IN MEMORIAM PROF. UNIV. DR. ILIE GHERHEȘ

 

Interviu aniversar cu lector univ. dr. Ilie Gherheș, la împlinirea vârstei de 60 de ani

                                            de Mircea Crisan

Reporter: Pe scurt, traseul profesional?

Ilie Gherheș: Sunt născut în Petrova, la 1 ianuarie 1962 și am absolvit Școala Generală din sat, unde am avut noroc de profesori buni și foarte buni. Din clasa a V-a, am fost selectat de către domnul profesor Ion Petrovai pentru cenaclul școlii. Îi mulțumesc. Aici m-am format ca elev, alături de Domnia Sa, am colindat județul la ședințele de cenaclu, la olimpiada de limba și literatura română, iar la terminarea clasei a VI-a am beneficiat de o tabără gratuită de literatură la Bistrița-Costești, județul Suceava.

 Rep.: Ce l-a determinat pe copilul Ilie Gherheș să își dorească să ajungă istoric?

Ilie Gherheș: În contextul frământărilor alegerii liceului la care să susțin examen, în anul 1977, îi mărturiseam domnului profesor Ion Petrovai că mi-aș dori să existe, în țara noastră, un liceu la care să se studieze preponderent istoria și literatura. Exact în acel an, s-a înființat specializarea filologie-istorie, iar eu am susținut examen la Liceul Pedagogic din Sighetu Marmației, unde am intrat al unsprezecelea, obținând, însă, notă mai mare la matematică, lucru pentru care îi mulțumesc și azi fostului meu diriginte, profesor Ioan Bușescu!

În liceu am fost de-a dreptul norocos să-mi fie profesoară de limba și literatura română domnișoara Maria Șiman, căsătorită Vlasin, un dascăl din galeria de sărbătoare a neamului.

Am avut, apoi, norocul să fiu selectat în cercul de istorie al elevilor din orașul Sighet, coordonat de către domnul profesor Gheorghe Todinca, un mare istoric, un dascăl minunat, carismatic, care ne-a cucerit, făcându-ne să ne îndrăgostim de istorie, în general, și de cea a Maramureșului, în special.

Momentul decisiv a fost, însă, atunci când, secretar UTC fiind ales pe liceu, de câteva ori pe săptămână ne plimbam după-mesele cu domnul director adjunct Grigore Balea și, când eu l-am întrebat de ce m-a propus pe mine în acea „demnitate”, Domnia Sa mi-a răspuns, în stilul său caracteristic, esopic, că „decât să fie unul de-al lor, mai bine să fie unul de-al nostru!”. Mărturisesc, astăzi, că n-am înțeles nimic atunci, dar m-am simțit foarte onorat și hotărât să nu-i ies din cuvânt, să nu-l dezamăgesc. Rețin, în context, o întâmplare nostimă, când mama mea a venit la liceu, iar domnul director a ieșit până în stradă, peste drum, să o cunoască. Evident că mie mi-a venit să intru în pământ de rușine, iar biata mama a rezolvat magistral situația, salutându-l firesc cu „Sărut mâna, domnule director!”. Acest lucru m-a copleșit și mai mult; mama fiind o simplă țărancă din Petrova, pe care n-o învățaseră nimeni regulile de comportare, la acest nivel.

