Evanghelia de Duminică: Cea mai mare putere e credinţa. Prin ea dobândim totul!

 Duminica a 4-a din Postul Mare (a Sfântului Cuvios Ioan Scãrarul) Marcu 9, 17-32

În vremea aceea a venit un om la Iisus, zicându-I: Învăţătorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut. Şi, oriunde-l apucă, îl aruncă la pământ şi face spume la gură şi scrâşneşte din dinţi şi înţepeneşte. Şi am zis ucenicilor Tăi să-l alunge, dar ei n-au putut. Atunci Iisus, răspunzând lor, a zis: O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceţi-l la Mine. Şi l-au adus la El. Dar duhul, văzându-L pe Iisus, îndată l-a zguduit pe copil, iar acesta, căzând la pământ, se tăvălea spumegând. Şi l-a întrebat pe tatăl copilului: Câtă vreme este de când i-a venit aceasta? Iar el a răspuns: Din pruncie. Şi de multe ori l-a aruncat şi în foc şi în apă ca să-l piardă. Dar, dacă poţi să faci ceva, ajută-ne, fiindu-Ţi milă de noi. Iar Iisus i-a zis: Dacă poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede. Şi îndată, strigând, tatăl copilului a zis cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele! Iar Iisus, văzând că mulţimea dă năvală, a certat duhul cel necurat, zicându-i: Duh mut şi surd, Eu îţi poruncesc: Ieşi din el şi să nu mai intri în el! Şi, răcnind şi zguduindu-l cu putere, duhul a ieşit; iar copilul a rămas ca mort, încât mulţi ziceau că a murit. Dar Iisus, apucându-l de mână, l-a ridicat, iar el s-a sculat în picioare. După ce a intrat Iisus în casă, ucenicii Lui L-au întrebat, de o parte: Pentru ce noi n-am putut să-l izgonim? El le-a zis: Acest neam de diavoli cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post. Şi, ieşind ei de acolo, străbăteau Galileea, dar El nu voia să ştie cineva. Căci învăţa pe ucenicii Săi şi le spunea că Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor şi-L vor omorî, iar după ce-L vor omorî, a treia zi va învia. Ei însă nu înţelegeau cuvântul şi se temeau să-L întrebe.

Relaţia omului cu Dumnezeu începe numai prin credinţă. De ce? Pentru că numai prin credinţă se respectă cel mai mare dar al omului, ca purtător al chipului lui Dumnezeu, şi anume: libertatea. Credinţa şi libertatea sunt cele două feţe ale aceleiaşi monede. Credinţa trebuie să respecte libertatea, adică să-i lase omului şansa de a accepta sau de a refuza, altfel credinţa s-ar transforma într-o simplă cunoaştere care, într-o anumită măsură, îl constrânge pe om să accepte unele adevăruri descoperite lui.

Sună paradoxal, dar simpla cunoaştere obligă voinţa omului de a recunoaşte tot ceea ce priveşte existenţa lui şi a universului. Orice om ştie şi vede un soare pe cer. Toţi cunoaştem aceasta şi suntem, într-o anumită formă, obligaţi să recunoaştem aceasta. Sau, altfel spus, nimeni nu poate să nege existenţa soarelui, ceea ce înseamnă că libertatea refuzului dispare.

Dumnezeu, însă, are o existenţă mai evidentă decât cea a soarelui. Adică ar trebui să-L recunoaştem pe Dumnezeu cu o rapiditate şi cu o uşurinţă mai mare decât recunoaşterea existenţei soarelui. Dar Dumnezeu nu vrea să ne constrângă, nu vrea să lezeze darul libertăţii cu care ne-a înzestrat la creaţie, de aceea ne-a lăsat libertatea deplină să acceptăm sau nu existenţa Lui. În această libertate a credinţei, Dumnezeu vede cu adevărat fidelitatea noastră.

„Durerea profetică” este credinţa trăită în mediul ostil

Suntem în Postul Mare. Este absolut firesc să ne gândim tot mai mult la credinţă. De aceea Biserica a rânduit citirea unor pericope evanghelice care ne relatează săvârşirea unor minuni de către Mântuitorul, în numele credinţei.

