Un român celebru, uitat

 

                                                                                de Gheorghe Pârja

Parcă nu avem timp să ne recuperăm valorile. Când s-au întors acasă, prin grija unor minți limpezi, s-au aflat voci românești care să le sfideze evidența valorii, căutând să deșurubeze tocmai ceea ce alții, prin țări străine, au pus pe raftul de sus. O pildă în acest sens este Constantin Virgil Gheorghiu, diplomat interbelic, jurnalist, romancier, poet și preot. S-a născut la Războieni, județul Neamț, în anul 1916. După terminarea studiilor de litere și filosofie, la București, începuse războiul. În iunie 1941, este trimis peste Prut, în Basarabia, corespondent de front. În acel an, publică volumul de reportaje de război „Ard malurile Nistrului”, care au avut un mare ecou în epocă. Dar și mai târziu. Știu din surse de încredere că Marin Preda a folosit aceste reportaje ca sursă documentară pentru romanul „Delirul”.

Ajunge atașat de presă la Zagreb. După ocuparea țării de către bolșevici, alege drumul exilului. Este arestat de americani, ca diplomat al unei țări inamice. Se stabilește la Paris. Termină teologia la Heidelberg. Continuă să scrie. În 1949, publică romanul ORA 25, care-l va face celebru. Personajul principal, Ion, alias John, este considerat evreu, apoi român, ajunge prizonier la unguri, este salvat de naziști, ca să ajungă într-o închisoare americană. Romanul ORA 25 a fost ecranizat la Hollywood, în anul 1961, cu actorii Anthony Quinn și Virna Lisi. Cum aminteam la începutul acestui text, celebritatea scriitorului Constantin Virgil Gheorghiu a fost sporită de mari intelectuali ai Europei. Istoricul religiilor, Mircea Eliade, scria la apariția cărții: „N-am citit nimic, în nicio literatură, care să se apropie, cât de departe, de teroarea istoriei pe care le îndură personajele dumitale. ORA 25, una din cele mai mari cărți ale generației noastre, din toate țările.”

Scriitorul francez Albert Camus, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, apreciază scrisul românului exilat astfel: „Gheorghiu remarcă pe bună dreptate că osândirea (și pătimirea) lui Hristos a fost asociată cu cea a celor doi tâlhari. Tehnica amalgamului era deja practicată în anul zero. Singurul progres, după Gheorghiu: astăzi zece mii de nevinovați se află între doi vinovați.” Scriitorul și traducătorul francez Thierry Gillyboeuf, din generația mai tânără, care a scris o carte despre autorul român din exil, spune: „Cu un milion de exemplare vândute, acest roman (ORA 25 n.a.) a fost, fără doar și poate, unul dintre cele mai mari succese literare de după război. Cu toate că autorul lui era un mare necunoscut, despre care nu se știa decât că e un român, în jur de treizeci de ani, sosit clandestin în Franța de câteva luni. Nedreptățile posterității literare – dar, poate mai bine spus, omerta de care a avut parte Gheorghiu după cabala lansată împotriva lui de Lettres francaises, organ politico-literar finanțat de Moscova – pot explica de la sine de ce ORA 25 nu a intrat în canonul operelor clasice, al acelor cărți esențiale, vizionare, situate la limita distopiei, care au marcat istoria secolului al XX-lea. Provoc, astfel, orice cititor care va deschide acest roman pentru prima oară, să ia aminte dacă, după lectura lui, va putea rămâne nevătămat. Eu unul nu am reușit.”

A fost asemuit, autorul nostru, cu Aldous Huxley, Franz Kafka și George Orwell. Textul acesta mi-a fost stârnit de o fotografie din arhiva mea. Îl înfățișează pe filosoful sud-coreean Byun Kyu-Yong, un gânditor care a îmbinat fericit filosofia Orientului cu cea a Occidentului. A studiat în Franța, unde a obținut trei doctorate. L-am întâlnit la Baia Mare, am împărtășit împreună experiența tăcerii la Rohia. L-am dus la Desești să vadă cum trăiește lumea într-un sat. Trebuie să spun că filosoful a venit în Maramureș în cadrul celebrelor Cursuri de limbă, cultură și civilizație românească, inițiate de scriitorul Augustin Buzura, pe când era președinte al Fundației Culturale Române. A fost singura manifestare prin care Maramureșul a fost cunoscut pe multe continente, în esența lui. Au durat zece ani, câte trei săptămâni în fiecare an.

Într-un dialog, gânditorul Byun mi-a spus: „Primul român pe care l-am cunoscut la Paris a fost celebrul scriitor Virgil Gheorghiu. Un nume ilustru al exilului românesc din Franța, cunoscut mai bine în lume decât în propria lui țară. Virgil a fost martor la cununia mea civilă și religioasă”. Da, un român celebru, cunoscut mai bine în lume decât în țara lui. Dar despre prietenia dintre filosoful sud-coreean și scriitorul român din exil, cu alt prilej. Merită să știți! Mai ales că după plecarea în pribegie nu și-a mai văzut țara.

Călin Nemeş – un erou revoluţionar clujean pe nedrept uitat!

