SE FACE UN CENACLU

 

Se face un cenaclu sus în ceruri

Și rând pe rând se-nalță cei chemați,

Să scrie-o poezie sau poveste

Sau o istorie mai veche din Carpați.

 

Se duc poeții să mai scrie versuri,

Acolo sus și luminați de-o  stea,

Cu pana lorde îngeri să încânte

O lume rece unde nu se  bea,

 

Decât nectarul dulce-al nemuririi,

Ce-i pus pe masa marelui ospăț,

Apoi să cânte-n rime vieți trecute

Într-un tărâm de pace și răsfăț.

 

Când ei se duc se-ntunecă și cerul

Și plânge-ncet cu lacrimi de opal,

Noi am rămas săraci fără de dânșii

Dar poate mai bogați pe-al vieții val.

 

Nu știm niciunul când ne vine vremea,

Să dăm atunci din noi tot ce e bun,

Să amintim în versui că o viață

Se prăbușește-n clipe și e fum,

 

Ce se ridică înspre constelații,

De vechi luceferi sau de stele mii,

Pios să ne plecăm acum genunchii

Și să le spunem lor că-i vom cinsti.

 

Se face un cenaclu sus în ceruri!

 

Autor: Aurelia Oancă

         16.09.2020

 

 

Fotografia zilei - Cer la Lucăcești

 

Fotografia zilei - Privind spre înaltul cerului

 

ELENA CLAUDIA DRUGĂ CER, DIN CER, BUNĂTATE

 

(semnal editorial; autor Vasile Bele)

 

Azi, voi cere, „… din cer, bunătate”, pentru a se împlini porunca biblică: „dați, Cezarului, ce-i a Cezarului!”. O știți, cu siguranță! Am să încerc, atât cât îmi este cu putință, să semnalez apariția editorială a volumului „Cer, din cer, bunătate”, apărut la Editura Cartea Ta, Oradea, 2020, ISBN 978-606-94675-9-6, 108 p., autor Elena Claudia Drugă. Am citit volumul și, precum alte volume și alți autori, se arată interesant. Poezii de factură clasică, rezonând mai mult sau mai puțin cu realitatea cotidiană, îți stârnesc interes pentru lectură.

            Nimic nu este întâmplător sub soare, zice o vorbă! Această vorbă se potrivește autoarei, pe care nu o cunosc personal, dar pot spune că se află la început de drum înspre literatură. Foarte bine. Scrie cu patos. Aș zice că scrie și cu o oarecare naivitate, dar nu aș vrea să fiu înțeles greșit. Nu scrie copilării și nici copilărisme. Scrierea-naivă aș declara-o poezie-apel la… bunătate, precum, bunătatea din titlul volumului.

Probabil, de aici vine titlul acestui volum… „cer, din cer…”. Întrebare: oare să mai fi cerut, până acum, cuiva, ceva, și nu s-a rezolvat? Poate da! Poate nu! Dar, faptul că, cere-Cerului, nu este o cerere oarecare. Este, de fapt, poate ultimul lucru și loc, de unde mai poate să vină soluția cererilor ei.

Volumul și poeziile sunt marcate de o profunzime pe care chiar și eu o bănui. O profunzime aparte, soră cu naivitatea, soră cu credința, cu rugăciunea, cu clopotul vestitor al zilei, cu Biserica Mireasă.

            Nu o scriere naiv-copilărească, ci una cu responsabilitate. Responsabilitatea unuia care a trecut prin viață, care știe „mejda” dintre bine-rău, alb-negru, lumină-întuneric, dintre pământesc-nepământesc, dintre puterea lui Dumnezeu și răutățile lumești. Deci, cu siguranță nu povestim de cineva/ceva imatur. 

            Se vede o oarecare experiență dar și o provocare… o provocare a vieții, pe care ea, autoarea dorește să o depășească. O vom susține și îi vom aprecia micile creații cu o tematică diversificată. M-a atras titlul volumului… „Cer, din cer, bunătate”. Doamne, cât de frumos! Și  cât de adevărat, pentru că de-acolo, ne vin toate… din cer, de la Bunul și Dreptul Dumnezeu.

            Nu afirm că am în față o scriitoare doar de factură tradiționalistă, dar cred că este o credincioasă, cu frică de Dumnezeu Tatăl, care își dorește o lume mai bună, mai sinceră… așa cum, poate (și așa ar trebui să fie!), ne-o dorim fiecare din noi. Ne-o dorim, dar, oare, facem ceva pentru a o avea așa? Mai mult sau mai puțin…

„Cer, din cer, o viață bună,

Dar în cer fulgeră, tună”,

zice autoarea, undeva, într-o strofă din poezia „Cer, din cer”, (p. 5), parcă știind că din cer se văd toate pe pământ… Așa și este… toate se văd! Cu rele, cu bune. Din păcate, dar nici nu aș vrea să credeți că am preluat rolul judecătorului pământesc, sunt prea multe rele și prea puține bune. Vinovații? Toți! Cu toții…

            Și-atunci, vine, novicea-autoare și, parcă, trage un semnal. Parcă, ar vrea să se/ne întrebe: „până când atâtea rele?”. O face într-o formă sau alta, nu așa, direct. Poemul „Inimă”, (p. 7), este iar un exemplu. Este, în fapt, inima unui „nepregătit-pregătit” pentru viață, a unuia care încă speră într-o lume curată și bună, cinstită și sinceră:

„Inimă… atâtea ode, poezii, romane și povești

Ți s-au dăruit ție, dar tu încă nu ești

Pregătită de război, nici măcar de luptă

Aștepți miracole, dar uiți, c-o pagină e ruptă”.

            Îmi place poezia „Dragă răsărit”, (p. 6), pe care mi-o închipui o scrisoare, adresată soarelui aflat în răsărit și scrisă de unul care se bucură de această zi, cu toată inima, dar care, nu își dorește, în această zi, să atingă idealuri, irealuri, dimpotrivă, vrea doar, nici n-o să credeți… simplitate – o lume simplă, „locuri curate”, speranță și magie, „bucurie”… iată, strofa:

„Dragă răsărit, sper într-o magie,

Să îmi fii aproape, să-mi dai bucurie.

