România cu educaţia suspendată este la coada clasamentului internaţional

Conducerea României trebuie să înţeleagă clar, că, fără educaţie, ţara şi copiii noştri nu au niciun viitor în lume. În competiţia mondială să menţii învăţământul suspentat d epatru luni este o crimă faţă de educaţie şi progresul naţiunii. România riscă să scadă în clasamentul mondial. Copiii noştri, dacă nu sunt îndrumaţi spre şcoală, devin viitorii culegători de sparanghel, căpşunari sau badantele Europei. Ar fi dramatic dacă asta şi-ar dori conducătorii. În vremea pandemiei, Suedia, Danemarca şi Norvegia au avut cele mai bune strategii pentru a nu stopa educaţia. Din luna aprilie aceste ţări au reînceput învăţământul, pentru că fiecare zi oprită de la educaţie este o pierdere în procente în clasamentul mondial şi o piedică de dezvoltare pentru viitor. Competiţia în educaţie este foarte dură pentru că reprezintă viitorul unei naţiuni. Marea Britanie, care a fost un mare imperiu, a înţeles acest lucru şi vara această recuperează carantinarea datorită pandemiei. Guvernul britanic va aloca o sumă suplimentară de 650 de milioane de lire sterline pentru ca elevii din școlile din Anglia să recupereze materia pierdută din cauza măsurilor de izolare în criza produsă de noul coronavirus. Pachetul total de ajutor se ridică la 1 miliard de dolari și mai include 350 de milioae de lire, reprezentând subvenții pentru un program remedial național cu durata de un an, destinat copiilor din medii dezavantajate.Măsura este luată după ce guvernul condus de Boris Johnson a fost criticat dur din cauza eșecului planului său de a redeschide școlile de la 1 iunie – o acțiune venită, pentru mulți, prea târziu pentru a salva procesul de învățare, introdusă fără suficiente pregătiri în școli și care a convins prea puțini oameni să-și trimită copiii la clasă. Finanțarea de 1 miliard de lire reprezintă “operațiunea masivă de recuperare” promisă de Boris Johnson în domeniul învățământului. Gavin Williamson, potrivit căruia “acest pachet va garanta că fiecare tânăr, indiferent de vârstă sau de locul unde „trăiește, primește educația, oportunitățile și rezultatele pe care le merită”, banii urmând să fie cheltuiți pe măsuri “dovedit eficiente” mai ales pentru copiii din medii defavorizate. Schema de subvenționare a cursurilor remediale oferite prin acest program ar presupune că școlile vor plăti circa 12 lire pe oră, în primul an, către furnizorii particulari de asemenea cursuri, comparativ cu 50 de lire/oră cât solicită de obicei aceștia.

În România, din păcate, se continuă politica menţinerii învăţământului suspendat pe motiv real de pandemie, fără programe sau cursuri de recuperare şi sistem de after school pe perioada verii. În competiţia mondială, România este menţinută de clasa politică într-un regim de sub educaţie pentru ca românii să fie doar mână de lucru ieftină în agricultură şi construcţii pentru ţările dezvoltate? Nu cred. În continuare, cheltuielile pentru învățământul preșcolar și primar până la anul 2018 sunt foarte scăzute în comparație cu media UE (0,7 % față de 1,5 % din PIB în UE). Cheltuielile pentru învățământul secundar sunt mai mici (1,5 % față de 1,9 % din PIB). Proporția cheltuielilor pentru învățământul superior este în general mai mare, reflectând prioritățile politice la nivel național. Dovezile arată că o mare parte a inegalității veniturilor poate avea la bază un start în condiții de inegalitate, în special în țările care investesc mai puțin în învățământ, în special la nivelul învățământului preșcolar. Numărul în scădere al elevilor impune optimizarea cheltuielilor concomitent cu îmbunătățirea echității. Din 2006 până în 2016, numărul total al elevilor a scăzut cu 17 %. Se preconizează că tendința va continua, în concordanță cu scăderea populației generale (INS, 2018). Numărul acestora a scăzut cu 20 % la nivelul învățământului preșcolar, cu 13 % la nivelul școlilor și cu 48 % la nivelul învățământului superior. Scăderea accentuată la nivelul învățământului superior, în special în universitățile private și în domeniile științelor sociale, afacerilor și dreptului, se explică în principal prin existența unor mecanisme mai stricte de asigurare a calității, ceea ce a dus la reducerea numărului de programe universitare private și la scăderea ratelor de promovare la examenul de bacalaureat. Reflectă nivelurile ridicate de emigrare. Dacă în 2012, România ocupa locul 32 în clasamentul Pearson ce ierarhiza sistemele de educaţie din 40 de ţări, în funcţie de rezultatele la testele internaţionale, de alfabetizare şi de rata de absolvire, în 2014 suntem pe locul 31, încă în urma Bulgariei. Primele locuri erau deţinute de Finlanda, Coreea de Sud, Hong Kong şi Japonia. Acest top se realizează pe baza rezultatelor elevilor din cele 40 de state la testele internaţionale de cunoştinţe (PISA, TIMSS şi PIRLS), adică la Citit, Matematică şi Ştiinţe, dar şi pe baza statisticilor în ceea ce priveşte gradul de alfabetizare şi de absolvire a cursurilor de către elevi. În România, deschiderea recentă a grădiniţelor s-a făcut cu norme foarte stricte şi fără program educativ, fapt ce loveşte în conturarea învăţământului preşcolar ca instrument integrator în învăţământul primar. Deschiderea grădiniţelor, doar ca centre de plasament, fără ore de educaţie este o lovitură letală progresului educaţiei în ţara noastră. Preşcolarii sunt duşi la grădiniţe cu norme, ca la spitalul de urgenţă. Fără programe noi şi investiţii în educaţie, România pierde competiţia mondială privind dezvoltarea durabilă. Învăţământul online este o distopie, iar cursurile universitare doar în format digital transformă procesul educativ într-un program de soft/hosting. Educaţia trebuie să fie prioritatea numărul unu a clasei conducătoare, dacă aceasta e formată din oameni integri şi patrioţi, care doresc progresul României şi un învăţământ de top.