În duminica aceasta se citeşte pericopa din Evanghelia după Marcu, cap. 9, vv. 17-32, în care ni se relatează despre aducerea în faţa lui Hristos a unui copil demonizat, pe care n-au putut să-l vindece Apostolii. Mântuitorul exclamă: „O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi?” Este cuvântul de durere al Mântuitorului, în urma constatării scăderii credinţei. Efectul acestei scăderi a dus tocmai la sporirea lucrării diavolului. În acest mediu ostil au lucrat toţi prorocii, de aceea starea acesta mai poate fi numită „durere profetică”. Durere trăită acum de Profetul Însuşi.

Revelator este, apoi, dialogul dintre tatăl copilului şi Mântuitorul: „Doamne, de poţi ceva, ajută-ne!” Răspunsul este: „De poţi crede, toate sunt cu putinţă”. La care tatăl răspunde, cu cuvintele devenite celebre: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!” În urma acestei afirmaţii antitetice smerite, copilul este vindecat.

De aici învăţăm că toţi avem la început o credinţă slabă, vecină cu necredinţa. Ea trebuie să crească până la credinţa desăvârşită, de care fug şi demonii. În această creştere este nevoie, după cum ne spune Mântuitorul, de rugăciune şi de post, cele două instrumente spirituale fără de care nu poate fi desăvârşire.

Postul şi rugăciunea – două braţe întinse spre Hristos

Postul şi rugăciunea sunt un mod de viaţă cu Hristos, sunt cele două braţe cu care vrem să-L îmbrăţişăm pe Mântuitorul. La modul simplu vorbind, postul ne învaţă ce să băgăm în gură, iar rugăciunea ne învaţă ce să scoatem pe gură. Ambele sunt importante. Numai atunci când vrem să le comparăm, sau să le punem în concurenţă, am putea spune că rugăciunea este ceva mai importantă decât postul, potrivit cuvintelor Mântuitorului: „Nu ceea ce intră în gură, ci ceea ce iese din gură îl spurcă pe om” (Matei 15, 11).

Aceste cuvinte – deseori interpretate greşit – mai pot fi înţelese şi astfel: rugăciunea fără post rămâne totuşi valabilă, dar postul fără rugăciune este lipsit de sens. Amintim aceste cuvinte pentru a accentua faptul că Mântuitorul nu a desfiinţat postul atunci când a arătat superioritatea rugăciunii, în textul biblic citat. Dimpotrivă, le-a preţuit pe amândouă şi, mai mult, a arătat că ele devin mai eficiente atunci când lucrează împreună, când se susţin reciproc, fiindcă prin post trupul se smereşte, iar prin rugăciune inima se încălzeşte şi mintea se luminează.

„A putea”, prin credinţă, duce la „a avea” totul

Încă ceva, foarte important, iese în evidenţă din această pericopă evanghelică, din dialogul dintre tatăl copilului şi Iisus. Tatăl zice: „Poţi ceva?”, Mântuitorul răspunde: „Poţi crede?” Adică de semnalat este legătura care se face între verbele „a putea” şi „a crede”.

Acest fapt trebuie înţeles în sensul necesităţii de putere pentru a ajunge la credinţă. Aşa este la nivel uman, în lumea căzută în păcat, unde atingerea credinţei desăvârşite cere multă putere şi efort duhovnicesc, multă jertfelnicie. Credinţa nu se naşte de la sine şi nici în mod comod, ci cu multă osteneală şi multă nevoinţă. Iar când puterea noastră se întâlneşte cu credinţa în Dumnezeu, atunci se coboară puterea lui Dumnezeu în viaţa noastră. Şi avem nevoie de puterea lui Dumnezeu, pentru că acţiunile noastre sau verbele „a putea”, „a vrea” şi „a face”, la nivel uman, sunt mereu în dizarmonie.

La Dumnezeu este altfel. Pentru că la Dumnezeu între acţiuni, între verbe şi, mai ales, între „a vrea”, „a putea” şi „a face” este armonie deplină. Aceasta este expresia atotputerniciei lui Dumnezeu. În El nu este contradicţie, deci acţiunile sau verbele nu se pot împiedica reciproc, nu se pot limita reciproc, aşa cum se petrece la nivelul umanităţii decăzute.