E greu de găsit, e atât de rară,

Mai e doar o clipă și o să dispară.

 

Lasă-mă, te rog, să cred în minuni,

Că există oameni, iubitori și buni!

N-aș vrea să devin cu suflet de piatră,

Să aparțin parcă, de la cort, din șatră”.

            Aici, nu mai poți vorbi despre naivitatea unui copil. Avem un matur, care mulțumește răsăritului că i-a dăruit această zi. Cu toții am putea face acest lucru. Și cum o putem face? Prin rugăciune! Autoarea, alăturat rugăciunii, găsește curajul de a se adresa cuiva, prietenește, unuia care ar putea-o ajuta, într-o formă sau alta – răsăritul. Frumos. Acest răsărit de zi, de soare, de viață, nu are nicio vină, pământeștilor pricini și răutăți. Din punctul de vedere al autoarei, răsăritul este salvarea cotidiană.

            Încadrez poemele la cele cu tentă religioasă. De ce, cu tentă, religioasă? Cu siguranță o să mă întrebați… Pentru că, ele, poeziile, sunt adresate Cerului și celor de-acolo, din Cer. Poezii-rugăciune. „Doamne, care le poți pe toate, atât îți cer… eu, umilul rob al Tău, dar nu-mi da osândă. Iartă tuturor, „precum în Cer, așa și pe pământ!”. Trimite bunătate, fericire, iubire Nu vi se pare că avem tenta religioasă?

            Iată, alt exemplu, care-mi vine în sprijin:

„Dacă eram cu frică diafană și fără de credință,

Găseam măcar în vis, stropi de făgăduință”,

din poemul „Dacă era…”, (p. 9), cu un final excepțional, cu o asumare, cu responsabilitate și credință:

„Dacă era, erau, eram, oricând, oriunde și oricum,

Orice poveste-a fost, oricum, eu mi-o asum”.

            Autoarea, după scrisoarea către răsărit, cheamă stelele, nu una, nici două, nici trei… ci, cinci - „Cinci stele”, care să îi fie ajutor și călăuză, în labirintul lumesc. „Cinci stele”, (p. 10), fiecare cu puterea sa – norocul (steaua cu noroc), zâmbetul (steaua care „nu mă lasă să fiu tristă”), steaua iertării și a îmbrățișării („îmi dă grija pentru suflet și iertarea”), puterea („cea de-a patra cu putere”) și, în fine, cea din urmă, steaua cu numărul cinci - „îmi dă frica de urât și de viață grea”).

            Antonimul trecut-prezent îl găsim în poemul: „O clipă”, (p. 11):

„Clipa ce desparte trecutul de present

e-o graniță impunătoare,

plină de lacrimi și regret”.

- antonimul prieten-dușman, îl găsim în poemul „Te iubesc, prostuțo!”, (p. 12: 

„Timpul ce-mi va fi? Prieten sau dușman?

Ziua o s-o simt, lungă cât un an?”.

Dacă tot vorbim de antonimele din lirica Elenei C. Drugă, nu putem trece cu vedere: alb-negru, frumos-urât, sărman-bogat, blând-crud:

„Viață! Ești doar una, fii un pic mai blândă,

Nu mai sta cu bățul după gard la pândă.

Viață! Viață dragă, nu fi așa crudă,

Lasă-ne iubirea, fără multă trudă!”,

(„Viață…”, p. 25).

- bine-rău:

„Dacă-i bine, dacă-i rău,

Ce-ai făcut de capul tău.

Dacă-i roșu, dacă-i verde,

Oricum, nimeni nu mai crede”, („De la dulce ne stricăm…”, p. 27), sau, aceeași poezie, strofa următoare:

„Nici în rău, dar nici în bine,

Ei cred doar ce le convine.

N-au nici umbra luminoasă,

Se pitesc la ușa roasă”.

            Sau antonimie? Clar, folosirea antonimelor este evidentă. Și, încă un exemplu, relevant – antonimul prietenie/prieten-dușmănie/dușman:

„Văd des intenții pline de răzbunare,

Dar mi-acopăr ochii cu floare de cicoare.

Văd cum prietenia se transformă-n dușmănie,

Însă-mi pun pe răni multă alifie…”.

            Și exemplele pot continua. Am remarcat, câtă autenticitate dau aceste antonimii,  versului și autoarei. Vă las pe dumneavoastră să le descoperiți pe următoarele. Mie acestea mi-au fost de-ajuns să mă conving de faptul că autoarea este, în fapt, una de factură complexă.

Dar de trilogiile următoare ce veți zice?

- trilogia „a fi, a cere, a avea”, „E bine să fii, să ceri și să ai, o dată în viață”, din poemul „O dată în viață”, (p. 55);

- „a spera, a ierta, a găsi” - „E bine să speri, să ierți, să găsești, o dată în viață”, idem supra;

- „a ști, a cunoaște, a ajuta”, - „E bine să știi, să cunoști, să ajuți, o dată în viață”, idem supra;

- „a șterge, a arunca, a ignora”, - „E bine să ștergi, să arunci, să ignore, o dată în viață”, idem supra;

- „a căuta, a ridica, a relua”, - „E bine să cauți, să ridici, să reiei, o dată în viață”, idem supra;

- „a sparge, a lovi, a goni”, - „E bine să spargi, să lovești, să gonești, o dată în viață”, idem supra:

            Cu siguranță, trilogii mai găsim, depinde de fiecare din noi cum le vedem și la ce ne raportăm, atunci când vorbim despre trilogii, nu? Dacă vorbim de interdicții, ce ați zice de următorul exemplu de trilogie format din… sintagme, din poezia „E interzis”:

„… să intri cu bocancii într-o viață străină” / „… să uiți de oamenii ce te-au iubit” / „… să mergi pe cioburi de oglindă”. În acest context, aș face o propunere - a se vedea poezia „Focuri”, de unde am mai putea da un exemplu de trilogie, formată din sintagmele: „Sunt focuri…”,  „… ce nu se mai sting” / „… care cad din cer” / „… ce au ars de mult și ultima chemare”… 

     Oare despre ce povestim? Simplitatea poetei? Cu siguranță, nu! Elena Claudia Drugă – un poet actual, al actualului, al lumescului ce ne înconjoară, al originalității de exprimare, un poet al religiosului din noi… sau feminizată exprimarea, (pentru a nu da apă la moara cârcotașilor!) – o poetă actuală, a clipei prezente, a lumii în care trăim și respirăm, o poeta originală.

