Se afișează postările cu eticheta impostor. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta impostor. Afișați toate postările

joi, 21 decembrie 2023

Să ne protejăm valorile! Un impostor are 6.000 de euro salariu de la stat, dar îi plătim și chiria!

Bogdan Mîndrescu, unul dintre cei mai controversați secretari de stat din ministerul Transporturilor are 6.000 de euro salariu, dar și chirie plătită de la buget.

Mîndrescu a terminat un liceu din Buzău, potrivit propriului CV. Ulterior a studiat Administrarea Afacerilor, la Universitatea București și a ajuns „consultant vânzări” la Bancpost.
Însă, din 2013, a ajuns bugetar, prima sa slujbă la stat fiind de consilier al președintelui TVR, deși nu avea nici o legătură cu presa, dezvăluie defapt.ro .
Între 2017 și 2018 a fost directorul aeroporturilor București – Băneasa și Otopeni – dar a fost dat afară după ce s-au descoperit nereguli uriașe: printre altele, angajați care veneau la slujbă câteva minute sau probleme majore la pistele de pe Otopeni.
În 2022 Sorin Grindeanu l-a promovat pe Mîndrescu în funcția de secretar de stat și l-a umplut de sinecuri excelent plătite:
- membru în CA al RAR: 162.000 lei;
- membru în CA Autoritatea Aeronautică Civilă: 93.000 le;
- secretar de stat Transporturi: 116.000 lei;
Însă, pe lângă acești bani, în 2022 el a primit și 30.000 de lei pentru decontarea chiriei, adică 500 de euro pe lună.
Mai mult, Mîndrescu și-a aprobat bonusul de 50.000 de euro de la RAR și tot el a semnat acordarea bonusului, iar Guvernul l-a aprobat, potrivit Realitatea PLUS.
Să fie, așa cum se vorbește pe la colțuri, acest Mîndrescu adevăratul ministru al Transporturilor? Nu-i bai, dar de ce nu-l dați afară pe Grindeanu?

Grigore CIASCAI

sâmbătă, 30 ianuarie 2021

Adriana Vitan Balint: „Asta e România normală a unui impostor ajuns președinte!”


 Asta e România normală a unui impostor ajuns președinte! Singura țară din lume unde carbonizarea pacienților în spitale a devenit un laitmotiv național, il auzim ritmic și repetat aproape lunar.

Dar nu, săracul președinte nu e el de vină, el nu are ce face, constituția nu il lasă, domne! Deși “săracul de el” e șeful serviciilor și al CSAT, unde trebuie să se discute fix chestiunile de siguranță națională.
Dar pentru șeful CSAT nu e o chestiune de siguranță națională faptul că spitalele iau foc și sunt pline de bacterii de la care mor oamenii cu zile, așa cum nu e o chestiune de siguranță națională tăierea pădurilor de către mafia care otrăvește un ministru în funcție și schilodește sau omoară pe cei care sună la poliție să anunțe furturile repetate de lemne. Totul sub ochii și protecția autorităților plătite de noi.
La fel cum pentru șeful CSAT nu e o chestiune de siguranță nationlă nici infrastructura feroviară sau rutieră, care ne pune in pericol viața zilnic. Sunt poduri crăpate care stau să cadă, gări in care se pot prabuși trenurile in pasajele subterane, primari care fac petiții la prim-ministru si ministrul de resort zadarnice.
Nu sunt de siguranță națională nici digurile și barajele fisurate care nu se repară ca să rămăna bani de furat la partidul care schimbă specialiștii de la ape ca să puna politrucii care au cotizat în campanie. Nu e de siguranță națională că zeci, sute de mii de oameni pot fi inghițiti de ape în câteva minute.
Nimic din ceea ce ni se intâmpla rău de atâția ani nu l-a deranjat indeajuns pe președinte incât să o considere chestiune de siguranță națională.
În CSAT se discută doar cum să se îngenuncheze justiția din nou și să ia SRI locul judecătorilor, ca să se asigure că pot fura nestingheriți. E singura chestiune care îl preocupă pe impostorul de la Cotroceni.
Asta e România normală în care se votează cu sârg și patos președinti oameni cu dosare penale: un stat mafiot in care politia protejează clanurile, se face scut la înmormântările sau evenimentele private ale mafiei, dar ne arestează copiii de pe terenurile de sport din curțile școlilor pe care nu le-au mai văzut de un an. Un an in care toti mafioții s-au umplut de bani și cu toții se fac că nu văd nimic.