Au urmat adevărate lecții de învățământ peripatetic, socratic, în care magistrul și învățăcelul său se plimbau prin agora orașului nostru delicat, iar domnul profesor Grigore Balea îmi povestea o altă istorie, emoționantă și conspirativă, iar într-o vreme, speriat, l-am întrebat de ce o face? De unde și până unde are atâta încredere în mine? Domnia Sa mi-a răspuns că „Dumneata trebuie să știi, trebuie să știe unul ca dumneata, unul de-al nostru…nu-i așa?!”… Și dintr-odată tresărea și își revenea parcă dintr-o stare de transă, de consacrare, dintr-un ritual și mă conjura: „Vai de mine și de mine, măi copile, să nu spui nimănui ce am discutat noi, că m-ai distrus. Vezi, vezi dragule, că eu am copii de crescut!” Mă simțeam deosebit de special, parcă asupra mea se re­vărsa din aura Domniei Sale, dumnealui fiind foarte înalt, dar în același timp eu nu pricepeam prea mult la ce-mi vor folosi acele adevăruri istorice, nemaiauzite de la nimeni, cu valoare de zăcământ național. Totodată, mi se părea că dobândisem deja un fel de suveranitate asupra istoriei, ca și cunoaștere. Așa simțeam eu atunci. Mă consideram un privilegiat. Așadar, există o așa-numită ereditate de spirit, o știm asta încă de la Platon, iar istoria se dovedește a fi un nobil exercițiu de sinceritate.

Rep.: Dacă ar fi să sintetizați în câteva cuvinte istoria Maramureșului, cum le-ați spune tinerilor de ce noi, maramureșenii, suntem „altfel”?

Ilie Gherheș: Am absolvit Facultatea de Istorie - Filosofie a Universității din București în anul 1991. Aici am înțeles, din cursurile profesorilor mei, precum și din lecturi proprii, că istoria Maramureșului se bucura de un regim privilegiat în cadrul istoriografiei românești, că este un fel de prințesă a acesteia. Studiind apoi aprofundat istoria, am putut să mă conving singur că Maramureșul nu a jucat niciodată un rol de enzimă istorică, că el a fost partea care a contat,  atunci când s-a implicat. Pot afirma cu tărie că maramureșenii au fost prezenți istoric în toate evenimentele importante ale zonei, indiferent de epocă, de stăpânire, de regim; după cum și  astăzi constituim un pol de atracție etnică, identitară, inconfundabil ș.a.m.d. Mai mult decât atât, orice  maramureșean este mândru de originea sa, de statutul său, indiferent de etnie, ceea ce contează, ceea este cât se poate de firesc.

Pe de altă parte, se știe că forma cea mai sigură a continuității o reprezintă cultivarea conștiinței de neam, căci neamul este instituția cea mai sigură, perenă. Combustia etnicității o reflectă etnografia, care este izvorul istoric cel mai rafinat; aici nu poți fi enzimă istorică, aici ești ori țesătură ori alesătură, adică simbol, blazon identitar.

Rep.: Pe care dintre personajele istorice din Maramureș îl apreciați cel mai mult și de ce?

Ilie Gherheș: Mi-e greu să fac o astfel de alegere! Totuși aș merge pe exemplul martiric al profesorului Ioan Bilțiu-Dăncuș, care a luptat pentru înfăptuirea României Mari, a fost la Alba Iulia, în 1 Decembrie 1918, a luptat ca voluntar, pentru eliberarea Maramureșului, în ianuarie 1919, căzând prizonier la secui, fiind eliberat de către trupele române, a fost în redacția ziarului „Sfatul”, a contribuit la consolidarea Maramureșului românesc din perioada interbelică, a fost oprimat și arestat în vremea regimului horthyst, a fost liderul incontestabil al confruntării cu comandanții Armatei Roșii din Sighet și regimul lui Ivan Odoviciuc ș.a. Acest mare român nu s-a plâns niciodată, deși era să moară de mai multe ori pentru țară și a sfârșit într-o închisoare comunistă,  în penitenciarul de la Satu Mare. Ghidat fiind, prin telefon, de către fie-iertatul dr. Mihai Dăncuș, m-am dus să-i descopăr mormântul, într-un cimitir din Satu Mare, convingându-mă că a fost îngropat în partea cu săracii acelui cimitir ș.a.

Rep.: Ați lucrat de-a lungul timpului cu foarte mulți oameni, din diverse categorii sociale, de la academicieni, până la oameni simpli. Cine v-a influențat și v-a impresionat cel mai mult?