Cred că sugestiv, în acest sens, ar putea fi amintit un bine cunoscut silogism, ce s-a vrut mereu „încuietor” pentru teologi, care are forma unei întrebări, şi anume: „Dumnezeu poate să creeze o piatră pe care să nu poată să o ridice?” Oricum s-ar răspunde, ar reieşi că Dumnezeu este neputincios: fie nu poate să creeze, fie nu poate să ridice o astfel de piatră. Adică credinţa noastră este lipsită de sens…

Dar adevăratul răspuns trebuie să plece de la faptul amintit mai sus, că la Dumnezeu verbele nu se exclud reciproc, ci se pot înlocui unele cu celelalte. Astfel, dacă înlocuim verbul „a putea” cu verbul „a vrea”, întrebarea se reformulează concludent: „Dumnezeu vrea să creeze o piatră pe care să nu vrea să o ridice?” Răspunsul acum este clar şi ţine, aşadar, de voinţa lui Dumnezeu, deci nu mai poate fi încuietor.

Dacă gândim metaforic, putem spune că Dumnezeu a creat o astfel de piatră, care se cheamă om. Dumnezeu a vrut să-l creeze pe om, dar nu a vrut să-l ridice din păcat cu forţa, ci numai prin jertfa Fiului Său, asumată prin credinţă. Omul este o „piatră” cu suflet, înzestrată cu puterea de a crede, în totală libertate, în Cel ce l-a creat.

La această credinţă puternică, logică şi teologică ne cheamă Evanghelia de azi. În scara Sfântul Ioan Scărarul – pomenit tot în duminica aceasta – ultima treaptă este cea a credinţei, legată de speranţă şi de dragoste, cele trei virtuţi fundamentale creştine. Treaptă pe care, dacă ne nevoim să o urcăm, cu toate puterile noastre, putem dobândi totul, adică viaţa cea veşnică în Împărăţia lui Dumnezeu.

Pr. conf. univ. dr. Irimie Marga, 07 Aprilie 2019

Evanghelia Duminicii a V-a după Rusalii

Vindecarea celor doi demonizați din ținutul Gadarei -  Matei 8, 28-34; 9, 1

În vremea aceea, trecând Iisus dincolo, în ținutul Gadarenilor, L‑au întâmpinat doi demonizați care ieșeau din morminte, atât de cumpliți, încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea. Și, iată, au început să strige și să zică: Ce ai cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuiești? Departe de ei era o turmă mare de porci, păscând. Iar demonii Îl rugau, zicând: Dacă ne scoți afară, lasă‑ne să intrăm în turma de porci. Atunci El le‑a zis: Duceți‑vă! Iar ei, ieșind, s‑au dus în turma de porci. Și îndată toată turma s‑a aruncat de pe țărm în mare și a pierit în apă. Iar păzitorii au fugit și, ducându‑se în cetate, au spus toate cele întâmplate cu demonizații. Și, iată, toată cetatea a ieșit în întâmpinarea lui Iisus și, văzându‑L, L‑au rugat să plece din hotarele lor. Iar Iisus, intrând în corabie, a trecut marea și a venit în cetatea Sa.

Pericopa din duminica aceasta redă vindecarea miraculoasă săvârșită de Mântuitorul Hristos în ținutul Gherghesenilor (Matei 8, 28‑34; 9, 1). Textul este cutremurător până astăzi. Nu vindecarea este înfri­co­șătoare, ci demonizarea celor doi oameni care L‑au întâmpinat pe Iisus. Erau așa de respingători și chiar periculoși, încât „nimeni nu putea să treacă pe drumul acela”. Însă iubirea infinită a Mântuitorului învinge, copleșeș­te și la urmă vindecă. Pe această biruință asupra diavolului se bazează toată lucrarea noastră de mântuire. De aceea pe Agnețul care se aduce la Sfânta Liturghie stau scrise cuvintele IS‑HR‑NI‑KA, adică „Iisus Hristos biruiește!”

Analizând mai atent cuvintele evanghelice, ne dăm seama că multe dintre ele au un sens soteriologic profund, care depășește sensul lor narativ. Astfel, Hristos trece „dincolo”, în ținut străin, ca să vindece și să aducă „dincoace” sufletele eliberate. Trecerea spre „dincolo” semnifică întruparea Fiului lui Dumnezeu în tărâmul lumii acesteia, ca prin jertfa răscumpărătoare și Înviere toți să fim eliberați, pentru a fi aduși „dincoace”, în Împărăția lui Dumnezeu. Înecarea turmei de porci în mare semnifică moartea definitivă, sinucigașă, a tuturor celor care se îndepărtează iremediabil de mântuire. Iar locuitorii cetății care Îl alungă pe Iisus reprezintă pe toți cei care se opun lucrării de mântuire, îndepărtându‑L pe Dumnezeu din viața lor. Iată cum acest episod evanghelic putem să‑l înțelegem și ca un rezumat scurt al istoriei mântuirii noastre prin Hristos Domnul.