luni, 23 decembrie 2019

Impostorul. Mare șef peste PSD

Joi, într-o dezbatere organizată pe platoul unei televiziuni de știri, am anunțat că voi demonstra că Marcel Ciolacu, președintele interimar al PSD este ceva mai mult decât un produs al Academiei de Informații Mihai Viteazu, aparținând SRI. Dar ce înseamnă mai mult? Mai mult înseamnă un impostor. Un personaj care își atribuie o calitate falsă. Dar pentru asta mai era necesară în prealabil falsificarea respectivei calități. Și utilizarea falsului. Este fix rețeta prin care Marcel Ciolacu a devenit peste noapte luptător cu rol determinant în evenimentele din decembrie 1989. Revoluționar de profesie.

Mă țin de cuvânt. Și demonstrez cu documente impostura celui care s-a cocoțat în vârful PSD. Când a devenit Ciolacu luptător cu rol determinant în evenimentele din decembrie 1989? În decembrie 1989? Sau puțin mai târziu, în ’90, când au început să se împartă asemenea certficate? Nicidecum. Ciolacu a devenit luptător cu rol determinant mult mai târziu. Chiar în acest an. Simultan cu fulminanta sa ascensiune politică.
Și care a fost mecanismul? O judecătorie din localitatea în care el ar fi fost revoluționar s-a pronunțat și a stabilit acest statut.
Când s-a întâmplat asta? Imediat după evenimente? Nici vorbă. Chiar în urmă cu un an. Prin urmare, o instanță de judecată s-a tot gândit aproape 30 de ani până când, în fine, a ajuns la concluzia că domnul Ciolacu este revoluționar.
Și de unde este acea instanță? Din unul dintre orașele României, în care anterior părăsirii prin fugă de către Nicolae Ceaușescu a sediului Comitetului Central au existat mișcări de stradă și victime, ca urmare a intervenției Armatei sau Securității sau Miliției? Ei bine, nu. Adevărul atestat de documentele pe care le prezint indică fără niciun echivoc drept localitate în care Ciolacu a devenit revoluționar orașul Buzău.
Bine, bine – se poate întreba orce om cu scaun la cap – în Buzău a existat revoluție? Conform certificatului utilizat de domnul Ciolacu, răspunsul este afirmativ. Nu este însă afirmativ, dacă ne raportăm la uriașul dosar penal administrat de Secția Parchetelor Militare și în care regăsim o mulțime de informații utile. Și verificate de procurori. Iată deci o adresă interesantă semnată chiar de procurorul șef al Parchetului Militar, conform căreia, din amplele cercetări care s-au făcut pe parcursul a 30 de ani, reiese că în orașul Buzău nu s-a petrecut nicio faptă revoluționară. Nici nu avea cum. În Buzău nu a existat niciun luptător anticomunist, care să se manifeste ca atare. Nicio demonstrație de protest. Nici măcar o grevă. Niciun om nu a ieșit pe stradă cu vreo pancardă cu „Jos Ceaușescu”. În Buzău a fost liniște și pace. De aceea, organele de ordine din acel timp au stat și ele cu brațele încrucișate. Nu aveau pe cine să reprime. Numele lui Marcel Ciolacu nu le spunea nimic. Absolut nimic.