Ilie Gherheș: Am un altar al recunoștinței la care mă închin cu tot eul meu, ori de câte ori îmi aduc aminte. Le port un respect deosebit unor oameni care mi-au primenit parcursul profesional, printr-un zâmbet de încurajare, printr-o apreciere, între care domnilor academicieni Ioan Aurel Pop, Ioan Bolovan, Emil Burzo și regretatului Alexandru Surdu, apoi domnilor profesori universitari Ioan Scurtu, Ioan Agrigoroaiei, Gheorghe Buzatu, Mihai Drecin, Ioan Drăgan, precum și domnilor profesori dr. Teodor Ardelean, dr. Mihai Dăncuș, Gheorghe Todinca, Ioan Țelman ș.a. O reverență sinceră îi aduc P.S. Iustin Sigheteanul, episcopul nostru, sub a cărui ocrotire duhovnicească mă simt, cu îndatorare ș.a.

Rep: Care vă sunt cele mai mari realizări profesionale, de care acum, privind în urmă, sunteți cel mai mândru?

Ilie Gherheș: La cei 60 de ani împliniți, sunt în continuare cel mai mândru de faptul că am intrat la Facultatea de Istorie - Filosofie a Universității din București, pe locul opt, din 25 disponibile. Sunt la fel de fericit să îmi amintesc că, atunci când am picat pentru a treia oară, am luat a doua notă pe Universitatea București, deci și între cei intrați, la disciplina Filozofie, care a fost 9.33, la examenul din anul 1985. Apoi, am fost deosebit de bucuros să finalizez teza de doctorat cu subiectul încredințat mie de către marele profesor Grigore Balea.

Cu ocazia mesei festive de după acest moment apoteotic, unul dintre membrii comisiei a ținut să vină lângă mine, întrebându-mă dacă am vreo legătură cu fostul copil de trupă Vasile Gherheș, prietenul cel mai bun al Domniei Sale, din armată. I-am răspuns că da, că a fost fratele tatălui meu, iar dumnealui mi-a spus că și-a dorit, cu tot dinadinsul, ca eu să finalizez acea teză de doctorat, fără să-mi spună, dar oarecum ocrotindu-mă. Îi sunt recunoscător și acum.

                                                  *****

Cărți:

- Maramureș - (a)casa sufletului meu (2020);

- Istoricul martir Dr. Alexandru Filipașcu - un aristocrat al propriului destin (2019);

- Dr. Vasile Chindriș - sub cupola idealului național (2019);

- Maramureș - pecete de românitate (1 Decembrie 1918 - 30 august 1940), 2018;

- Maramureșenii și Marea Unire din 1 Decembrie 1918, trei ediții (2018 și 2017);

- Fisculaș - amprente monografice (Baia Sprie, Cavnic, Dumbrăvița, Șișești), 2012;

- Bistra, Crasna şi Valea Vişeului - de la istoria unor locuri, la rămânerea în Istorie, în Comuna Bistra, Maramureş - Monografie, coautor (2011);

- Maramureşul între dictatul de la Viena şi conferinţa de pace de la Paris (30 august 1940 - 10 februarie 1947), 2002;

Ultima mea realizare a fost cea de anul trecut când, după 11 ani, ca președinte al Comisiei Județene de Heraldică, Genealogie și Sigilografie Maramureș am avut o satisfacție profesională deosebită; împreună cu colegii mei din comisie, toți cu studii doctorale, poate cea mai calificată comisie de specialitate din țara noastră. Cu sprijinul și înțelegerea președintelui Consiliului Județean Maramureș, domnul Ionel Bogdan, am reușit să cinstim aniversarea a 100 de ani de heraldică națională românească, prin achiziționarea a 60 de plachete aniversare (în condițiile în care toată țara, fără noi, a comandat doar 21 de astfel de plachete), am editat o broșură cu stemele aprobate ale celor 43 de localități maramureșene (noi preluând situația cu doar trei steme), precum și o diplomă acordată domnilor primari binemeritați. Am fost de-a dreptul fericit profesional atunci când am văzut bucuria domnilor primari de a-și vedea stema localității într-un catalog de specialitate, mândria domniilor lor de a-și prezenta insignele sau drapelele personalizate, acolo unde este cazul. A fost ca un fel de adunare a nobililor de pe vremuri. În context, doresc să mulțumesc Gazetei de Maramureș pentru elaborarea catalogului „Heraldica - sângele albastru al Istoriei”, precum și doamnelor Aurica Todoran - secretar general al județului, Adriana Petruț - director economic al Consiliului Județean și Laura Danci - șef serviciu, pentru contribuții neprețuite.