Ionuţ Ţene

Ce sucită este lumea...

Educaţia este din nou prioritate naţională. Suntem în campanie electorală, nu?!

Se ştie că un rol important pentru reuşita în viaţă este educaţia. Importanţa educaţiei se vede la orice stat european ori de pe alte continente, cât ar fi el de sărac. Are un minister căruia îi alocă un buget propriu pentru că educaţia se referă atât la însuşirea unor cunoştinţe teoretice cât şi la un anumit comportament, individual sau general.

De ce mi-a venit ideea de a scrie aceasta?! Pentru că am văzut cum toate televiziunile s-au înghesuit să difuzeze imagini despre moartea interlopului Fane Spoitoru, cel care a tăiat mâna unui poliţist cu o sabie şi pentru că în învăţământul românesc este mare haos.

Personal, în prima zi de şcoală de anul trecut n-am avut ( pentru prima dată de când lucrez în învăţământ, din anul 2000 ! ) abecedare de pus pe bancă pentru elevii de clasa I, iar anul acesta mult trâmbiţatele manuale digitale au ajuns la mine în şcoală la sfârşitul semestrului I. Nici în anul şcolar 2016-2017 nu va fi mai bine pentru elevii din clasa a IV-a, deoarece editurile au cerut reluarea licitaţiei şi demiterea directorului Centrului Naţional de Evaluare, aflat în subordinea Ministerului Educaţiei. Se pare că şi aici marea corupţie şi-a făcut culcuş!

Despre salarizarea în învăţământul preuniversitar propusă de guvernul tehnocrat Cioloş pentru care ministrul muncii, Ana Costea, şi-a dat demisia, voi vorbi cu altă ocazie.

Deocamdată începe săptămâna „Şcoala Altfel” şi va fi cu totul altfel, nu?! Doar pentru elevii! Vă garantez asta !

Reamintesc tuturor că educaţia necesită răbdare, atenţie, perseverenţă şi profesori bine pregătiţi. Pentru asta trebuie şi bine plătiţi! Într-adevăr – efectele se văd în timp, nu ca la medicul care operează greşit şi pacientul moare, dar rezultatele, pe termen mediu şi lung,  fiindcă vorbim de generaţii de tineri,  pot fi catastrofale. Pentru România, evident!

                                                                                       Gelu Dragoş

Care este menirea Educaţiei în România?

Educaţia rămâne cel mai zdruncinat domeniu – de prea multe idei, opinii, măsuri de reformă, de contrareformă. Un domeniu unde, indiferent de studii, de pregătire profesională, de experienţă, personaje ale momentului au mereu modificări de propus şi, mai grav, chiar de făcut. Fără patetisme şi formule melodramatice, trebuie să recunoaştem că suntem incapabili să decidem ce ne propunem cu educaţia generaţiilor actuale şi a celor care urmează să vină. Există doar idei la bucată, iar fiecare iniţiator de idee nu se lasă până când nu produce şi o lege. Dar nimeni din cei care modifică aleatoriu regulile în Educaţie nu răspunde la întrebarea simplă, în aparenţă, dar esenţială: care este menirea educaţiei în România? Ce vrem să facem cu copiii noştri? Individual, putem răspunde şi ne putem salva, dar asta nu înseamnă că am răspuns în numele societăţii din care fac parte aceşti copii şi în care s-ar putea, totuşi, să trăiască.  Recent, s-a reluat tema introducerii uniformei şcolare. Mai nou, unii au găsit că studierea limbii latine în clasa a VIII-a e de prisos şi că ar fi indicat să introducem, într-un orar oricum supraaglomerat, discipline noi. Motivaţiile pentru propuneri pot fi decente sau de bună credinţă, dar asta nu va determina îmbunătăţirea calităţii actului educaţional. Pentru că sunt doar felii de idei care nu formează un tort unitar. Mai expresiv: e ca si cum ai alcătui un tort din felii luate din torturi diferite ca aspect şi compoziţie. 

