Interviu cu academicianul Ioan-Aurel Pop, rectorul Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca despre Centenarul Marii Uniri din 2018 şi semnificaţia istorică a unirii românilor astăzi. Reputatul istoric clujean a avut amabilitatea să ofere un interviu în exclusivitate pentru Agenţia de presă Diaspora Azi, cu sediul central la Viena (Austria). Această sărbătoare ar trebui să ofere poporului român șansa de a retrări emoțiile evenimentului epocal de acum 100 de ani. În schimb aflăm, cu neliniște, că sunt multe necunoscute. Academicianul Ioan-Aurel Pop clarifică și rolul românilor din străinătate în Marea Unire: „Românii din Diaspora au contribuit major la Unire și înainte de 1918 și în anul 1918”. Din păcate, diaspora de astăzi este lăsată în afara Sărbătorii Centenarului.
Stimate domnule rector, de ce credeți că s-a întârziat implementarea administrativă a sărbătoririi oficiale a Centenarului Marii Uniri? De exemplu, în Franța, cu doi ani înainte de 2014, a fost pregătit la detaliu întreg programul de evenimente și solicitată structura administrativă necesară pentru comemorarea împlinirii a o sută de ani de la începerea primului război mondial?
«Ca să pregătești cum se cade o sărbătoare publică, trebuie să ai inoculat în mentalitatea publică simțul ceremoniei. Cultura universală de vârf s-a născut din ceremonii și ceremonialuri de trecere, de inițiere, de geneză, de nuntire etc., transpuse în chip literar și transmise mai departe. Noi, de când nu mai facem școală ca lumea, am pierdut simțul de ceremonie.
Centenarul Marii Uniri ar fi fost să fie celebrat ca o ceremonie echilibrată – fără ostentație orgolioasă și fără discreție exagerată – exact așa cum s-a făcut Unirea. Cine să gândească la asta dintre guvernanți? Noi ne petrecem vremea în mărunte certuri de grupuri de putere, ne preocupăm să facem legi pentru lâna oilor noastre, desființăm taxe vechi ca să putem pune altele noi, lovim în dascăli, elevi și studenți cu o seninătate dezarmantă, despărțim tot mai mult provinciile istorice între ele etc. Pentru sărbătoarea Marii Uniri este nevoie de înțelepciune, de educație și de cunoaștere, de bună cuviință, pe care noi nu le mai avem…»
Există la oficialii români un dezinteres intenționat față de întârziere a implementării administrative și guvernamentale a aniversării Marii Uniri de la Alba-Iulia sau pur și simplu o ignoranță împletită cu o complicitate politică ascunsă cu agenda UDMR, care nu agreează sărbătorirea Centenarului?
«La noi este vorba despre o imensă nepăsare, împletită cu ignoranță (să nu știi ce au decis revoluționarii maghiari, la 15 martie 1848, dar să vrei să faci din ziua de 15 martie o sărbătoare pentru cetățenii români!) și cu oportunism politic.
Să luăm două exemple:
1. în România, s-a anunțat cu surle și trâmbițe, în 2016, crearea Departamentului Centenar, în cadrul Guvernului și în subordinea Primului Ministru; de atunci încoace nimic decât reculuri, adică desființări, înlocuiri, bâlbâieli, degradări, mutări de competențe etc.; azi, faimosul „departament” (fără buget propriu), este o direcție fără cap în cadrul Ministerului Culturii, necunoscută și ineficientă;
în Ungaria, nu s-a anunțat cu surle și trâmbițe nimic clar, dar s-a creat un colectiv de cercetători în cadrul Academiei Ungare de Științe, cu un buget substanțial, care lucrează de zor la proiectul „Trianon 100”, spre a convinge lumea despre „marea nedreptate” făcută Ungariei la finele Primului Război Mondial.»
Trecerea Departamentului Centenar de la Secretariatul General al Guvernului la Ministerul Culturii este de bun augur. Credeți că în sfârșit lucrurile au intrat în linie dreaptă?
«Aș vrea să fie așa, adică să se lucreze foarte serios. Mă întreb câți și care istorici fac parte din acest colectiv de la Ministerul Culturii, menit și să selecteze proiectele care ar urma să fie finanțate din bani publici pentru Centenar. Eu nu știu! Nu am văzut niciun fel de mediatizare a muncii de acolo.