Dar ce înseamnă luptător cu rol determinant? Înseamnă o persoană care pentru noi devine extrem de importantă. Dacă nu ar fi existat mai mulți asemenea concetățeni, dispuși să-și riște viața în lupta anticomunistă, acestea împreună nu ar fi putut să aibă un rol determinant în schimbarea de regim. Iar acestor revoluționari, câți au existat și mai există încă, societatea trebuie să le rămână recunoscătoare. Și să-i trateze la propriu și la figurat ca pe niște eroi. Asigurându-le, în schimbul riscurilor pe care ei și le-au asumat, o serie întreagă de avantaje.
Problema e că în Buzău nu s-a întâmplat nimic între 14 și 22 decembrie 1989. Absolut nimic care să semene a revoluție. De aceea, Buzăul nu figurează printre localitățile care au jucat vreun rol în acel eveniment. Iată însă că aceast raționament infailibil este dat peste cap de o persoană. De persoana lui Marcel Ciolacu. Care, în ciuda celor de mai sus, are patalama la mână cum că a fost luptător cu rol determinant în acele evenimente. Și atenție. Nu a jucat în deplasare, la Timișoara, la București, la Brașov sau în alte orașe care s-au umplut de sânge. Nu! Ciolacu nu s-a mișcat din Buzău. Și acolo, de unul singur, s-a apucat omul și a făcut revoluție. Și dă-i și luptă!
Acum este momentul să ne punem două întrebări. Cum a fost posibil ca, din 500.000 de membri PSD, tocmai acest Marcel Ciolacu să devină președinte interimar al partidului, după ce a organizat debarcarea Vioricăi Dăncilă și tot el să aibă și șansele cele mai mari pentru a fi ales la un Congres, pe care tot el îl organizează? Foarte simplu. Pe de-o parte, Marcel Ciolacu este un vehicul împins de la spate de cine face jocurile. Și teleghidat. Mai nou, eu unul le spun unor asemenea oameni drone. Iar drona e dirijată de cine s-a ocupat de instrucția lui la Academia de Informații a SRI. Dar cum s-a dovedit, nu este suficient. Drona poate să scape la un moment dat de sub control. Să o ia razna. Să-și conceapă o misiune proprie. În aceste condiții, experiența i-a învățat pe domnii de la butoane că, pentru a fi menținut permanent controlul, drona trebuie ținută și de nas. Marcel Ciolacu este ținut de nas cu un șantaj. Cu acest dosar contrafăcut de revoluționar. Care oricând se poate transforma într-un altfel de dosar. Un dosar de fals și de uz de fals. Așa că am răspuns și la cea de-a doua întrebare, și anume de ce, dintre atâția absolvenți PSD ai Academiei de dresaj Mihai Viteazul , a fost ales tocmai Ciolacu pentru a conduce partidul.
Ca într-un număr perfect de dresură, lui Marcel Ciolacu i se arată zahărul. Zahărul puterii maxime în PSD. Și, simultan, i se arată biciul. Ce ar putea încasa dacă mișcă în front? Și, în felul acesta, cel mai mare partid din România merge voios la tăiere.
M-am ținut de cuvânt?!