            Deocamdată, atât, lăsând și altora posibilitatea de a recenza/semnala această carte, care nu este altceva decât un dar, un răspuns la cererea, făcută de către autoare, Cerului, Divinității. Un răspuns din Cer către sufletul autoarei. Este o eliberare. Este o realitate de care am vrea să fi cuprinși – o lume mai bună, mult zâmbet, sinceritate absolute, „stop-ură”, „stop-minciună”, „stop-nedreptate”…

            Folosind sintagma „cere și ți se va da!”, acestei autoare, chiar i s-a dat – har și talent. Finalizez, oarecum, standard – parafrazând - „carte frumoasă, cinste cui te-a scris!”, dar, mare atenție, „carte frumoasă, să ai parte de cititori pe măsura sufletului tău!”. De aici încolo, să vorbească noblețea din sufletul autoarei, eu mai citez o strofă, extraordinară:

„Nici eu nu-s ca ieri, nici mâine ca azi,

Nu ne găsim locul, ca niște nomazi.

Ne dorim să ne crească rădăcină,

Dar, probabil, pământul e de vină!”, („Niște nomazi”, p. 56).

 

Vasile Bele, Chiuzbaia (MM), 28 ianuarie 2023

Membru U.Z.P.R., Filiala Vâlcea;

Membru L.S.R., Filiala Cluj-Napoca;

Președinte ASCIOR – ARIA Maramureș;

Asociația Scriitorilor din Maramureș.

 

Coronavirus: Sindicatele din învățământ cer Ministerului Educației să oblige directorii să nu cheme profesorii și angajații la școală

Federația Sindicatelor Libere din Învățământ cere Ministerului Educației să dispună de urgență inspectorilor și directorilor să nu mai cheme angajații la lucru, așa cum se întâmplă în mai multe județe.”În mai multe județe ale țării, directorii pun în pericol sănătatea personalului didactic, didactic auxiliar și nedidactic prin chemarea acestora în unitățile de învățământ. Toate școlile trebuie să fie dezinfectate în această perioadă, iar angajații trebuie să stea acasă. Se încalcă astfel drepturi constituționale ale acestor persoane prin impunerea forțată a prezenței acestora la lucru. Sunt mii de persoane angajate în învățământ, din întreaga țară, care sunt puse în pericol în acest moment, dar care pot pune în pericol și familiile acestora”, arată sindicaliștii.

Federația Sindicatelor Libere din Învățământ constantă faptul că recomandările Ministerului Educației și Cercetării referitoare la modul de lucru al unităților de învățământ pe perioada suspendării cursurilor școlare au fost interpretate diferit.

”În sute de unități de învățământ angajații – personal didactic, didactic auxiliar și nedidactic – sunt chemați la lucru! Reamintim faptul că în data de 10 martie 2020, Ministerul Educației și Cercetării a transmis o Notă către unitățile de învățământ, prin care se recomandă o serie de măsuri care trebuie luate de către conducerile unitățile de învățământ. Din păcate, sunt directori care nu sunt conștienți de gravitatea situației și au luat decizia total neinspirată și periculoasă de a-i chema pe angajați la școală. Este o lipsă de responsabilitate totală a acestor inspectori și directori, în condițiile în care la nivel național sunt dispuse de către autorități măsuri drastice!”, mai arată sindicaliștii.

FSLI mai solicită Ministerului Educației să amâne toate acțiunile din calendarul concursului privind obținerea gradației de merit, având în vedere că, în conformitate cu prevederile acestui calendar, este nevoie de convocarea membrilor consiliului de administrație și a consiliilor profesorale, consilii care în anumite cazuri au peste 100 de cadre didactice în componență.

”Cerem totodată și amânarea etapelor privind mobilitatea personalui didactic de predare, respectiv restrângerea și pretranseferul, având în vedere că îndeplinirea criteriilor și condițiilor specifice implică și probe practice cu elevii, lucru imposibil de realizat”, mai spun reprezentanții FSLI.

"Avem solicitări și apeluri disperate din partea cadrelor didactice, dar și a celorlalți angajați din educație care ne cer să intervenim pentru că se simt puși în pericol, în aceste momente în care în România, de la o zi la alta, crește numărul celor infectați cu COVID -19. Este absurd să chemi zeci sau chiar peste o sută de persoane la școală, doar pentru că directorul unității de învățământ nu este în stare să înțeleagă proporțiile dezastrului pe care îl poate provoca. În mai multe sectoare de activitate, inclusiv la stat, a fost dispusă măsura prin care angajații vor lucra de la domiciliu sau își suspendă activitatea. Acestea sunt măsuri dure, dar obligatorii pentru a preveni raspândirea virusului. Cred cu tărie că protejarea oamenilor în fața acestui virus extrem de periculos, prin orice fel de măsuri, este de departea cea mai importantă! Ministerul Educației și Cercetării trebuie să aplice cu fermitatea aceste măsuri prin care să protejeze populația școlară, inclusiv angajații", a declarat Simion Hancescu, președinte FSLI.