Dar în pericopa evanghelică mai găsim și câteva principii călăuzitoare pentru toți cei care se angajează în continuarea operei de mântuire, adică în împlinirea mântuirii subiective, care se cuvin a fi punctate în continuare.

Principiul iconomiei: alegerea răului mai mic

În primul rând vedem că Iisus este pus în fața unei alegeri, și anume este constrâns să aleagă între două rele, unul mai mare și altul mai mic. Demonizarea, suferința oamenilor, este răul cel mare, iar pierderea turmei de porci este răul mai mic. Hristos tolerează aici răul mai mic, adică înecarea turmei de porci, pentru ca astfel diavolii să‑i elibereze pe demonizați. Așa s‑a născut cel mai important principiu al dreptului bisericesc, numit principiul iconomiei, potrivit căruia atunci când un membru al Bisericii, cleric sau mirean, este pus în fața alegerii între două rele, alegerea merge către răul cel mai mic. Viața creștină este plină de astfel de situații.

Un exemplu banal: un bolnav, în perioadele de post ale Bisericii este pus să aleagă între două rele: acela de a posti, dar agravându‑și starea de sănătate printr‑o alimentație necorespunzătoare, sau a nu posti, dar hrănindu‑se „de dulce” spre înzdrăvenirea trupului suferind. Cu alte cuvinte, el trebuie să aleagă între răul ignorării bolii sau răul nepostirii. Evident că răul mai mic este acela de a nu posti – chiar dacă perioada liturgică este o perioadă de post – cu scopul de a‑și întări trupul neputincios. De aceea bolnavii primesc, potrivit principiului iconomiei, dezlegare de la post, adică eliberarea de vina încălcării rânduielilor bisericești, pentru că nu o fac de bunăvoie, ci constrânși de situație.

Degradarea ierarhiei valorilor începe atunci când dispare ierarhia relelor

Un alt exemplu vine tot din cuvintele Mântuitorului care spune că „cine va sminti pe unul dintre aceștia mici care cred în Mine, mai bine i‑ar fi lui dacă și‑ar lega de gât o piatră de moară și să fie aruncat în mare” (Marcu 9, 42). Și aici sunt puse față în față două rele, sminteala și uciderea. Evident că ambele sunt rele, chiar foarte grave, dar Mântuitorul vrea să arate răul mai mic, pentru ca astfel să știm cum să ne ferim de răul cel mare. Prin ucidere se pierde un suflet, dar prin sminteală se pot pierde mult mai multe suflete. Asta nu înseamnă că Mântuitorul ar fi de acord cu uciderea – Doamne ferește! -, ci El vrea să spună că atunci când vrem să eliminăm sminteala, trebuie să îndepărtăm cu totul pe smintitor din viața Bisericii.

Deseori vorbim de o ierarhie a valorilor care trebuie să determine viața noastră creștină, dar iată că există și o ierarhie a relelor și, mai mult decât atât, degradarea ierarhiei valorilor începe atunci când dispare ierarhia relelor. Tendința în lumea de astăzi este aceea de a accepta unele rele mai mici ca bune, cu argumentul că adevăratele rele sunt numai cele mari. Această gândire ne pune pe un drum greșit, nu putem să justificăm un rău mai mic printr‑un rău mai mare. Răul trebuie văzut ca rău, chiar dacă el se află pe scara ierarhică undeva foarte jos. Răul cât ar fi de mic trebuie perceput ca atare, iar prin iconomie nu înseamnă că îl acceptăm, ci doar îl tolerăm, pentru a putea ieși din situația-limită. De aceea principiul iconomiei mai este numit și principiul discernământului, adică al darului distingerii atât a binelui de rău, dar și a distinge relele între ele, care nu sunt toate la fel. În acest sens mai putem da un exemplu: Biserica Ortodoxă tolerează divorțul, dar asta nu înseamnă că îl acceptă sau că este de acord cu el. Divorțul, oricât de justificat ar fi, tot un rău rămâne în viața de familie.