De ce introducem uniforma şcolară?

 Una dintre motivaţii e atenuarea diferenţelor sociale dintre copii. Poate că e nevoie de ştergerea acestor diferenţe. Ne putem da cu părerea, fiecare după experienţa şi educaţia proprie. Dar, dincolo de această dezbatere socializantă, trebuie să aşezăm orice măsură într-un cadru mult mai extins. A decis şcoala românească, pe baza unor studii de specialitate, că trebuie să pregătească o generaţie uniformă, cu cât mai puţine discrepanţe sociale? Să fim egali şi solidari, în primul rând, şi apoi, liberi? Cum decidem că avem nevoie de această uniformă?  Ori prin această uniformă şcolară se urmăreşte crearea sentimentului de apartenenţă la o comunitate? Îşi propune şcoala să îi responsabilizeze pe elevi faţă de prima comunitate căreia îi aparţin, pentru a putea apoi extrapola această atitudine la comunitatea mai mare care e ţara, apoi Europa, până la valoarea finală - umanitatea? Nu ar fi rău ca şcoala să creeze toţi acei piloni pentru a produce asemenea cetăţeni. Nu ştiu însă dacă, doar prin uniforma şcolară, percepută de elev mai degrabă ca o sancţiune, vom da aceste valenţe viitorului adult.

 De ce eliminăm latina din programa clasei a VIII-a?

S-a decis cumva că şcoala va fi una prin excelenţă vocaţională, că programa şi curriculum vor fi structurate doar pe elemente de studiu aplicat, practic, fără accente academice, fără noţiuni de cultură şi civilizaţie? Poate fi o opţiune, dar pentru asta nu elimini doar latina, simplifici programa până o cureţi de toate elementele academice, inclusiv noţiuni de matematică intuile în viaţa de zi cu zi, şi propui un învăţământ general bazat pe noţiuni practice, cu tendinţă susţinut vocaţională.  Actualul model şcolar aparţine Prusiei secolului al XVIII-lea. Toate principiile actuale – împărţirea în ciclul primar şi secundar, structura zilei şi anului de scoală, împărţirea pe ore, a disciplinelor pe materii, obligativitatea educaţiei, finanţarea de la buget, baremul de vârstă pentru începerea scolii, statul care decide cine poate fi profesor, ce se predă în şcoli – au la bază acel model. Pentru acel secol, sistemul a fost revoluţionar, reformator, democratic. Dar statul prusac avea un scop bine definit. Nu a introdus întămplător obligativitatea educaţiei şi nu a rezumat misiunea educaţiei la combaterea analfabetismului, ci a propus ceva pe termen lung: crearea unei pături de mijloc care a avut un rol semnificativ în poziţionarea Germaniei ca una dintre marile puteri industriale. Aceasta le-a fost viziunea şi au urmărit-o într-un crescendo. Salman Khan (nu actorul, ci fondatorul Khan Academy, realizată cu ajutorul lui Bill Gates, absolut impresionat de tehnicile revoluţionare de predare şi învăţare pe care le practică S Khan) face o observaţie importantă: „Sistemul prusac nu avea scopul să încurajeze gândirea individuală, ci crearea de cetăţeni loiali şi uşor de manipulat, care să înveţe să se supună autorităţii, părinţilor, profesorilor, Bisericii şi, în ultimă instanţă, regelui”. Statul prusac aveau un ţel, o gândire, un proiect. Şi, pentru acea perioadă, cu siguranţă aveau sens.  Educaţia diferenţiată, convenţională, pe care se bazează încă sistemul românesc, nu cred că se încadrează într-o „misiune”. Pare inerţial prost şi indisponibil secolului XXI. Cu atât mai mult cu cât acelaşi Khan atrăgea atenţia asupra faptului că dintre toţi copiii care încep şcoala anul acesta, 65 la sută vor avea slujbe care nu s-au inventat încă.

                                                                           Adriana SĂFTOIU