                                                                                                 HotNews.ro

IONEL SIMA ȘI TRILOGIA – PĂMÂNT, TRĂIRE, CER

(în loc de prefață)

IONEL SIMA – un om simplu, un om modest ce aduce imagine literară pozitivă comunității, prin aerul proaspăt și curat ce ni-l dă, nouă, cititorilor și iubitorilor de literatură, iată, pentru a treia oară. Pentru a-mi ușura treaba, voi face apel la memoria dumneavoastră, acei prieteni ,,abonați permanenți” ai frumosului cuvânt ,,POEZIE”, sau ..LITERATURĂ DE BUNĂ CALITATE”, iar pentru a nu vă chinui vă voi răspunde în cele ce urmează, citând din memorie, și având în vedere (și-n fața ochilor), promisiunea poetului ,,că nu se va opri aici, dimpotrivă, va merge mai departe, indiferent ce vremi/vremuri vor veni!”. Ceva de genul ... am spus, am citat din memorie, toate acestea întâmplându-se cu ocazia lansării primului volum de poezie.

Repet, acestea se întâmplau în anul de debut în plan literar și editorial – 2013 – când Ionel Sima ne surprindea cu întâiul dumisale volum de versuri – CĂRĂRI PRINTRE STELE, apărut la Editura Armonii Culturale, Adjud-Vrancea, pg. 80, ISBN 978-606-8388-94-4, volum dedicat memoriei soției Zorica, (care și-a început mult prea devreme călătoria pe cărările cerului), și tuturor celor din familie și neam, inclusiv cititorilor, căci în definitiv, acesta este scopul suprem – întâlnirea cu cititorii. Volumul respectiv are o prefață – DEBUT ÎN LUMEA LITERARĂ. POEMELE LUI IONEL SIMA – SUNT CĂRĂRI PRINTRE STELE, însușită și semnată de către subsemnatul.

Urmează, volumul al doilea, (2016), ,,COPACUL IUBIRII”, apărut la aceeași editură, Armonii Culturale, Adjud-Vrancea, pag. 84, ISBN 978-606-746-173-2, cu o prefață (FERICIREA SE STRECOARĂ, ADESEA, PRINTR-O UȘĂ PE CARE AI UITAT-O DESCHISĂ ...) de Gheorghe A. Stroia, membru corespondent al Academiei Româno-Americane de Arte și Științe, și, iată, surpriză, volumul al treilea – versuri – frânturi din/de suflet, purtând amprenta inimii și a sufletului, a aceluiași autor – curajos, emotiv, timid și ... de cuvânt, căci toate acestea înseamnă onorarea promisiunii, nu?!

Plecat ,,o bucată” din vreme în frumoasa Americă, acolo unde își are o parte din/de suflet – feciorul, nora, nepoatele – Ionel Sima se împarte între două lumi, între două ,,trenuri”, despărțire de plaiurile copilăriei sale, dar una fructuoasă și de bun augur, aș zice căci, autorul, stând acolo, scrie, și vine în România și publică. Scrie cu gândul la cei de acolo, scrie cu gândul la cei de aici, de acasă, din România, căci cealaltă parte a jumătății este aici – fiica, ginerele, nepotul. O familie modernă ai fi tentat a zice pentru început, având perfectă dreptate.

Ionel Sima în plan familial își iubește necondiționat copiii și nepoții, dorindu-și cât mai mult timp în preajma lor, fără doar și poate. Și așa face cât îi stă în putință, Ionel Sima este în jurul familiei, este ancorat în ancestralitatea familială și tradițională, iar în timpul liber – puțin la dispoziție, scrie ... scrie ... scrie ... se așează cu gândul și cu sufletul la masa de lucru și se eliberează, se destăinuie, ne face confesiuni, ne îndeamnă la sinceritate, la bunătate, la iubire sinceră și curată, neviciată.

Iată-l, azi, semnând ,,actul de naștere”, al volumului cu numărul trei, în care se vede foarte bine performanța valorică și stilistică, dar și ridicarea în plan literar, evident, fiind gata să facă în fața noastră, aceiași promisiune, notată și mai sus. Știu sigur, că-l cunosc prea bine!

A făcut pași importanți și acest lucru este un bine, sau este de bine, pentru că așa trebuie să fie, deși, repet, este mereu între ,,un urcat” și ,,un coborât” în/din avion, călătorind, venind/plecând când înspre încolo, când înspre încoace pentru a-și ostoi sufletul și dragostea pentru ce a lăsat aici și pentru ce are dincolo, peste ocean.

Ionel Sima – își ia cu el și ce-i este drag sufletului, își ia poeziile, la care ține extrem de mult, cioplindu-le, răsfățându-le, fericindu-le cu căldura unui suflet românesc, pentru a prinde rădăcină, pentru a avea substanța necesară traiului. Poetul este precum o clepsidră ... pleacă de aici, de pe pământul strămoșesc – clepsidra începe să curgă, și nu de puține ori mi s-a destăinuit spunându-mi că își ia în avion un pix și un carnețel, iar cât durează zborul (destul de mult) el, scrie poezii, fiind probabil, zic eu în acest moment, mult mai aproape de muză sau muze – soare, stele, cer, spiritualitate. Clepsidra își urmează calea sa, tot așa precum poetul! Prin/din ea curge lumină, curge lacrimă, curge bucurie, curge iubire, curge culoare, încât pot afirma în fața dumneavoastră se crează un adevărat artificiu stelar, mult plăcut sufletului. Se crează un balsam! Așa cum se poate observa la Ionel Sima nu-i este străin scrisul de bună calitate, net superior în fața multor ,,abonați”. Și mai este clar un lucru ... intensitatea imaginilor literare este fără de margini, tot așa precum este larghețea punctului de vedere sau a expresiei poetice.

,,Mi se topește-n inimă iubirea,

De focul ce mă arde și de dor,

Aș vrea să știu ce-i nemurirea,

Să stau în iarna tâmplelor”.