Prin urmare, principiul iconomiei cere foarte multă înțelepciu­ne. Nu avem voie să aplicăm iconomia oricum și oriunde. Dacă iconomia se aplică fără motiv, atunci ea se transformă în privilegiu, în favor sau, mai rău, în abuz.

Cheia canoanelor

Iconomia bisericească nu înseamnă abuz, ci descoperirea căii potrivite de mântuire, chiar dacă aparent se încalcă anumite rânduieli bisericești. De aceea aici este nevoie de multă înțelepciune duhovnicească, nu de interes compromițător.

Canonul 102 de la Sinodul Trulan (al VI‑lea ecumenic, din anul 692) arată cât de important este principiul iconomiei în viața bisericească, de aceea acest canon mai este supranumit cheia canoanelor. Iată ce spune el: „Tot cuvântul… celui căruia i s‑a în­credințat cârmuirea de păstor este să aducă înapoi oaia cea rătăcită și să vindece pe cea mușcată de șarpe, nici să o împingă spre prăpastia deznădăjduirii, nici să slăbească frâna spre moleșirea și spre disprețuirea vieții, ci în orice chip să stea împotriva suferinței, fie prin doctoriile cele mai aspre și mai iuți, fie prin cele mai moi și mai blânde, și să se nevoiască spre închiderea rănii, cercetând roadele pocăinței și îngrijind cu înțelepciune pe omul cel chemat spre strălucirea cea de sus”.

Diavolii ne ispitesc cu puterea înainte‑vederii

În al doilea rând, din pericopa evanghelică mai aflăm un lucru cutremurător: că diavolii au o putere a înainte‑vederii pe care omul obișnuit nu o are. Această putere o au diavolii pentru faptul că sunt ființe pur spirituale, care nu au trup, așa cum avem noi, oamenii. De aceea ei Îl recunosc fără îndoială pe Iisus ca pe Fiu al lui Dumnezeu și în felul acesta I se adresează Lui, atunci când strigă: „Ce ai Tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu?” (Matei 8, 29).

De aici se spune că diavolii au credință, dar nu o credință mântuitoare. Mai mult, diavolii nu au numai credință, ci au și o convingere deplină care depășeș­te credința. Ei știu că există Dumnezeu, Îl recunosc și nu se îndoiesc de El. Vina lor însă constă în faptul că se pun împotriva lui Dumnezeu și caută să‑i atragă și pe oameni în această derută.

Dar ce mai învățăm de aici? Că omul păcătos și derutat poate cădea în ispita de a cere ajutor diavolului și poate să fie atras de profitul puterii celui rău, de profitul înainte‑vederii. Așa s‑a născut ghicitoria și vrăjitoria, care au făcut și fac atâtea ravagii în sufletele oamenilor. Evanghelia din duminica aceasta este, în felul acesta, și un îndemn dat creștinilor de a nu se lăsa atrași și ispitiți de puterea celui rău. Fiindcă diavolul înșală, adică îl ajută pe om nu ca să‑i facă bine, ci ca să‑l piardă. Părintele Arsenie Boca spunea: „Dacă te faci frate cu diavolul ca să treci puntea, el te trece, dar te trece la el!” Nu ajungi pe celălalt mal, ci în ograda lui.

De aceea sfintele canoane, încă din vechime, i-au condamnat aspru pe cei ce s‑au îndeletnicit cu lucruri oculte. Iată ce spune, de exemplu, canonul 61 de la Sinodul Trulan (an 692), că cei care se dau pe mâna ghicitorilor, sau a celor ce se numesc sutași, sau a celor care spun norocul și urmează spița neamului, sau a celor ce se numesc gonitori de nori, sau vrăjitori, sau făcători de talismane, „orânduim să fie lepă­dați din Biserică, precum rânduiesc sfintele canoane. Căci ce împărtășire are lumina cu întunericul, precum zice Apostolul? Sau ce împreună-petrecere are Biserica lui Dumnezeu cu idolii? Sau ce parte are credincio­sul cu necredinciosul? Sau ce potrivire este între Hristos și Veliar?”(II Cor. 6, 14‑16).