Autor: Sorin Roșca Stănescu

joi, 24 noiembrie 2016

Președintele și șantajiștii săi

Uneori mă întreb ce-aș face, în primul rând, dacă aș fi în locul lui Klaus Iohannis. În locul acestui mare președinte inert care, mai recent, a devenit și un miștocar de gust îndoielnic. „Tocmai EL!” (ca să-l parafrazez); cel complet lipsit de simțul umorului și de aceea atât de inautentic când apelează la ironii.
Îmi pun această întrebare din dorința de a-l înțelege cât de cât și de a nu accepta pe nemestecate versiunile aparențelor nefavorabile care circulă în legătură cu domnia sa.
Desigur, pentru succesul jocului, ar trebui să-mi asum și trecutul său. Cel puțin pe acela zăbrelit de umbre defăimătoare, dezvăluit în presă, cu case dobândite discutabil și cu participarea la prezidențiale înlesnită de manevrele oculte ale lui Florian Coldea și de complicitatea mucilaginoasă a Liviei Stanciu.
Dacă aș fi Președintele României, prima mișcare asupra căreia m-aș concentra, nenegociabil și cu orice risc, ar fi să mă eliberez de sub presiunea oricărui potențial șantaj. Un președinte șantajabil înseamnă un dublu impostor: el nu mai e el ci șantajiștii săi, el nu îi mai reprezintă pe cei care l-au votat ci pe șantajiștii săi.
Dar cum să te eliberezi de aceia care au comis abuzuri pentru tine și cărora le datorezi ascensiunea ta de azi? În primul rând, ar fi moral? Și, apoi, ar fi posibil?
Simplificând la maximum labirintul, o abordare ar fi să cauți pe cer steaua ta polară și să faci orice, urmând-o, numai să nu te învârți în cerc. Steaua mea polară, dacă aș fi președinte, ar fi libertatea mea de conștiință. După ea m-aș ghida și, pentru păstrarea ei permanentă în câmpul meu vizual, m-aș lupta fără compromisuri.
Căci Constituția României, la articolul 29, spune: „…Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă, contrare convingerilor sale”.
Celor doi îndatoritori otrăviți menționați anterior, Coldea și Stanciu, s-a adăugat, după alegerile din decembrie 2014, și zeloasa Kovesi. Devenită, între timp, din al treilea picior al mesei, punctul de sprijin prin intermediul căruia domnul Iohannis – Arhimede și-a propus să răstoarne pământul rotundei (încă) Românii.
Acest trio, acum, pare a-l fi captivizat pe domnul președinte. Nu spun eu asta, din subiectivismul pe care mi-l recunosc și cu care încerc să lupt în fiecare articol, ci faptele domnului președinte (sau, mai degrabă lipsa acestora) prin care ar fi trebuit să reacționeze la erori grosolane ale celor trei.
Multă vreme Coldea a fost conducătorul din umbră al DNA (poate mai este și acum). Nu a contestat niciodată, nici el și nici instrumentul Kovesi, dezvăluirea lui Tolontan. ”Florian Coldea stătea cu picioarele încrucișate și lungite pe masă. Pe cap avea o pălărie din aceea de cowboy, cum să v-o descriu, de stil texan, cum purta George Bush”, povestește magistratul.
Pălărie texană? Adjunctul SRI e neoconservator?, întrebăm în glumă. Magistratul se uită chiorîș la noi. Spera că sîntem oameni serioși.
Insistăm pe Coldea. Chiar așa de prezent este magul operațional al SRI în acțiunile DNA? ”Pe Coldea l-au văzut zeci de procurori și ofițeri judiciari! El apărea aproape zilnic într-unul din birourile din DNA, care îi fusese pus special la dispoziție”. Asta cînd? ”Pînă să înceapă scandalul cu Udrea, din ianuarie. Acum a mai rărit-o. […] Nu vă e clar că unele dosare vin cu analiza SRI? În mod normal, SRI oferă informații, nu face liniile de gîndire ale urmăririi penale”.
În plus, Coldea a apărut în denunțurile cuplului Cocoș – Udrea ca făcând jocuri politice, poliție politică, trafic cu bani negri, dirijați către o anumită televiziune prietenă. Mai recent, Daniel Dragomir apare în înregistrarea lui Dan Zorella declarând că, la răscumpărarea ziariștilor răpiți în Irak, Florian Coldea ar fi sustras, în beneficiu propriu, o importantă parte a sumei respective.