(,,Gând de nemurire”)

Autorul ne răsfață cu talentul său, se joacă foarte ușor cu imaginile și culorile poetice ... găsesc aici, o iubire fără de margini și ... profundă. Tot el, autorul, ne răsfață, cu un stil de poezie aparte, își face sau își crează propriul său stil. Observ o repetiție constantă a unui tip de vers – ceea ce dă putere și tărie poemului. Dă o forță lăuntrică emoționantă - și de fapt prin acestea se autodefinește Ionel Sima ca autor. Îmi place stilul în care își construiește autorul centrul său lumesc, fiin dunul mai aparte și totuși foarte clar, făcându-te să vezi realitatea de dincolo de carte, de poem, de vers ... adevărul adevărat, fiind în final și un motiv de serioasă și în profunzime meditație.

,,Nici nu mai știu

de e iarnă ori e vară

pierdut între două lumi.

Nici nu mai știu

de e zi ori e noapte

rătăcit între două lumi

ce strălucesc în același timp

una pe cerul tău și una pe-al meu.

Nici nu mai știu ...”

(,,Între două lumi”)

Observ la Ionel Sima o concentrare asupra repetiției la început de vers ceea ce amplifică la intensitatea maximă valoarea stilistică și literară a volumului și-l scoate mult în față pe talentatul și emotivul poet care scrie pentru a se elibera, a se rupe de firescul cotidian, dorindu-și o lume a lui – cinstită și curată, o lume în care iubirea este răsfățată și tratată cu seriozitate maximă, nimic pueril, nimic copilăresc. A se vedea în acest sens poemul ,,Zile”, ... unde conform celor spuse anterior, toate se certifică, ...,,Mi-e dor de zilele-n care ...”, și exemplele pot continua, eu folosindu-l pe acesta drept putere de exemplu, pentru că aici mi s-a deschis, involuntar, volumul aflat încă în manuscris. Poetul trăiește cu acest ,,dor”, îl amplifică – scriind, poate ca să-i fie lejeră eliberarea, descătușarea, căci, scriind, vorbind – te eliberezi.

După ce trece dorul, lirrica poetului nu s educe la culcare, nu se sfârșește, dimpotrivă, în liniștea profundă, poetul se uită spre coala de hârtie, (vezi ,,Coala de hârtie”) care îi este secunda de alinare. Doar ,,coala de hârtie” îi este prietenă în tot acest zbucium literar – dorință, împlinire, perfecțiune, eliberare, detașare. Vorbește cu această ,,coală de hârtie” rugând-o să-i primească glasul neauzit al interiorului, să-i ofere liniștea și alinarea, să-i oprească izbucnirile și exploziile de sinceritate. Toate acestea înseamnă o timidă, și totuși maximă, eliberare lăuntrică.

Întrebărilor și frământărilor interioare chiar el, autorul, le dă o semnificație aparte, le dă un sens, le dă un răspuns: ,,Tu ai zâmbit, azi?”, rugând divinitatea să-i ofere clipa d eliniște și zâmbet, clipa de iubire și zâmbete curate, clipa de dragoste! ,,Vorbește-mi!” – ca să-ți vorbesc, zice poetul într-un alt poem. Dar nu vreau să aud orice vorbe, ci vorbe alese meșteșugite, izvorâte și spălate cu lacrima, curate și sincere. Cine le-ar putea oferi? Cireșul înflorit! Vântul! Apa! Sărutul!

Și tot ca eliberare vânjos ancorată în neliniște, poetul recunoaște faptul că ,,tăcând”, (vezi ,,Dacă știai”), ,,... am vorbit cu tine”, și chiar dacă, obsesiv, cee clipe de răgaz sau tihnă, (odihnă) nu prea este ascultat. Dorințele se împlinesc doar într-un anumit fel, au o anumită formă – frământărilor interioare li se adaugă lacrima, zâmbetul, picurii de ploaie, razele de soare, inima.

 ,,O zi fără tine”, înseamnă suferință, durere, amărăciune, ,,e o gară părăsită”, ,,zi fără soare”, inclusiv ,,eu, nu sunt eu”, când sunt fără tine, ,,o zi fără tine / e o zi fără mine / o zi în care nu mă regăsesc”.

Văd în Ionel Sima un romantic incurabil, unul care trăiește în suferința dragostei, iar versul îl eliberează. Versul îl prinde extrem de bine, de parcă ar fi o tinerețe veșnică în jurul său. Tânjește după dragoste, tinde spre iubirea supremă, ideală, reală, obiectivă, nealterată. Și crede că poate să bea din această cupă indiferent cu ce scop! Este în stare să sufere, să moară de dor pentru a se renaște în sinceritate, știind sigur că dacă întâlnește dragostea chiar și el se va renaște, va învia din nou, dar nu oricum, ci în împlinire, în absolut, în imaterial, în frumos.

,,Fericirea mea

este scrisă pe nisip

...

Fericirea mea

e scrisă pe nori

....

Fericirea mea

e scrisă pe flori

....

Fericirea mea

e scrisă pe vânt”.

(,,Fericirea”)

Nimic nu-l oprește din visare, decât clipa de adevăr, teama de adevăr, frica de nesinceritate, care, sigur, a durea și nu ar avea tămăduire. Clipa de sinceritate, puritatea dragostei, sinceritatea lacrimilor, razele de soare și căldura lor, frumusețea stelară ... toate îi sunt opozabile, și-i sunt prietene, îi sar în ajutor ... aici se desăvârșește întru sine!

Ionel Sima este în stare de orice, dar doar în numele iubirii. E în stare ,,să ucidă”, singurătatea, înlocuind-o cu fericirea, ,,detestă tristețea” – iubind zâmbetul, ,,nesomnul”, trece doar ,,la pieptul tău”, privindu-te ,,adânc în ochi”, amarul și nefericirea curg în/pe râul inimii, curge clepsidra ... curge amarul ... urmează răsfățul total ... împlinirea în iubire, iubirea cosmică.