Rep. În ce proiecte sunteți implicat în momentul de față și ce vă doriți în viitor?

Ilie Gherheș: Împlinind 60 de ani, simt un sentiment de neliniște, de presiune din partea cărților nescrise. În general, m-am ferit să fiu dator, dar acum mă simt amenințat, parcă, somat. Anul acesta sper să termin si să pot publica un volum de studii pe teme de etnografie, cu amprenta sufletului meu de maramureșean autentic.

De asemenea, îmi doresc din tot sufletul să finalizez cartea despre orașul în care trăiesc, pe care am numit-o „Baia Mare - orașul celor două inimi”, o monografie sentimentală prin legendele de pe malul Săsarului, din Rivulus Dominarum.

Din punct de vedere profesional, mi-aș dori să nu muzeificăm Maramureșul, după cum nici să nu-l lăsăm pradă kitschizării și chinezăriilor, pentru că astăzi nu cred să poți găsi o casă în Maramureșul rural în care să nu întâlnești cel puțin un obiect „Made în China”. Acest adevăr este de două ori periculos: o dată pentru că influențează și modifică modul de gândire și de viață al gazdei, precum și lumea rurală, în general, pentru că fluidizează și banalizează granița dintre rural și urban, cu consecințe imprevizibile pentru viitorul Maramureșului.

(Interviu dat săptămânalului „GAZETA DE MARAMUREȘ” din 17.01.2025)

Manifest pentru libertate prin cultură

 

În 1 martie, în Borșa a avut loc o lansare de carte inedită. Scriitorul Nicoară Mihali a mobilizat elevi din 12 școli, care au asistat la o adevărată lecție de patriotism și de sensibilitate cu ocazia lansării volumului „Avram Iancu și maramureșenii”.

Contrar așteptărilor, nu moții au fost cei mai apropiați de Avram Iancu, deși ei l-au făcut „regele” și „craiul” munților, ci maramureșenii. Scriitorul Nicoară Mihali, aplecându-se asupra documentelor vremii legate de Revoluția de la 1848 – 1849, a descoperit că lângă Avram Iancu au stat patru maramureșeni. În felul acesta, s-a conturat volumul „Avram Iancu și maramureșenii”, pe care scriitorul s-a ambiționat să-l promoveze în rândul tinerilor, pentru că este o carte despre patriotism și toleranță, iar în aceste vremuri tinerii au cu atât mai mult nevoie de repere și modele. Cartea va fi promovată în școlile din Ardeal și, în mod special, în Munții Apuseni. În România, sunt 35 de instituții școlare, licee și școli generale care poartă numele lui Avram Iancu. „Sunt doi oameni care mă vor ajuta în această expediție de promovare a volumului:  scriitorul Mirel Taloș, vicepreședintele Institutului Cultural Român, și omul de afaceri din Cluj-Napoca Adrian Crivii. Acestor oameni le-a plăcut în mod deosebit volumul și s-au decis să mă ajute să-l promovez în rândul tinerilor. Nu ne dorim o banală lansare de carte, cu oameni care stau la masă și-l laudă pe autor, ci mai degrabă un spectacol alegoric despre Avram Iancu, de la moarte la viață, pentru că eroii nu mor niciodată”, spune scriitorul Nicoară Mihali.

