Din New York, despre Limba Română

                                                          de Gheorghe Pârja

De la început spun că nu sunt foarte agitat că lumea asta confuză, cu multă mediocritate culturală până la nivel înalt, cu influențe globaliste, va putea șterge Limba Română din destinul nostru. Nici vorbă, când dispare limba, se prăbușește poporul și tot ce ține de coroana lui istorică. Dar mutilarea ei este o dovadă cotidiană. Pe lângă împrejurările dure de care are parte Limba Română, mai este și ațipirea, parcă voită, a celor cu răspundere în continuarea suplă a Limbii ce-o vorbim. În primul rând, școala. Că alterarea Limbii Române se face într-o liniște vicleană, pe furiș, ca un fel de normal al timpului nostru, cu multe încercări pentru destinul ei.

Da, sănătatea Limbii Române este pusă la grele încercări. Eu am scris despre toate acestea ca un lucrător vechi pe tărâmul ei. Nu știu câtă folosință au părerile mele, dar eu le spun, că fac parte din credința mea. Cu o vreme în urmă, într-un poem mai patetic, rugam orânduirea să pună Limba Română prima în catalog. Nu a fost să fie! Am tresărit că soarta Limbii Române este o preocupare și într-o comunitate românească din New York. Prin vocea autorizată a teologului, poetului, eseistului, profesorului universitar, preotului THEODOR DAMIAN, întemeietorul celebrei reviste Lumină Lină, am auzit cum arată grija pentru Limba Română. Cum i-am trecut în două rânduri pragul casei și am intrat în biserica unde slujește, depun mărturie că acest român din New York este o valoroasă ambasadă a culturii și credinței noastre ortodoxe. Cărturarul și teologul Theodor Damian este autorul unor cărți de poezie și teologie de mare valoare.

În numele prieteniei care ne leagă, mi le trimite cu regula unui ceasornic. În ultimul număr al revistei amintite, poetul Damian scrie un poem de luat în seamă. Titlul: „Săraca limbă română”. Îi dau curs într-o formulă epică pentru o mai apropiată pricepere. Iată textul: „Am început să scriem cu cuvinte englezești, cum cel ce a coborât din avion a închiriat un avion, a închiriat o mașină și în satul lui îi explică mamei cum l-a crescut și cum trebuie în politică, și în lume, să crești. Moda cu franțuzismele s-a dus, furculision, lingurision o năstrușnică amintire, așa cum și romglezul nostru va avea o caricatură în manualul din clasa a V-a de citire. Da, vor spune unii, franțuzismul este o rea adaptare a cuvântului, de aceea este mai bine să eliminăm vocalele din fiecare cuvânt și să învățăm să vorbim șuierând consoanele în vânt.

Alții spun că nu contează adaptarea sau neadaptarea. Încă mai avem în dicționare cuvinte, mai avem strămoși. Un Eminescu și alte izvoare cu ape curate și sfinte. Oare nu mai avem vorbe? Da, dar snobul trebuie să se arate savant și tuns după moda lui Kim Jong-un, cât se poate de important, împrumutând cuvintele din limbile călătoare. Lasă că vine curând și chineza și vom vedea cum e cu adaptarea, cum punem împreună teza cu antiteza. Săraca limbă română! Ca și neamul asuprit de migratori și imperii, de tot felul de străine ideologii ale mereu altor cotropitori. Săraca limbă română!, cu intelectuali și neintelectuali, care în aceeași apă se scaldă, bătându-și joc de Ștefan cel Mare, de Neagoe Basarab și de măicuța cu brâul de lână. Săraca națiune română, care prin limbă, subtil și mișel, își pierde ființa în aburul altei limbi ce-i devine stăpână. Săraca limbă română, închinând steagul în fața străinelor neamuri, a limbilor Babilonului, îngenunchind în fața lui deadline și job pentru că ea nu mai știe cum se face conjugarea prepoziției snob!”

Așa se vede starea Limbii Române din marea metropolă americană, unde în cartierul Queens viețuiește și gândește o comunitate românească, cu biserică și cenaclu literar, cu rânduieli care gravitează în spirit românesc. Din această atmosferă s-a născut acest text al părintelui și poetului Theodor Damian. Este o constatare, dar și un strigăt, venite din partea unui român care pricepe cu luciditate amenințările care pândesc limba vechilor cazanii, care o vorbesc și o cântă pe la vatra lor țăranii. Aceste personaje istorice care au apărat Limba Română în fața vitregiilor vremii. Cum bine observă și autorul nostru, cel zidit în limba neamului său. Fenomenul nu ne poate lăsa indiferenți, dar nici spaime mari să nu ne cuprindă.

Limba Română este vie și oricât de lovită ar fi nu trebuie să ne temem. A trecut peste ea proletcultismul, cenzura cu alungarea cuvintelor, dar a venit generația lui Nichita Stănescu și a vindecat rănile. Și filologi cu știință de carte. Recent, președintele Academiei Române ne-a spus că Limba Română are propriile mijloace de apărare. Dar trebuie ajutată prin sporirea orelor de română din școli, nu prin reducerea lor. Ba ar fi nevoie de studiul limbii latine, istoriei, geografiei, materii care ne scot din ignoranță. Ascultați constatarea umanistului Antonio Bonfini: „românii au dăinuit pentru că și-au apărat mai mult limba decât viața”.

