Cu prenumele său de floare imperială şi numele omonim cu
legendarul personaj din istoria interbelică a României, politicianul vizat în
titlu era pur şi simplu predestinat să facă figură de competitor pentru
Preşedinţia României. Cei ce au urechi să audă şi ochi să vadă, vor înţelege,
pe parcurs, şi alte subtilităţi. În ceea ce mă priveşte, nu am nici o îndoială:
dacă va fi să fie vreodată, prima vizită oficială externă a lui Crin Antonescu
ca şef de stat nu va fi la Washington sau Moscova, ci… în Phenianul lepros. Şi
asta pentru a arăta poporului o altfel de abordare geopolitică prestată de un
lider politic, el fiind, de altfel, singurul preşedinte al unui partid de
dreapta care a riscat coabitarea cu stînga eşichierului politic, s-a opus
coabitării dezonorante cu Tiranul, îndură stoic atacurile confraţilor
ideologici şi încă mai încasează periodic restul rămas de la cele 7 urgii
sociale (asemenea plăgilor naturale suportate de iudeii trăitori sub egipteni),
care i se trag din anturajul unui PNL putregăit pe dinăuntru, dar şi a
alegătorului care s-a demonetizat spiritual (dacă nu chiar demonizat) sub
regimul Faraonului suspendat carnavalesc de două ori fără sorţi de izbîndă.
Pentru electorat, din păcate. Astfel că orice eventual emul
al lui Crin Antonescu la prezidenţialele anunţate în 2014 va risca cu tot
dinadinsul să fie luat drep „Conu Leonida faţă cu reacţiunea”: funestul
personaj pe care prevăzătorul Caragiale i l-a contrapus, pe teren balcanic, lui
ditamai Leonidas, eroul spartan din Bătălia de la Termopile.
A propos de lovituri sub centură şi arsenalul de berbece.
Acum cîţiva ani, mi-a nimerit sub ochi teoria implacabilă a unui astrolog rus,
de unde s-ar deduce că orice conducător de ţară care ajunge la Putere în timp
ce face pe muchie (sic!) 54 de ani, va fi greu de urnit din fotoliu măcar şi
cu… tancul. Mă rog: cu tancurile, în cazul compatriotului său Vladimir Putin.
Sau cu impresionanta cifră de 7,8 milioane de voturi valabile împotrivă, în
cazul lui Traian Băsescu: doar astfel îmi mai pot explica prezenţa scenică pe
durata a două acte (nu de teatru), ci de guvernare prolongată a acestui
crai-de-Murfatlar în politichia românească.
Mai mult chiar, după ce unul dintre angajaţii Servicilor
Secrete a ajuns oficial la Putere (în Federaţia Rusă), părea imposibil ca
experienţa să se repete separat în alte ţări şi încă de două ori la rînd (ce
blestem pe România!): o scatoalcă mai puternică decît cutremurele cu epicentru
în Vrancea la adresa teoriei infailibile lansate de Apostolii Marx & Engels
privind şansele instaurării Comunismului mondial. Unde mai pui că – potrivit
legii unicităţii evenimentelor – „Renaşterile ideologice (morale, religioase
etc) se produc întotdeauna numai în corpuri noi” (de la contele Hermann
Keyserling citire). Fenomenul e valabil şi în cazul „prinţilor tenebrelor”,
spre disperarea fostului spionul-şef cu patalama Răzvan Mihai Ungureanu.
Astfel că de la Alexandru Ioan Cuza încoace nu s-a ivit un
prilej mai propice pentru „Schimbarea la Faţă a României” (Emil Cioran)
polarizate excesiv şi cu cetăţeni dezamăgiţi care o părăsec pentru alte Patrii
de adopţie. Aşadar, electorul român are datoria religioasă, în sensul
etimologic al cuvîntului, de a veni la urne pentru a tăia, definitiv şi
ireversibil, cordonul ombilical ivit între Crin Antonescu şi ţiitorii politici
ai lui Traian Băsescu pe post de oponenţi: uranicul şi plutonicul, vulturul din
ceruri şi cîrtiţa din rărunchii pămîntului, frugalul şi opulenţa, ironia fină
şi hăhăitul de damigeană, călăuza deontologică şi calpuzanul ideologic, reacţia
proaspătă şi poleiala calpă, Democratul versus Tiranul, zenitul versus apusul,
„Emirul” versus „drumeţul pocit”.
Dar gata cu văicăreala mioritică, a venit momentul să curgă
veştile şi o să încep cu cea mai bună dintre ele. Soluţiile alternative propuse
de Macedonski în poemul-epifanie sînt reactualizate şi consolidate în balada
profetică „Mistreţul cu colţi de argint” a lui Ştefan Aug. Doinaş: un text ce a
depăşit faza cinegetică şi devenit, în opinia mea, o parabolă iniţiatică a
României Secolului XXI în căutarea unui model politic conciliator şi redarea
demnităţii electorale pierdute. E vorba despre şansa emancipării sociale a
Servitorului (care ba priveşte isteţ, zîmbeşte îndrăzneţ sau rîde cu dispreţ)
exprimînd, deocamdată, chiar profilul degradat al alegătorului român, rămas cu
sechele grave de comportament între dictaturile ceauşistă şi băsistă alternante
(cu tot lexicul „vînătoresc” specific: codru, goarne, copoi etc).
Cît despre „Prinţul din Levant”, acesta are o marjă prea
limitată de acţiune pe cele trei terenuri complementare: Ars Politica, Ars
Guvernandi şi Ars Prophetica. Pentru că viitorul Protagonist al ţării va trebui
nu doar să treacă proba diverselor arme din dotare (de lemn, de fier şi de foc)
ca erou temerar, dar şi să fie apt să identifice răul politic ocultat sub
înfăţişările cele mai nebănuite: pentru a-l exorciza de la rădăcină. În caz
contrar, el însuşi riscă să devină, în timp previzibil, victima propriei
cutezanţe (Hubris), instrumentul pasibil de uzurpare pecuniară (Nemesis) sau
fantezistul doborît în confruntarea cu realitatea (Hamartia). Evident, Crin
Antonescu e perfect pasibil de aceste erori umane, dar să sperăm că
prezidenţiabilul-numărul-unu-al-ţării a dezvoltat şi ceva imunitate fiziologică
prin vaccinările consecutive în postura sa de ministru, preşedinte al Senatului
şi lider de partid. Mai mult, ca preşedinte (fie şi interimar: scurtissima
perioadă 10 iulie-31 august 2012) domnia-sa are dreptul legitim de a se retrage
onorabil din cursa pentru Palatul Cotroceni, anunţată deja a fi extrem de
perfidă pentru motivele pe care le-am invocat mai sus. De departe cel mai
împlinit politician al ţării trebuie să fie la fel de dispus, pe cît de
disponibil pentru un antecedent servit antologic generaţiilor viitoare de
politicieni români, să transporte – pînă la Tulcea natală, dacă va fi cazul –
fragmentele de istorie şcolară în lotci cadrilatere.
IGOR URSENCO