Prima lansare-spectacol a volumului „Avram Iancu și maramureșenii” s-a desfășurat la Casa de Cultură din Borșa, în 1 martie, unde au avut loc două reprezentații, în prezența a peste 500 de elevi de la 12 școli din Borșa, Rozavlea, Ieud, Moisei, Vișeu de Sus, Vișeu de Jos, Petrova. „Am ales ca prima lansare a volumului să fie în Borșa, la Colegiul Montanistic, deoarece primul profesor de istorie și latină a lui Avram Iancu a fost protopopul de Zlatna, Grigore Mihali, cu rădăcini din Borșa Maramureșului. Avram Iancu a legat o prietenie sinceră și trainică, până la sfârșitul vieții, cu acest profesor. În perioadele grele, acest om îi ducea haine și alimente. Tocmai de aceea mi-am dorit ca elevii din Maramureș să cunoască faptele personalităților din Maramureș care au stat alături de conducătorul Revoluției de la 1848 – 1849, mai ales că istoria nu a fost întotdeauna dreaptă cu memoria lor. Fiica cea mică a protopopului devine logodnica lui Avram Iancu. Ca într-o tragedie shakespeariană, Ana Mihali se stinge în brațele eroului în ianuarie 1855, fiind bolnavă de tuberculoză, la vârsta de 18 ani. Elevii din Maramureș au putut afla povestea lui Avram Iancu într-o manieră inedită, în sensul că a fost pus în scenă un spectacol de balet și dans modern, care vorbește despre destinul eroului din Munții Apuseni. Cu ajutorul trupei Colibri din Borșa, condusă de Raluca Hojda, am reușit să redau frânturi din viața eroului, încercând, în acest fel, să trezesc în rândul tinerilor sentimentul patriotic și dorința de lectură”, spune scriitorul Nicoară Mihali.

Elevii au aflat și despre perioada de pribegie a lui Avram Iancu, prin concertul la fluier oferit de tânărul Alexandru Ilea, cu numele de scenă Noian, iar recitalul lui a fost unul extrem de emoționant, pentru că le-a amintit tinerilor despre legiunile de onoare ale lui Avram Iancu.

Ceilalți trei maramureșeni importanți care au fost alături de Avram Iancu sunt Mihail Andreica – cel mai apropiat căpitan al lui, avocatul Ioan Buteanu – prefectul Zarandului, care și-a pus singur ștreangul în fața călăilor pentru a nu ceda în fața răzbunării inamicului, și preotul Simion Balint, tot din Maramureș, cel care se ocupă de primirea împăratului Francz Iosef, în vara anului 1852, în Munții Apuseni. Elevii au fost impresionați de povestea în care Avram Iancu își dezgroapă camaradul de arme după mai mulți ani de la Revoluție și își așază pe sicriul lui Ioan Buteanu medaliile pe care le-a primit de la Împăratul Austriei, de la Țarul Rusiei și de la conducătorul Turciei. O lecție la fel de emoționantă este și întâmplarea în care prietenul maghiar Paul Vașvari moare în Munții Apuseni, iar la aflarea veștii Avram Iancu declară: „aș da jumătate din viața mea pentru a putea să-mi reînviu acest prieten”, asta cu toate că în contextul vremii, prietenul lui Avram Iancu a fost nevoit să lupte împotriva moților, unde și-a și găsit sfârșitul.

„Din felul în care au reacționat tinerii, mi-am dat seama că ar trebui ca manualele de istorie să pună mai mult accent pe asemenea detalii, care nu au doar latură emoțională, ci și profunde aspecte de învățătură. Îmi doresc ca această carte să fie un fel de manifest și o întoarcere la memorie, ca prin Avram Iancu politicienii români să se adune la o masă a împăcării și a apropierii sufletești de popor, pentru a trece mai ușor prin criza zilelor noastre. Voi continua acest periplu cultural în mai multe școli din Munții Apuseni și în școlile din Ardeal care poartă numele lui Avram Iancu, mai ales că anul acesta se împlinesc 150 de ani de la moartea eroului, iar Academia Română, prin președintele Ioan Aurel Pop, care a primit această carte, a declarat că din acest an începe promovarea imaginii lui Avram Iancu și se vor publica mai multe cărți și studii despre el, până în toamna anului 2024, când se va sărbători la Țebea bicentenarul nașterii eroului”, spune scriitorul Nicoară Mihali.