Așa putem înțelege mai bine de ce, chiar de la New York, a venit acest semnal de luat în seamă, întru apărarea Limbii Române.

Doina Uricariu, din New York, la „Nord Literar”

 

                                                                 

                                                                             de Gheorghe Pârja

După cum v-am obișnuit, în ultima vreme, vă prezint revista „Nord Literar,” ajunsă în anul 20 al vieții sale, decupând din paginile ei personalitatea care luminează mai intens demersul publicistic. În numărul pe luna aprilie, am socotit eu, imboldul este dat de un articol amplu, semnat de poeta, eseista, criticul literar Doina Uricariu. Acum trăitoare la New York. Pentru mine, bucuria a fost de două ori. Faptul că grație colegei de redacție, criticul literar Delia Munteanu, cu care Doina a intrat într-o fructuoasă colaborare literară și academică, a acceptat colaborarea la revista noastră. Apoi, Doina Uricariu este colega mea de generație literară cu care am împărtășit valori ale poeziei românești, de la Lucian Blaga, la Emil Botta, ori Nichita Stănescu. Ne-am bucurat de prietenii comune, de întâlniri literare de neuitat. Mai ales în perioada mea bucureșteană. La editura ei, Du Styl, mi-a publicat cartea-interviu cu poetul sârb Adam Puslojic despre Nichita Stănescu. Pe care Doina mi-a lansat-o la Ploiești.

Doina a fost și directorul ICR New York, dovedind intuiție în promovarea valorilor românești în această parte de lume. În paginile revistei, autoarea noastră pornind de la cartea Monicăi Pillat – „Ceasuri de demult”, s-a lăsat purtată de frumusețea și demnitatea unei lumi și a unei civilizații care și-au păstrat valorile spirituale și sufletești. Vârstele autoarei, firul autobiografic se împletesc cu viețile celorlalți. Este o carte despre Dinastia Pillat, cu mari influențe în literatură, dar și în politica românească. Te mai așteptăm, Doina Uricariu, cu texte nobile și extrem de necesare cititorilor noștri.

Curge sumarul. Poemul lunii este semnat de poetul Ioan Es. Pop. Criticul și istoricul literar Mircea Popa, printr-un text evocator, ne aduce aminte că în urmă cu zece ani s-a stins din viață, la Metz, în Franța, scriitorul Petru Dimitriu. Eseul criticului clujean dorește să ne arate cât mai datorează literatura română acestui mare duplicitar al epocii proletcultiste. După fuga în Occident, destinul lui primește alt curs. Este Petru Dumitriu un scriitor important? I se pot ierta marile compromisuri? Răspunsuri puteți afla din lectura revistei. Daniela Sitar-Tăut continuă interviul cu Florica Ichim, celebrul critic de teatru și film, săvârșită din viață în acest an. Interesante și inedite sunt amintirile Floricăi Ichim despre Camil Petrescu. Istoricul literar Săluc Horvat scrie despre cartea sătmăreanului Alexandru Zotta – „Exerciții de admirație. Însemnări despre creația lui Horia Bădescu.” Este o sinteză monografică prin care se conturează personalitatea și locul de primă mărime al lui Horia Bădescu în poezia română, în literatura contemporană, apreciază criticul Săluc Horvat.

Florian Copcea scrie despre cartea lui Titu Dinuț „Furișul din adânc”, iar Gela Enea comentează cartea Mirelei Orban – „Nespusul fărâmicios.” Pagina de poezie, sub sceptrul lui Orfeu, este dăruită scriitorului Nicu Ciobanu, din Novi Sad. Impetuosul comentator pe toate meridianele literaturii, Ovidiu Pecican, ne vorbește despre „O cultură literaturocentrică”, care poate sta sub întrebarea lui Noica: Ce e etern și ce e istoric în cultura românească? Criticul literar Delia Muntean analizează cartea profesoarei Ligia Duruș – „Romanele strigătului înăbușit,” în care autoarea din Baia Mare avansează câteva reflecții asupra literaturii carcerale. Momentul aniversar al arhitectului Dorel Cordoș (70 de ani) mi-a prilejuit o retrospectivă a realizărilor lui în peisajul Maramureșului. Vorba prietenului, poetul Ion Petrovai, „Pe mine mă uimește că arhitectul Dorel Cordoș renaște Maramureșul”.

Acest număr este ilustrat cu proiecte realizate de “Arhitectul Cerului”, puse în pagini de artistul plastic Mircea Bochiș. Proza aparține lui Marian Ilea, iar grupajul de poezii Anei Ardelean, Marian Hotca, Mina Stan-Lascu și Grigore Coman. Continuă comentariile lui Constantin Bostan despre prietenia luminoasă dintre Ion Bârlea și G.T. Kirileanu în scrisori inedite. Prozatorul Ștefan Jurcă publică un interviu extrem de interesant cu pictorul Iosif Hamza, realizat în anul 1990. Radu Botiș scrie despre antologia de texte realizată de Vasile Bele, Gelu Dragoș și Nelu Danci. Pagina de traduceri găzduiește creații ale poetei din Italia, Eliza Donzelli, în prezentarea și traducerea Luciei Ileana Pop. Parodiile lui Lucian Perța, după poezii ale lui Nicu Ciobanu, întregesc sumarul acestui număr.

Din păcate, consemnăm și dispariția scriitorului Teo Moldovan. Revista poate fi procurată de la chioșcuri de presă din Baia Mare. Cine o cere o primește cu plăcere.