Horoscopul este o formă de întoarcere la păgânism

Al treilea lucru care se cuvine subliniat, pornind de la ghicitorie, se leagă indirect de astrologie, zodiac sau horoscop. Cu aceste lucruri se ocupau păgânii înainte de venirea lui Hristos. Așa au descoperit ei steaua de la Betleem, iar magii, inițial închinători la stele, s‑au închinat apoi adevăratului Dumnezeu, lui Iisus Hristos, părăsind vechile lor practici. Cu închinarea magilor zodiacul își încheie misiunea lui. Rostul zodiacului a fost acela de a‑L descoperi pe Împăratul, Profetul și Arhiereul Hristos. De aceea zodiacul apare în pictura bisericească, mai ales în scena Judecății de Apoi, dar în centru domină Iisus Hristos. Acest lucru se aseamănă cu pictarea filosofilor păgâni Socrate, Platon și Aristotel pe zidul exterior al Bisericii, dar fără aureolă, ca unii care prin filosofia lor au pregătit calea spre adevărata filosofie, adică spre înțelepciunea Mântuitorului Hristos descoperită nouă. Așa cum filosofii pictați pe biserici nu ne îndeamnă să ne întoarcem la gândirea lor, tot așa și zodiacul nu ne îndeamnă să ne întoarcem la astrologia păgână sau la horoscop.

Pentru același motiv, cărțile noastre de cult redau sinaxarul creștin și cu simbolurile zodiacale, nu spre cultivarea ghicitoriei, ci spre descoperirea adevăratului Dumnezeu, Care stăpâ­nește întregul cosmos. Fără Hristos zodiacul este un nonsens.

Astăzi există o tendință de a reînvia practicile astrologiei păgâne, de a cultiva interesul pentru astre, pentru zodiac sau horoscop, dar care nu ni‑L arată pe Hristos. Este o ispită modernă de care trebuie să ne ferim. Ghicitoria nu ajută la nimic. De altfel, adevăratul creștin cunoaște esența viitorului atunci când mărturisește în simbolul credin­ței că Hristos va veni să judece viii și morții, că așteaptă învierea morților și viața veșnică în Împărăția fără de sfârșit.

Între preoții de mir și călugări este o complementaritate duhovnicească

Un ultim aspect care se cuvine a‑l mărturisi astăzi se leagă de rugăciunile cele mai puternice împotriva diavolului. Biserica n‑a stat și nu poate sta indiferentă în fața celui rău. Așa s‑au născut, de exemplu, rugăciunile cutremurătoare ale Sfântului Vasile cel Mare sau ale Sfântului Ioan Gură de Aur.

Dar Sfinții Părinți ne îndeamnă să fim foarte atenți cu aceste rugăciuni puternice, care ne pot ajuta numai atunci când știm să luptăm. Niciodată vânătorul nu se duce la vânătoare nepregătit, altfel riscă să devină și el vânat în fața animalelor sălbatice. Așa este și cu rugăciunea împotriva diavolului. Aceste rugăciuni se fac numai de către cei pregătiți du­hov­nicește, de cei ce postesc, de cei tari în virtute, de cei luptători cu ispitele. Din acest motiv, în general, preoții călugări sunt con­si­derați mai pregătiți pentru lupta directă cu diavolul, mai potriviți în a citi molitfele Sfântului Vasile cel Mare. Acest fapt nu îi descalifică cu nimic pe preoții de mir, care au daruri și experiențe pe care nu le pot avea călugării.

Ideea fundamentală care ar trebui să ne conducă pe toți este aceea de a vedea necesitatea și folosul complementarității dintre preoții de mir și preoții călugări, dintre parohie și mănăstire. Între cele două nu există concu­rență, nici excludere reciprocă, ci complementaritate creștineas­că și folos duhovnicesc. Mai ales în acest an dedicat misiunii parohiei și mănăstirii în societatea de astăzi, trebuie să descoperim aceste valențe ale regăsirii tuturor în misiunea comună și împreună‑ziditoare.

 Biruința lui Hristos împotriva diavolului este bucuria noastră. Toți vrem să fim ai lui Hristos, toți vrem să ne mântuim. Dacă cei din ținutul Gherghesenilor L‑au alungat pe Hristos, pentru că nu puteau să trăiască bucuria celuilalt, bucuria celor eliberați de demoni, noi cei de astăzi, preoți sau credincioși, mireni sau călugări, bărbați sau femei, tineri sau bătrâni, trăind fiecare bucuria celuilalt, trebuie să‑I strigăm cu toții într‑un glas: Vino la noi, Doamne, și rămâi cu noi de‑a pururi! Amin!

                                            Pr. Conf. univ. dr. Irimie Marga, 05 Iulie 2015