Mircea CRIȘAN

Concurs - interactiv cu premii şi diplome oferite de editură. Povești pentru „copiii singuri”

       
   În clipa în care scriitorul Pamfil Bilțiu a aflat că scriitorul Nicoară Mihali și-a făcut o editură, i-a dăruit o carte de povești culeasă de-a lungul timpului de la țăranii din Maramureș. Volumul intitulat „Bătrânul Împărat și păsările dragostei” a apărut ca un dar de Sfântul Nicolae pentru toți copiii iubitori de povești.

Luna aceasta a ieșit de sub tipar o carte de povești într-o calitate grafică de excepție. Volumul „Bătrânul Împărat și păsările dragostei” a apărut la editura Cetatea Romei, ilustrat de către scenografa Anca Cernea de la Teatrul ACT din București, și cuprinde șapte povești pline de învățătură, de sfaturi înțelepte, transmise din generație în generație de către țăranii Maramureșului pentru pruncii lor. Aceste povești au fost culese de către etnologul Pamfil Bilțiu și au fost adaptate limbajului zilelor noastre de către scriitorul Nicoară Mihali, pentru că există cuvinte pe care copiii din București, de exemplu, nu le-ar înțelege: socăciță, mândruță, caier, cânepă, a toarce, hâdă, strigoi etc. În prefața cărții, editorul declară „că timp de 20 de ani, prin mâna lui au trecut sute de manuscrise care s-au transformat în cărți cu ajutorul tiparului.

Acum, în momentele grele pentru omenire, când școala a devenit o clădire fără elevi, și-a pus în gând că este nevoie de întoarcere la povești. Așa cum s-a mai arătat, autorii acestor povești sunt oameni simpli, oameni necunoscuți, fără nume sonore precum scriitorii. Copiii de altădată au fost crescuți cu povești în timp ce elevii zilelor noastre au o școală BMW care visează mașini de lux și o școală on-line, care, din cauza pandemiei, i-a îndepărtat pe bunici să le spună câte o poveste în fiecare seară nepoților”, spune Nicoară Mihali. Așa s-a născut ideea de a pregăti această carte de povești pentru „copiii singuri”. Singuri, nu în sensul că nu au părinți, ci în sensul că foarte puțin se mai ocupă școala de ei.

Ca să înțelegem mai bine cum s-a umplut tolba cu povești a etnografului Pamfil Bilțiu, merită să poposim în casa lui Vasile Buda în vârstă de 75 de ani, în anul 1990, în satul Ungureni din Țara Lăpușului, când etnologul înregistrase pe bandă vreo 5 ore cu povești. Trecuse bine de miezul nopții, banda era terminată, etnologul adormise, iar povestitorul l-a trezit și a spus să-și „pregătească măgăoaia” că încă mai are de spus povești până dimineață. Cel mai greu a fost să se dea titlul acestei cărți. Nicoară Mihali s-a consultat în permanență cu autoarea ilustrațiilor acestei cărți. Pe măsură ce desena, trimitea desenele care să însoțească poveștile. „La un moment dat am găsit titlul cărții ca «Cenușotca», era o formulă ingenioasă a autorilor anonimi din Maramureș, care aveau o poveste asemănătoare cu Cenuşăreasa. Simbolul cenușii este foarte puternic: din mistuirea unei iubiri se va naște alta. Cuvântul vine din limba valahă, dar și din limba slavă. Cenușa îngroapă lumea copilăriei, iar adolescența aduce alte experiențe personajului. După mai multe căutări, am ajuns în sfârșit la titlul «Bătrânul Împărat și păsările dragostei», pentru că maramureșenii au varianta lor de basm la «Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte»: într-o dimineață, Împăratul se trezește și realizează că a îmbătrânit strângând toată viața avere. Îi cheamă pe cei trei feciori să le împartă averea, dar

să-i aducă în schimb păsările dragostei din tinerețe. În varianta basmului din Maramureș, personajul nu îmbătrânește, ci cu ajutorul păsărilor dragostei se întoarce la tinerețe. Feciorul cel mic îi va aduce păsările dragostei călătorind pe spinarea unei vulpi”, explică Nicoară Mihali.