Unul dintre puţinii eroi adevăraţi ai revoluţiei române din decembrie 1989 a fost artistul clujean Călin Nemeş, care astăzi este pe nedrept uitat de către autorităţile locale şi centrale. A fost un adevărat erou, care a declanşat scânteia revoluţiei la Cluj-Napoca, dovedind că poate fi un simbol al oraşului şi al libertăţii. Călin Nemeş a fost un artist original şi un poet remarcabil. La sfârşitul anilor 1980 era cunoscut ca un participant activ al cenaclurilor literare şi un promotor al muzicii Beatles în căminele studenţeşti. Era adulat de către studenţi. Avea mulţi prieteni şi era un simbol al luptei subterane pentru democraţie. În data de 21 decembrie 1989 când se afla cu prietenul pictor Lucian Matiş la braseria Continental a hotărât să iasă în Piaţa Libertăţii să manifesteze împotriva comunismului şi în semn de solidaritate cu revoluţionarii de la Timişoara. La orele prânzului cu pieptul gol a stat în faţa plutonului de militari conduşi de căpitanul Carp Dando strigând: „Trageți, am o singură inimă”. Trecătorii de pe margine nu făceau semne de solidaritate. A fost un act de curaj într-un moment când soarta regimului comunist nu era pecetluită. Colonelul Valeriu Burtea pentru militarii din Unitatea Floreşti a declarat înainte de măcelul de la Cluj-Napoca: „Trageţi în ei, că nu sunt oameni”. În două rânduri Călin Nemeș a avut contact fizic cu căpitanul Dando. Prima dată, acesta l-a îmbrâncit pe Călin și artistul a căzut la pământ. A doua oară, au căzut amândoi, moment în care s-a deschis focul la ordinul expres al căpitanului de armată care comanda dispozitivul. Soldații au deschis focul către manifestanți fără avertismentele normale în astfel de cazuri. S-a tras înspre Călin Nemeș și căpitanul de armată care a fost și el rănit în incident. Lângă Librăria Universităţii, pictorul Lucian Matiş, animatorul discotecilor de la Arte, cade secerat de gloanţe. Istoria e cunoscută, iar vinovaţii încă nu au plătit pentru crimele de la revoluţie. Noi mănăşturenii am ieşit în stradă şi auzeam cum se trage cu gloanţe adevărate. Ne-am urcat pe un tractor strigând: Jos Ceauşescu. A venit o femeie din centru strigând: – L-au împuşcat pe Călin Nemeş. Atunci am auzit prima oară de numele poetului. După revoluţie, Călin Nemeş a mai trăit câţiva ani scârbit de faptul că România era condusă de o clică neocomunistă. Deşi a primit roluri de film şi teatru, Călin Nemeş era trist şi apatic pentru că nu s-a făcut dreptate pentru morţii şi răniţii revoluţiei.

Pe Călin Nemeş l-am cunoscut personal în februarie 1990. Era un poet de calibru, foarte valoros. Nu de puţine ori beam o cafea la Croco cu eroul în compania lui I.V. Bădică, H. Muntenus, Alexandru Hălmăgean sau Tudor Ştefan. În discuţii se aprindea când era vorba de politică, dar îşi revenea repede scoţând din buzunar un sul de hârtii în care ne citea recentele sale poezii scrise cu pixul albastru foarte ordonat. Era un bărbat frumos şi melancolic, prietenos cu colegii de breaslă. De atunci, noi tinerii poeţi clujeni îl priveam ca un erou şi ca un personaj din istorie. Ne invita la teatrul naţional unde vedeam cum juca remarcabil în piese de referinţă. L-am văzut la cinema Republica personal la gală şi în filmul „Undeva în est” al regizorului Nicolae Mărgineanu, unde a jucat remarcabil. Avea lipici la public şi imaginea lui spărgea ecranul. Frecventa şi cenaclul Zalmoxis, e adevărat mai rar, dar ne bucuram de prezenţa sa. Aşa că în vara lui 1993, când am aflat că s-a sinucis în podul casei sale, toţi amicii lui poeţi ne-am întâlnit la Croco şi l-am plâns. Avea 33 de ani. Nu ne venea să credem că eroul din Piaţa Libertăţii a fost înfrânt de propria tristeţe şi melancolie, datorită regimului lui Ion Ilici Iliescu. Cred că prietenul său Lucian Matiş la chemat la el să vorbească despre morţii şi eroii nedreptăţiţi ai revoluţiei. Cu tatăl său devastat de durere ne-am întâlnit mulţi ani la manifestările dedicate revoluţiei. Azi toată lumea vorbeşte despre eroul L. Tokeş de la Timişoara şi foarte puţină lume despre eroul Călin Nemeş de la Cluj. Pare o nedreptate istorică. Călin Nemeş este eroul declanşator al revoluţiei române de la Cluj-Napoca, pe nedrept uitat. Pe când o statuie şi un bulevard Călin Nemeş la Cluj-Napoca, măcar atâta să facem pentru erou, noi clujenii care ne bucurăm azi de libertatea pentru care s-a sacrificat el şi ceilalţi eroi atunci. Există o editură clujeană să-i publice un volum de versuri?!

                                                                                      Ionuţ Ţene