Nicio acțiune de verificare a acestor ipotetice abuzuri nu a fost deschisă de instituțiile îndrituite ale statului. Iar la toată această pasivitate instituțională, cel puțin suspectă, președintele Klaus Iohannis a adăugat propria sa pasivitate de stâncă, ca un gir.
Cât despre Kovesi (acțiunea plagiatul, acțiunea cucuveaua mov, acțiunea Black Cube, dosarul RCS/RDS, dosarul ROMGAZ) și despre Livia Stanciu (cazul Rarinca, cazul Gutău, „parteneriatul” ICCJ cu DNA), înglodarea președintelui în nisipurile mișcătoare ale propriilor sale dependențe de cele două doamne este evidentă și jenantă.
Vor zice unii că așa e dânsul, mai inerțial în latura sa contemplativă. Scuza asta nu se verifică însă, deloc, când vine vorba de adversari cu risc mai mic pentru propria lui siguranță. Nu s-a sfiit să-l facă pe Ponta și penal și plagiator (chiar înainte de verdictul final), să-l terfelească pe Tăriceanu numindu-l „individ” și amenințându-l cu justiția (aici), să-i refuze lui Dragnea dreptul constituțional de a fi ales și numit etc.
Ce să însemne această dublă măsură prezidențială decât abaterea stridentă (și, cred eu, forțată de șantajiștii săi) a președintelui de la rolul de arbitru și de garant al bunei funcționări a autorităților publice.
Am explicat pe larg, în alte articole, de ce am convingerea că în adâncurile sale machiavelice Klaus Iohannis dorește intens să scape și de Coldea, și de Kovesi (de Livia Stanciu a scăpat, deja, trecând-o pe linie moartă la CCR) și să planteze în locurile acestora persoane pe care el să le controleze și nu ele pe el (cum se întâmplă acum). Dorește, dar îi e frică să acționeze acum, tranșant, impotriva lor. Se teme de instrumentarul lor de șantaj și nu vrea să riște.
Desigur, în multe situații de dramatism extrem, „lucrul bine făcut” înseamnă așteptare, pregătire, slăbirea vigilenței adversarului, administrarea loviturii de grație la momentul oportun, de risc minim pentru succesul acțiunii. Poate că într-o astfel de logică își gândește Klaus Iohannis acest prim mandat. Poate că e vorba de răbdare și tenacitate, nu de lașitate. Există, însă, un risc imens:acceptând, din rațiuni de oportunitate, prea multe compromisuri și abateri de la liberul arbitru și propria conștiință, să nu te trezești într-un final deformat și pervertit iremediabil.
Revenind la întrebarea „ce-aș face eu, în primul rând, în locul lui Klaus Iohannis”?, răspunsul ar fi unul fără echivoc: aș încerca, cu orice risc, să scap de șantaj și de șantajiști. I-aș demite imediat pe cei doi, prezentând în paralel poporului faptul că o fac cu gândul la binele său, cu dorința de a fi președintele pe care el l-a votat și nu un președinte surogat, tras de sfori de păpușari fără scrupule.
Aș încerca să-mi recâștig libertatea de a gândi ce-i bine și de a spune ce gândesc.
Cum să fiu Președintele României și să-mi reprim indignarea publică față de cazul Gutău? Cum să tolerez atâtea procese pierdute la CEDO de țara mea, de bugetul ei și, pe deasupra, să consimt să mai și elogiez sistemul ăsta juridic atât de defectuos? Cum să bag capul în nisip când Ministrul Justiției din țara mea spune că drepturile omului sunt un lux și cum să amuțesc complice în fața condițiilor de exterminare din închisorile românești, în fața perspectivei ca mii de compatrioți (oare nu sunt și președintele lor?) să moară în următorii 2-3 ani cu zile în aceste temnițe lugubre iar, pe deasupra, țara să mai fie și amendată cu 80 milioane de euro pe an pentru sălbăticia administratorilor ei?
Domnule președinte Iohannis: aceste tăceri încurajatoare, aceste susțineri deșănțate ale unor instituții de forță hipertrofiate reprezintă doar câteva dintre consecințele șantajului la care sunteți supus și pe care nu cutezați a-l curma.
A venit timpul să ieșiți din ambiguitate. Și spre binele dumneavoastră, din perspectiva istoriei, dar, mai ales, spre binele românilor.
Căci nu cred că sunteți așa cum vă înfățișează preferințele și orbirile dumneavoastră. Nu puteți fi așa!