S-au publicat rezultatele examenului de definitivat în
învăţământ: au promovat doar vreo 60% dintre profesori. Aşa că au apărut, ca în
fiecare an, indignările: „Vai, ăştia sunt profesorii copiilor noştri?!...”. Da,
ăştia sunt. Unii consideră acest examen inutil: la ce bun, după trei ani de la
terminarea facultăţii, să mai dai un examen?! Mai ales că profesorii trec prin
probe asemănătoare cu ocazia examenelor de titularizare în învăţământ. Iar unii
dintre cei care nu prind un loc de titular, oricum lucrează ca suplinitori.
Aşadar, fac aceeaşi meserie, doar că nu au un statut clar ca angajaţi. Dacă
seria de examene la care sunt supuşi profesorii (definitivat, titularizare,
gradul didactic II, gradul didactic I) foloseşte sau nu cu adevărat e o
discuţie prea complicată pentru a o face aici. Dar putem observa, în principiu,
că traseul didactic nu e unul uşor, cariera de profesor se construieşte cu
efort. „Filozofia” din spatele acestui sistem este bazată pe ideea de a avea
oameni cât mai bine pregătiţi, pentru că – nu-i aşa? – lor le încredinţăm
viitorul copiilor noştri, deci soarta societăţii în ansamblu. Numai că, între
asemenea nobile idealuri şi realitate se cască un hău. Supuşi presiunilor
birocratice şi obligaţiei de a-şi tot dovedi, o dată la câţiva ani,
competenţele, profesorii sunt, pe de altă parte, una dintre categoriile cele
mai oropsite ale tranziţiei. Nu numai pentru că au salarii mizerabile, nu numai
pentru că statutul lor social e precar (căci „modelele” dominante în societate
sunt pseudo-vedetele, barosanii cu bani şi alte specimene din fauna
tranziţiei), dar şi pentru că „sistemul” nu stimulează, în fapt, calitatea şi
competenţa. Cadrele didactice au de făcut tot felul de hârtii, autoevaluări,
raportări care sunt mai degrabă formale – se bifează nişte cerinţe pentru că
aşa vor inspectoratele şcolare şi ministerul, nu pentru că ar ajuta efectiv la
ceva. Aşadar, o bună parte din activitatea lor îi transformă în bieţi
birocraţi. În aceste condiţii, discursul despre nobila meserie de dascăl şi
despre viitorul copiilor care se află în mâna lor devine un fel de bla-bla în
care nimeni nu mai ajunge să creadă. Sau cred doar încăpăţânaţii pasionaţi de
meseria lor, care ajung să fie nişte supravieţuitori şi, paradoxal, nişte
luptători împotriva sistemului. Puneţi-vă în pielea unui profesor care vrea să-şi
facă bine treaba, să fie foarte bun, să se ţină la curent cu noutăţile din
domeniul lui, să aibă un orizont cultural, să participe la viaţa comunităţii în
care trăieşte (pentru că numai astfel poate ţine legătura cu părinţii şi copiii
şi poate deveni un reper). Să aibă, cu alte cuvinte, o viaţă profesională şi
intelectuală normală. Dacă faceţi acest exerciţiu, vă veţi da seama că e extrem
de greu pentru un cadru didactic să trăiască astfel. Nu are bani să-şi cumpere
cărţi, să călătorească, să-şi menţină un anumit profil cultural; nu are timp –
copleşit de birocraţie şi de cerinţele „sistemului” – să se îngrijească de
propria persoană, astfel încât să se prezinte în faţa copiilor în cea mai bună
formă intelectuală, relaxat, surâzător şi cu gândul doar la nobila sa misiune.
Cu alte cuvinte, degeaba le cere societatea să fie tot timpul minunaţi,
altruişti şi dornici să contruiască viitorul ţării dacă le oferă un prezent
nesigur, bâlbâit, plin de meschinării şi de probleme. E adevărat, pe de altă
parte, că a scăzut foarte mult calitatea cadrelor didactice în ansamblu. Mulţi
oameni de bună calitate au plecat din sistemul de educaţie, ceea ce e la fel de
grav – dacă nu chiar mai grav – decât faptul că medicii pleacă din ţară cu
miile. Dar nici un guvern de până acum nu a elaborat politici educaţionale
adevărate, pe termen lung. Toată lumea a peticit. Şi constat că, în continuare,
există o obsesie pentru examene, dar mult mai puţină grijă pentru ce se
întâmplă între examene. Păi ce să se întâmple? Profesorii buni îşi fac treaba
cu încăpăţânare, rezistă cât şi cum pot. Ceilalţi „se descurcă”. Sistemul în
ansamblu devine tot mai greoi şi mai frustrant. Iar ipocrizia societăţii creşte
de la an la an: profesorilor li se cere foarte mult (de pildă, să fie
conştiinţele luminate şi responsabile ale neamului), dar li se dă foarte puţin.
O dată pe an, când sunt examenele, freamătă ţara de grija educaţiei. În rest,
poporul freamătă la televizor, cu ochii după vedete şi după politicieni
mediocri.
Mircea VASILESCU