Mi-e teamă că tot schimbând mereu „formatul”, instituțiile și oamenii, ne vom bâlbâi în continuare fără să construim nimic temeinic. În acest moment, nu se vede decât inactivitate. Ministerul Culturii al României stă de luni de zile fără nicio inițiativă relevantă privind Centenarul, fără să treacă efectiv la acțiune, fără să se consulte cu experții (mai ales cu istoricii, care știu ce a însemnat Marea Unire), fără ceară nimic, fără să facă nimic…»
Ce le transmiteți criticilor Centenarului, care consideră un „eșec” cei o sută de ani de unitate națională, pornind de la un lucru material care îi doare pe români: nu este o autostradă să străbată Carpații? Cât credibile sau reale sunt aceste critici?
«Această abordare este păguboasă, jignitoare și mincinoasă. Nu cred că se discută întotdeauna la noi cu bună credință! Unitatea națională nu are cum să fie un eșec! Ea este o realitate veche! Sunt secole de lucrare a poporului asupra lui însuși, ca să-l parafrazez pe Nicolae Bălcescu. Este regretabil că nu am reușit să facem o autostradă care să străbată Carpații, dar am făcut atâtea lucruri bune, pe care nu le mai contabilizăm, de care ne ferim și în care refuzăm să ne regăsim. În această sută de ani, Țara s-a făurit și re-făurit mereu, cu accent pe construcții, pe realități palpabile, pe obiecte sau lucruri, dar mai ales pe suflete, pe minți, pe sentimente.»
Ce poate face rectorul, academicianul și istoricul Ioan Aurel Pop pentru ca Centenarul să fie întâmpinat cu acribie și interes de instituțiile statului? Este integrat programul de celebrare a Centenarului al Academiei în programul general aniversar al Guvernului?
«Deocamdată pot să vă spun ce face istoricul Ioan-Aurel Pop pentru sărbătoarea Centenarului Marii Uniri. Face ceea ce fac toți istoricii români de bună credință: se pregătește să scrie cât mai pe înțeles despre unitatea românească, să aducă noi mărturii, să valorifice noi surse (istoria se scrie din izvoare, nu din revelații!).
Istoricul trebuie să reconstituie viața trecută, medicul să preîntâmpine și să vindece boli, inginerul să stăpânească mecanisme, pompierul să prevină și să stingă incendii, plugarul să are, să semene și să prășească etc. Dacă fiecare cetățean ar face ceea ce trebuie să facă prin menirea pregătirii sale și în virtutea îndatoririlor pe care le are– și nu altceva –tuturor ne-ar merge mult mai bine.
Eu nu am văzut un program guvernamental al Centenarului, care să stabilească momentele fundamentale ale sărbătorii, la nivel național și să traseze anumite repere pentru manifestările de la nivel județean (din reședințele tuturor județelor), municipal etc. M-ar fi interesat, mai ales, cum vom marca anul 2018 în lume, în capitalele țărilor, în universități, muzee, institute, organisme europene etc. Nu este atât de important să facem asta în ambasade și institute culturale (nici acestea nu trebuie ocolite), ci în mediile străine, cu mari personalități care știu să apere valorile democratice, cu specialiști străini care au prestigiu, ale căror voci sunt ascultate.
Programul Academiei nu este integrat în programul general, care – din câte văd – nici nu există. De altminteri, guvernanții, de ani buni, sapă și la temeliile Academiei Române, căci cum altfel aș putea numi puzderia de „academii” paralele create, cu membri plătiți de la bugetul de stat sau subminarea prestigiului instituției, diminuarea surselor de finanțare ale instituției, disprețul exprimat de persoane agramate, aflate la putere, față de Academia Română etc.?»
Pentru noi clujenii, Aniversarea Marii Unirii de la 1918 înseamnă foarte mult și pentru că, în urma unirii Transilvaniei cu România s-a întemeiat Universitatea Daciei Superioare în 1919. Este o continuitate a Centenarului la Cluj-Napoca prin împlinirea a o sută de ani de învățământ superior românesc în Ardeal. Avem două motive de sărbătoare în inima Transilvaniei?
«În inima Transilvaniei – cum spuneți – avem multe motive să sărbătorim Marea Unire, adică în Clujul în care prima biserică românească s-a putut ridica abia spre anii 1800, dar numai la periferie, adică în afara vechilor ziduri ale cetății, în care au învățat Ioan Molnar-Piuariu, Avram Iancu și George Coșbuc, dar în latinește și ungurește, nu în limba română, în care Baba Novac, generalul lui Mihai Viteazul, a fost ars pe rug la 1601 de către nobilimea orgolioasă…
Clujul a fost unul dintre cele mai mari centre ale Unirii, în care intelectualii români au gândit Unirea, au detaliat-o, au ridicat-o la rang de principiu de viață pentru români. Este evident că prima universitate românească din Transilvania, visată încă de pe la 1800, s-a putut face numai ca urmare a Marii Uniri, în 1919.
