EMINESCU

Pe subțirea margine a serii

trece un om cu fruntea arsă de stele,

iar pașii lui nu sună pe pământ,

ci direct în memoria codrilor.

Îl cheamă Eminescu —

dar numele acesta e prea mic

pentru câte încăperi de noapte

a purtat în piept.

El merge prin Moldova

ca un fluviu întors spre izvor,

cu luna atârnată de umeri

și cu toate păsările limbii române

cuibărite în sânge.

În urma lui, teii înfloresc mai grav,

iar lacurile învață

să tacă adânc.

Nimeni nu știe exact

când a început tristețea lui.

Poate într-o bibliotecă vieneză,

unde filele foșneau

ca niște aripi de îngeri obosiți,

poate într-o iubire

care i-a rămas în ochi

ca o gară luminată

din care ultimul tren plecase deja.

Veronica apare uneori

ca o flacără subțire

în camera rece a poemelor,

iar el îi scrie

cu cerneală făcută din insomnie,

din ploi,

din mirosul teilor după miezul nopții.

Și totuși, dincolo de femeie,

dincolo de glorie,

dincolo chiar de propria lui durere,

stătea limba —

această pasăre veche și rănită

pe care el a luat-o în palme

și a făcut-o să cânte

cum nu mai cântase niciodată.

Cuvintele veneau la el

ca niște animale sălbatice.

Le îmblânzea cu răbdare,

le dădea stele să mănânce,

le spăla în râuri metafizice,

apoi le trimitea în lume

să lumineze.

În odaia lui săracă

ardea mereu o iarnă.

Ferestrele respirau abur,

lumânările se topeau încet

ca timpul într-un ceas bolnav,

iar el scria —

scria ca și cum universul

ar fi depins de fiecare silabă.

Și poate chiar depindea.

Pentru că există oameni

care nu trăiesc doar o viață,

ci deschid în jurul lor

o climă nouă a spiritului.

După ei,

iarba crește altfel,

apele au altă răbdare,

iar copiii învață la școală

că infinitul poate încăpea

într-un vers.

Eminescu nu a murit.

El doar s-a retras

în partea nevăzută a limbii,

acolo unde marile cuvinte

continuă să ardă încet

ca niște cărbuni sub cenușă.

Uneori îl auzi noaptea

în foșnetul teilor,

alteori în liniștea dintre două clopote,

alteori în felul în care România însăși

își pronunță numele

cu o melancolie imposibil de tradus.

Și atunci înțelegi:

un poet adevărat

nu aparține unei epoci,

ci curgerii adânci

prin care un neam

încearcă să viseze eternitatea.

Al.Florin Țene