Chiar dacă o parte dintre copiii care vor ajunge în posesia acestei cărți nu cunosc încă alfabetul, ei vor putea înțelege foarte bine poveștile cu ajutorul desenelor. Amintindu-ne de ceea ce spunea Seneca, că rădăcinile fiecărei învățături sunt amare, și că roadele ei sunt dulci, cartea aceasta le oferă copiilor dulceața poveștilor pentru a fi fericiți. Cele 7 povești poartă nume generice: Omul și lupul, Fata floare și drăguţul strigoi, Povestea celor doi nepoți de împărat orfani, Baba care toarce, Pahon cel sărac, Cenușotca și Bătrânul Împărat și păsările dragostei.

 Poveștile sunt culese de la Vasile Buda din Ungureni, de la Floarea Rus din Oarța de Sus, de la Gheorghe Bancoș din Urminiș, de la Nița Dăncuș din Ieud, de la Maria Zah din Băița de sub Codru și de la Dochia Lucian din Costeni. Cartea se așază ca o zăpadă proaspătă peste urmele lui Moș Nicolae, care va trece pe la ferestrele copiilor cuminți. Imaginea din poveste, trăită de un personaj, sună cam așa: „Am fost și eu la nuntă și mi-au pus ciorbă într-un ciob spart și am mâncat de m-am săturat”. Este la fel ca imaginea Sfântului Nicolae care prin bunătatea lui a renăscut un obicei pe care-l păstrăm de sute de ani, cel de a dărui și a aduce bucurii copiilor. „Și-am încălecat pe-o șa, și v-am spus povestea așa. Și-am în­că­lecat pe-o roată și v-am spus povestea toată. Și-am încălecat pe-o alună, poate că a fost și minciună”.

Volumul va fi dus de către editor în școlile din Maramureș, atunci când acestea vor fi deschise, iar copiii care vor citi această carte, și vor demonstra asta, vor fi premiați de către editură. 

 

Autor: Mircea Crişan

Sursa: Gazeta de Maramureş   

Nota noastră. Concursul este în plină desfăşurare iar pentru a vă înscrie luaţi legătura cu directorul editurii, dr. Nicoară Mihali, nr. telef. 0745861650 sau contact pe adresa de mail nicoaramihali@yahoo.com

                    

Mircea Crişan, mereu între Dumnezeu şi femeie

La doar trei luni de la prezentarea publica a celui de-al doilea volum de poezii, tanarul poet (si jurnalist) Mircea Crisan revine in atentie cu o noua carte, foarte potrivit intitulata “Intre Dumnezeu si femeie. Intotdeauna” (Editura Limes).

Evenimentul, moderat de dr. Ioan Marchis, artist plastic si prieten al scriitorilor, a avut loc luni, la Biblioteca Judeteana “Petre Dulfu”, in prezenta familiei, prietenilor si apropiatilor autorului. Au vorbit, cu aceasta ocazie, printre altii, Zamfir Ciceu, presedintele Consiliului Judetean Maramures, parintele Cristian Stefan, duhovnicul lui Mircea Crisan si reprezentant al Episcopiei Ortodoxe a Maramuresului si Satmarului (volumul de poezii cuprinde, in introducere, un interviu realizat de Mircea Crisan cu IPS Justinian, dar din motive de sanatate acesta nu a putut fi prezent la lansare) si prof. univ. dr. Cornel Munteanu,fost profesor al poetului. Dr. Marchis a asemuit poezia lui Mircea Crisan, aflata intr-o curgere continua, fara oprelistile exercitate de titluri, cu opera lui Constantin Brancusi: “Mircea Crisan se afla intr-o valtoare interesanta a unei poezii continue, precum Coloana Infinitului (sau Coloana Nesfarsitului, cum a numit-o Brancusi), care atunci cand se termina isi gaseste motivatia de a incepe”.