Poetul invocă deseori spre ajutor astrele – soarele, luna, stelele. Și de fiecare dată acestea ascultându-i ruga, îi răspund, îl ocrotesc și îl eliberează din frământările interiorizate și înrădăcinate în suflet. Autorul se joacă în labirintul stelar, sare peste ... dacă e nevoie acceptă suferința, dacă e nevoie suferă și-i amarnic abătut acceptând toate acestea, cu un scop în sine, împlinirea motivațională într-un final strict efemer ... trece dorul, trece lacrima, ,,sufăr”, ,,mă usc de dor”, conștient fiind că finalul îi este dedicat, finalul îi aparține, ,,îmi aparține”, le aparține, este întru totul ,,al nostru”, iar acestea merită de dragul acestui așteptat final, din doi suntem un unu, așa cum din unul putem fi pulbere și praf, dar și acestea adunate, tot pe drumul infinit al iubirii fără de margini, îl vor duce.

,,În visul ăsta plouă

și  trist

......

În visul ăsta ninge

și-i frumos

....

În visul ăsta-i soare

ce strălucește sus”

(,,În visul ăsta”)

Observ la autor, în potențialul său creativ, o amplificare a valorizării iubirii sincere, singura existențială preocupare îi este desăvârșirea prin iubire. Văd o permanentă luptă cu el, când exteriorizată, când interiorizată, când afară la suprafață în lumea pământenilor, când în interiorul inimii, dar asta o simte doar el, poetul. Văd o luptă lăuntrică, pentru a se debarasa de rău și răutăți, de răutatea lumească, și a pune în elită sinceritatea trăirilor sufletești alături de ființa dragă căruia i se dăruie întru tot și în toate., cu condiția ca și ea să i s ededice totalmente, fără alte condiționări. Toate aceste trăiri sunt cu efect benefic pentru suflet, pentru inima răvășită, în varianta în care dragostea nu ar fi concret materializată, așa cum o vrea/ vede poetul.

Aflat între două lumi, (una din care vine și una spre care se îndreaptă), aflat între două avioane, (unul ce vine și altul ce pleacă), aflat între două bagaje, (unul ce așteaptă să fie despachetat și altul în care își pune lucrurile de trebuință pentru călătoria următoare), unul ce-și așteaptă rândul la peronul ,,plecări”, aflat între două vârste ale inocenței iubiri, una care a trecut în care a învățat, și alta ce și-o dorește implicată, desăvârșită, împlinită întru totul, sinceră și curată – toate aceste izbucniri își au originea în tinerețea iubirilor, în matinalul dragostei, în dimineața fericirii ... erupând acum vulcanic, la maturitate, jonglând cu verbele ,,a fi”, (pe aici am fost), și ,,a face”, (asta am făcut), ... ,,... așa am făcut”, ,, ... așa am fost”, ,, ... așa voi face”, tocmai pentru ca de acum înainte, apropiindu-se de amiaza iubirii, să vadă ce va avea, introduce în ecuația literară și un al treilea verb ,,a avea”, ,, ... voi avea”, iată, deci, o luptă continua între cele trei verbe definitorii, obsedante, și totodată dătăroare de adevăr – a fi, a face și a avea.

,, ... dacă voi/vom fi”, ,, ... dacă voi/vei face”, rezultatul va fi unul și același mereu ... ,, ... vom avea”, deja, aici suntem doar ,,NOI”, nu doar ,,EU” și ,,TU”, cum am fost până să ne găsim sau să ne regăsim. Dar această regăsire trebuie văzută doar în iubire. Doar așa ,,voi/vei avea” liniște, ,,vom avea” pace, deci vom fi fericiți, împliniți, doar așa vom zâmbi mereu. Crezul nostru va fi unul și același – contopirea lui doi în unul, și clar, mult zâmbet și binecuvânare.

Energia personală îi este crez! Poetul, ,,Cărărilor printre stele”, a adunat energie și iubire, iar acuma la maturitate ... totul primește viziunea unei direcții constructive. Nu dorește a aduna vorbe goale, fără de folos, ci dimpotrivă, având experiența unei iubiri (și asta împlinită), poetul vede o rânduială ce trebuie să aibă un sfârșit, doar dacă și ,,TU/EA” achiesează cu sinceritate, cu demnitate la statornicie, la frumos, la efemer, la minunat, la echilibru, prin vibrațiile sale autorul dorindu-și clipe de relaxare, clipe de liniște și pace lăuntrică. Le poate găsi, iar atunci când le va avea, va face tot posibilul să le obțină fiind în stare să renunțe pentru o clipă de dragoste adevărată la tot, chiar și la el. 

,,Te-aștept de ieri să vii

Cu soaele ... cu luna,

Cu stele prinse-n păr

Și flori de tei.

Te-aștept de ieri ca să apari,

Cu flori în brațe și zâmbind,

.....

Te-aștept de ieri poate sosești,

Îmi sari în brațe și mă strângi,

......

Te-aștept de ieri și până mâine,

Poate că vii ori poate nu”.

(,,Te-aștep de ieri”)

Vivacitatea poetului și tăria acestuia îi sunt caracteristice care se pliază perfect pe starea de autodeterminare, auto depășire, iar acest proces este coordonat doar dintr-un singur loc ... din suflet - pentru suflet, ... din inimă – pentru inimă, iubirea având o influență aparte. Totul este în concordanță cu propriile valori, rezultând un caracter categoric, ferm, strict și în același timp ușor de cucerit ... cu condiția să vezi și tu, prin ochii simpli ai sincerității obiective și a purității de netăgăduit.

Fiecare citire sau repetare a citirii poemelor, te trimite într-un alt timp, bine definit, și toate, spre perfecțiune, dorindu-ți să fii și tu așa, să ai parte și tu de o asemenea iubire. Poetul pare că scie versul stând în cămăruța inimii – de acolo, din suflet, din adâncul profunzimilor, iar fiecare vers este un sâmbure ce ar putea da în rod. Ideile, gândurile, observațiile obiective ale poetului sunt concretizate în șoapte ... în alte gânduri ... în risipă cu supramăsură de sinceritate. Poetul caută iubirea în adevărul ființei sau a simțurilor. Zvâcnirile - scoase în relief datorită repetițiilor obsesive de vers – sunt îmbrăcate în imagine stelară, selenară, solară, și sunt transformate în simboluri. Poetul, și imaginea care o creionează prin fiecare vers, ajung în străfundurile inimii sensibilizând, fiind posibilă o eventuală redresare, în cazul unui eșec neprevăzut.

