ardea ceva uriaș.

O neliniște.
O întrebare fără gură.
Un foc care nu încălzea,
ci chema.

Atunci omul a ridicat prima piatră
nu ca să ucidă,
ci ca să lase un semn:
„Am fost aici.
Am privit lumea.
Și lumea m-a privit înapoi.”

De atunci,
fluviul acesta nu s-a mai oprit.

Omul a devenit drum.
A legat continente cu dorul,
a spintecat mările cu lemn și curaj,
a aprins felinare în pustiu,
a desenat zei
după chipul propriilor spaime.

A construit cetăți
ca să se apere de moarte
și poezii
ca să se apere de sine.

Omul —
ființă de carne și abis —
poartă în el două împărății:
una care mușcă
și una care mângâie.

Cu aceeași mână
a scris rugăciuni și sentințe,
a legănat copii
și a apăsat trăgaciul,
a pictat capele
și a ridicat lagăre.

Nici înger deplin,
nici fiară întreagă.
Ci pod sfâșiat
între noroi și lumină.

Uneori omul cade atât de adânc
încât și pietrele îl plâng.
Își uită numele,
își vinde aproapele,
își golește sufletul
ca pe o casă arsă.

Dar tocmai atunci,
din cenușa lui,
se ridică alt om.

Cel care împarte pâinea.
Cel care intră primul în foc
ca să scoată un străin.
Cel care rămâne noaptea
la căpătâiul unui muribund
și îi ține frica de mână.

Omul care iubește
deși știe că va pierde.

Poate aici începe adevărata lui măreție:
nu în putere,
nu în imperii,
nu în zgomotul istoriei,
ci în încăpățânarea aceasta fragilă
de a aprinde lumină
într-un univers uriaș și rece.

Fiindcă omul este singura făptură
care întreabă stelele cine este
și plânge când nu primește răspuns.

Singura făptură
care își îngroapă morții cu flori.
Care își amintește.
Care visează.
Care scrie cântece
împotriva tăcerii.

Iar timpul trece prin el
ca un fluviu printr-o pădure scufundată.
Ia chipuri,
ia glasuri,
ia iubiri,
duce orașe în uitare
și împărați în țărână.

Dar omul merge mai departe.

Cu o carte sub braț.
Cu un copil de mână.
Cu o fotografie în buzunar.
Cu speranța — această pasăre absurdă —
bătând încă din aripi
în colivia coastelor.

Și poate că la sfârșit
nu vom fi judecați
după cât am avut,
nici după cât am strălucit,
ci după câtă sete am stins
în deșertul altora.

Poate că omul
nu este coroana creației,
ci rana ei care învață să cânte.

Poate că omul
este singurul fluviu
care curge în două direcții:
spre lume
și spre Dumnezeu.

            AL.Florin Țene