Sculptorul l-a numit pe Mircea Crisan “un mare artizan al cuvantului”, remarcand in volumul al treilea “un progres incredibil: i s-au limpezit cuvintele, frazele, intelesurile”, iar “poezia are ritm, chiar daca nu are rima”. “Mircea Crisan se afla intr-o zbatere postmoderna foarte interesanta, alternand intre parasirea sacrului si recuperarea sacrului. El are pretentia ca fantezia lui sa ii poata recontura realitatea, care dupa aceea influenteaza din nou poezia. Latura filosofica se contureaza tot mai mult in poezia lui Mircea Crisan; in aceasta carte, intr-adevar, el nu mai doreste sa fie la moda, ci doar sa comunice”, a mai remarcat dr. Ioan Marchis. Poetul a marturisit ca “aceasta carte s-a scris singura, pentru ca, pentru mine, starea de creatie si starea de rugaciune sunt aproape sinonime”. “Am spus ca am reusit sa desavarsesc poezia de la carnal la spiritual, dar, de fapt, poezia m-a ajutat sa ma inalt spiritual, pentru ca omul se aseamana cu Dumnezeu cand iubeste si cand creeaza, cum spune IPS Justinian”, a mai spus Mircea Crisan. Acesta a daruit fiecaruia dintre cei prezenti cate o carte, iar in final si-a invitat oaspetii la o mica agapa.

                                                                     Anca GOJA

MIRCEA CRIŞAN LA AL TREILEA VOLUM DE POEZII !

Luni, 10 iunie,  la ora 13,oo la Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu” din Baia Mare, a avut loc lansarea celui de-al treilea volum al poetului şi jurnalistului Mircea Crişan, intitulat „Între Dumnezeu şi femeie. Întotdeauna”,  adică cei doi „piloni” principali ai poeziei autorului. De altfel, întreaga poezie a lui Mircea Crişan oscilează între cele două teme: sacru şi carnal, între iubirea spirituală şi cea trupească, între eros şi agape. Tocmai de aceea, în Prefaţa volumului este redat un dialog cu Î.P.S. Justinian, Arhiepiscopul Maramureşului şi Sătmarului, despre care autorul mărturiseşte că: „m-a învăţat că omul se ridică la nivelul de fiu al lui Dumnezeu prin creaţie. De aceea, pentru mine, nu este numai omul care m-a zidit şi marcat sufleteşte, ci şi omul care mi-a marcat poezia, înălţând-o dinspre femeie, spre Dumnezeu. Multe dintre discuţiile şi gândurile Înalt PreaSfinţiei Sale mi-au dat inspiraţia şi starea de a scrie această carte. De aceea, a fost unul dintre primii oameni care au citit-o. Concluziile le puteţi afla în dialogul de la începutul cărţii, care nu este o recenzie, ci, la fel ca de fiecare dată când ÎPS Justinian vorbeşte, reprezintă un cuvânt de învăţătură. Acesta este motivul pentru care am decis să-l redau ca şi concluzie a acestei cărţi, sperând că îi va zidi sufleteşte şi pe cei care o citesc şi îi va convinge că un om trăieşte cu adevărat şi devine nemuritor numai prin iubire”.
La fel ca şi volumul „Distanţa dintre umbră şi apă”, lansat la finele anului trecut, şi acestă carte a apărut la Editura Limes şi are postafaţa semnată de scriitorul Mircea Petean, care vede în discursul amoros al lui Mircea Crişan o „viziune pan-ortodoxă asupra iubirii”. Evenimentul de luni, la care sunt aşteptaţi toţi iubitorii de poezie, va fi presărat de surprize şi multe momente artistice.

                                                                                                                ANCA GOJA