Aș zice că iubirea, la început, este dusă mult spre inocență, dar ulterior și spre narcisism, este contagioasă, obsesivă, iar limbajul este controlat, stilizat, dozat sau improvizat, atacând culmile frumosului, sublimului, voluntariatului, eleganței, firescului, irealului, rafinamentului, normalului – în dragoste. ,,Dacă așa nu va fi – renunț la tot!” – parcă ar vrea în final să ne mai surprindă, poetul. Inocența se poate defini prin căutarea continuă, iar după regăsire, totul este dus la extas, la narcisism. Este un frumos joc de cuvinte, nu foarte ușor de perceput la o primă  lectură. Aprofundând textul poemelor îți dai seama și de inocența poetului și de apropierea și chemarea în spațiul ireal, al Zeului Narcis. 

Ionel Sima nu va abandona iubirea, chiar dac nu o găsește, ci va continua lupta cu el, cu căutarea, cu regăsirea, cu frământarea până la desăvârșire, până, evident, la găsire și împlinire. ... până totul va fi așa cum dorește el – perfect, adică. Doar atunci închidem poarta iubirii, luăm cheia și o aruncăm în văzduh, astfel încât nimeni, niciodată să nu o mai găsească, iar iubirea să rămână ca azi pentru veșnicie, pentru eternitate – curată, înrămată în puritate, unde lacrimile vor fi doar de bucurie. Regăsirea aduce și finalul, care este sub semnul promisiunii sincere – unul pentru celălalt pentru vecie. Nimeni și nimic nu va conturba frumusețea clipelor ce ne aparțin.

,,Ești fiecare clipă pe care o trăiesc

în orice strop de ploaie ești tu

din fiecare nor mă veghezi tu

înger cu ochii de floare.

Ești fiecare rază de soare

ce îmi zâmbește dimineața la geam

îmi luminezi viața în fiecare zi

înger de lumină cu aripi de dor”.

(,,Declarație de dragoste”)

Aici, ești în rai. Ionel Sima – crează raiul – și cu flori, dar și cu semnele dragostei, ale frumosului uman, tranformate în ireal, doar așa împlinindu-se canonul. Nu este de neglijat (nu are voie să fie) filonul emoțional transmis, în care dorința supremă este evadarea din ritual, din cotidian și tendința spre absolut, spre irealul complet și complex. Tendința merge mereu spre împlinire, iar Ionel Sima, nu face din aceasta o joacă. Poetul nu se joacă cu sentimentele, dar se joacă cu cuvintele, știind din experiență, probabil, că joaca cu iubirea, este în detrimentul sincerității, aducând prejudicii, aducând deservicii.

În viața de zi cu zi, ai vedea în Ionel Sima, multă timiditate. Citindu-i poemele, poetul îți lasă impresia că posedă un eu liric aparte, total, care se împletește armonios cu seriozitatea și originalitatea. Cufundat în ,,jocul iubirii”, poetul îți lasă senzația că își atrage iubirea/iubita dintr-un alt labirint, dintr-un alt tărâm, dintr-o altă lume, labirint parcă paralel lui, iar dorința este certă, sinceră, și una singură – dorește să o scoată de acolo și să și-o adauge labirintului său, pentru a descoperi frumosul vieții, cel puțin de acum înainte.   

Îmi permit a-l egala, pe Ionel Sima, regelui Divas, afirmând că tot ce e în jurul său, printr-o simplă sau banală atingere se poate transforma în iubire, în cuvânt ... iar cuvântul pentru autorul nostru, este transformat în poem. Ai zice că totul este simplu: am văzut – am transformat  ... o reflecție simbolică.

Armonia cuvântului, versul fără de graniță, neîngrădit, fără a fi forțat – formează ideea – totul este într-o continuă mișcare, totul este circular – iar Ionel Sima aduce o viziune în stil propriu, în poeziile sale – una suprareală, abstractă – dar oricând posibil de atins, de realizat, de înfăptuit. Lirica îl prinde, iar pe noi ne surprinde! În funcție de ce primește – așa va dărui! Deocamdată, el cere! Aruncă ... împrăștie în jur, dar pentru a nu cădea în cealaltă extremă, autorul, avertizează ,,Marea Iubire”, că poate fi asemuită cu soarele – în anumite ipostaze, ,,cu luna de pe boltă” ...,  ,,cu îngerii din cer”, ... ,,cu minunățiile de pe pământ”, și-l văd perfect îndreptățit să caute, să umble, să sufere, să tânjească ... toate acestea îl vor duce spre adevăr, spre fericire, spre împlinire, spre desîvârșire.  

,,Eu sunt soarele

tu ești luna nopților mele.

Eu sunt muntele

tu dealul de lângă el.

Eu sunt furtuna

tu soarele ce alungă norii.

Eu sunt ploaia

tu floarea gingașă ce se bucură”.

(,,Împreună”)

Orizontul iubirii desparte ACOLO de DINCOLO ... desparte AICI de ACOLO ... totul este reflectat prin starea sufletească, Geneza este unică, totul zvâcnește din inimă existând doar un singur mers, o singură privire, o singură ieșire, o singură cale, o singură cruce ... există rază de soare ... dar și rază de speranță.

Ionel Sima este aidoma unui vulcan – lava țâșnește din adâncul pământului, fiind transformată în iubire – cimentată, care ajunsă în exteriorul pământesc se cimentează pe vecie, dând forme și figuri nebănuit de frumoase, pe care doar timpul le știe aprecia la infinit.

Versul este facil, dar recitarea sensibilă ar produce efect maxim, fiind un flux-reflux de cuvinte ce exprimă trăiri, iar acestea, iată-le azi sunt încondeiate, editate și tipărite pentru a ne fi dăruite, cu suflet și din suflet. Văd în versurile lui Ionel Sima – răbdare, iubire, iertare, timp de așteptare, văd un strigăt de eliberare a sinelui ce nu vrea să rămână la stadiul unui simbol într-o inima ce va suferi mereu, dacă așa nu ar proceda. Poetul te plimbă pe cărările iubirii perfecte, unde găsești eleganță, sentimente, armonie, profunzime ... Poezia lui Ionel Sima sparge lacătul în care sunt ținute toate aceste intimități, iar lacătul fiind spart ... ușa deschisă ... totul zboară, se pierde în sentimente, iubirea poate primi aripi ... devenind libertate și eliberare. Tiparul stilistic este specific poetului – toate fiind exerciții de autocunoaștere, fiind forme de comunicare între real și ireal, ajungând la stadiul de cugetare.

Recomand spre citire acest minunat volum gândindu-mă doar la un singur amănunt, fiind convins că aici s-a investit mult, aici s-a făcut risipă de emoție, s-a făcut risipă de trăire. Așa dacă nu era, acest volum nu ar produce efect. Iată, o dată ,,Copacul iubirii” fiind plantat, el se înalță, crește, tinde spre ,,Cărările printre stele”, iar prin acest volum se naște trilogia – pământ, trăire, cer.

,,Dacă vrei ma dă-mi un sărut

mai mângâie-mă odată

            mai strânge-mă în brațe

și șoptește-mi la ureche

,,te iubesc” din inimă.

Dacă vrei mai zâmbește-mi puțin

mai alintă-te în brațele mele

mai ascultă-mi inima

și spune-mi că ești fericită”.

(,,Dacă vrei”)

Vasile BELE – Baia Mare, 18 ianuarie 2018      

Sindicalistii din Invatamant cer masuri de protectie pentru profesori

Federatia Sindicatelor Libere din Invatamant (FSLI) cere Guvernului masuri de protectie pentru profesori. Aceasta cerere vine dupa cazul din Teleorman, unde o profesoara a fost lovita de un elev. Evenimentul se pare ca nu este unul izolat, statisticile prezentate de sindicalisti aratand ca peste 19.000 de cazuri de violenta s-au inregistrat intr-un singur an in scoli.

FSLI declara ca a depus la Parlament inca din anul 2015 un proiect de act normativ, preluat de un grup de parlamentari, prin care a cerut masuri de protectie, dar pana acum nu s-a facut nimic in acest sens.

 Initiativa a venit ca urmare a numeroaselor cazuri de violenta din scoli, iar pana acum autoritatile nu au reusit sa rezolve aceasta problema, sustine FSLI, prin intermediul unui comunicat  de presa.

 "FSLI este impotriva actelor de violenta, abuz sau vandalism care au loc in orice spatiu public, cu atat mai mult in unitatile de invatamant. Statistici ale Ministerului Educatiei din anul 2015 arata ca in fiecare zi sunt raportate 70 de cazuri de violenta in scoli, victime fiind atat elevi, cat si cadre didactice. Potrivit cifrelor furnizate de Ministerul Educatiei, la nivelul anului 2015, peste 19.000 de cazuri de violenta au fost inregistrate in scoli. Cifrele sunt insa si mai mari, intrucat multe dintre cazuri nu sunt raportate la nivelul inspectoratelor scolare", se arata in comunicatul citat.

 Sindicalistii sustin ca sunt revoltati in urma imaginilor aparute in presa, in care un cadru didactic din Teleorman este umilit si agresat de catre elevii sai.

 "Cerem Guvernului si Parlamentului masuri de protectie pentru cadrele didactice, masuri de care beneficiaza alte categorii profesionale. Consideram ca orice atingere a integritatii fizice sau morale a unui cadru didactic trebuie sa fie drastic pedepsita. Suntem convinsi ca parintii ne vor sta alaturi in acest demers, precum si elevii", a declarat presedintele FSLI, Simion Hancescu.

Momentan, Inspectoratul Scolar Teleorman a anuntat ca va incepe o ancheta in cazul profesoarei agresate.

Autor: Laura Galescu

Sursa: PortalInvatamant

Să nu striveşti clipa!

În stele suntem noi, în lumina veşnică

ce închide două suflete în aceeaşi crisalidă.

Pe tine te cheamă inima mea,

de-atâta aşteptare iarba a crescut de-o palmă!

Vin din inima ta, din fundaţia creată,

din lacrima câmpului - rubine presărate-n flori.

Ca nopţile de altădată vei veni

să-mi aprinzi stelele stinse de singurătăţi!

Realitatea e acolo unde eşti cu gândul, stelele

cunosc drumul iar luna-l urmează,

trebuie să fii în visul cuiva pentru a-l visa.

Lumina ne veghează până ne descifrăm mesajul

şi ne-mplinim menirea! … Ai să ţi-o aminteşti

după numele rostit cândva! Numele - tunelul din

labirintul iubirii prin care iubita poate să fugă

înainte ca iubitul să-şi dea seama

de absenţa ei într-un vis, care-i mai mult decât un vis...

Să nu striveşti clipa! … Nisipul scurs printre degete,

salonul plin de umbre, palide chipuri, secunda fugară,

urmele timpului tulburat de bucurii scufundate în dureri,

Acesta-i sensul vieţii - ecoul creaţiei în tot ce-i trecător!

Sunt stări care nu se pot repeta de două ori,

este ca şi perfecţiunea, pornite şi din greşeală sunt perfecte.

Într-un râu nu putem intra de două ori,

chiar dacă intrăm în apa din acelaşi loc va fi, totuşi, alta.

Pictând cerul cu stele numai noaptea va şti

de ce nu-şi arată cerurile, căci în adâncuri sunt poveştile...

În acea clipă, dincolo de cuvinte, un strop ai privit

prin vălul zeiţei Isis ce-acoperă bolta lumii.

Totul se-aşează în armonia

de dincolo de geneză, de dincolo de nimic!

                                                        IRINA LUCIA MIHALCA