Stăpânii Transilvaniei de dinainte de 1918 nici nu au voit să audă de asta, considerându-i pe români nevolnici și incapabili de învățământ superior. Cele două centenare sunt îngemănate și avem atâtea motive de bucurie în legătură cu aceasta încât sunt greu de exprimat în cuvinte. Unirea cea Mare nu s-a făcut numai la Cluj, ci la Chișinău, la Cernăuți, la Alba Iulia și în multe alte locuri, dar Universitatea Națională a Daciei Superioare s-a făcut numai la Cluj, prin voința și competența marilor bărbați de-atunci, sub semnul lecției de viață „Datoria vieții noastre”, rostite de Vasile Pârvan, unul dintre părinții fondatori de la 1919.
Nici nu știu dacă suntem în drept sau dacă suntem vrednici destul să rostim numele acestor titani – Onisifor Ghibu, Sextil Pușcariu, Victor Babeș, Emil Racoviță, Iuliu Hațieganu, Florian Ștefănescu-Goangă și alții – care nu s-au gândit la sine, ci la viitorul națiunii române. Și au reușit să facă o instituție perenă, dedicată „literelor și virtuții”, un templu al cunoașterii înaintea căruia ne plecăm și pe care îl servim întru marea glorie a culturii, științei, artei.»
Cum credeți că se pot implica românii din Diaspora în evenimentele organizate de Departamentul Centenar și pentru aniversarea Unirii de la 1918?
«Românii din Diaspora au contribuit major la Unire și înainte de 1918 și în anul 1918. Diaspora noastră conștientă de astăzi nu va primi – mă tem! – sprijin substanțial de la vreo instituție de stat din Țară. Și, din câte cunosc, mulți români inimoși din Diaspora Românească nici nu au nevoie de așa ceva, pentru știu să se descurce.
Românii de departe au instituții proprii (fundații, asociații, organizații non-guvernamentale, uniuni profesionale, religioase și confesionale etc.), capabile să facă minuni. Nici nu trebuie organizate acțiuni răsunătoare, ci lucruri firești, de cunoaștere a românilor și a României. Eu aș aduce cât mai multe grupuri de străini în Țară, să vadă satele și orașele noastre, munții și văile, Carpații, Delta Dunării, Maramureșul, Bucovina, Alba Iulia, Bucureștii, Clujul, Iașii, Aradul, Oradea, Brașovul, Sibiul, Craiova, Târgoviștea, Constanța etc. Aceste grupuri ar trebui să fie însoțite de români care trăiesc în țările de baștină ale turiștilor.»
Cum poate deveni Centenarul un model de coeziune națională, un imbold pentru a îndeplini și desăvârși idealurile și visurile unei țări puternice, democrate și moderne, conform Declarației de la Alba-Iulia de la 1 decembrie 1918?
«Este foarte greu de dat o rețetă! Unirea noastră trebuie să fie în sufletele românilor mereu, de la venirea fiecăruia pe lume, de la primii ani de viață, de la părinți și bunici, de la școală. Dacă nu este, orice efort ajunge să fie zadarnic.
Dacă ne copleșesc ignoranța, prostia și banul, dacă ne afundăm în superficialitate, dacă ne lipsim de credință și de valori morale, nu putem să mai fim nici români decât cu numele. Pentru acei români, însă, care ar vrea să fie de folos Țării și nu știu încă s-o facă, nu sunt deciși pe de-a-întregul, nu știu de unde să pornească, vocea istoriei – reînviată prin acest Centenar – poate să fie o călăuză, o pavăză, un îndemn. Cu învățători buni, sinceri și inimoși, care să poată deschide înaintea românilor Cartea Neamului, românii pot găsi calea, se pot întoarce din rătăcire, pot spera în mai bine. Asta nu se face însă prin lamentări, ci prin acțiune, prin muncă, prin efort.»
Se va reface România vreodată în granițele de la 1918? Măcar parțial?
«Acest lucru este iarăși imposibil de spus! Eu vă pot asigura că sper ca acest fapt să se întâmple într-o formă ori alta. Speranța mea este justificată de o realitate veche: Unirea cea Mare există în sufletele majorității românilor.
Românii autentici vor să fie împreună cu toții, să nu troneze granițele între ei, să nu le dicteze neapărat străinii cum să-și facă rostul, să nu li se explice de către nechemați ce este patria, să nu li se dea lecții de moldovenism și de istorie contrafăcută, să nu fie lăudați sau criticați în chip insidios și câte altele! Eu cred că, dacă vreun cataclism major nu va distruge lumea noastră civilizată, atunci există și șanse mari pentru refacerea României …
Foarte puțini mai credeau în 1917 – mai ales după Pacea de la Buftea-București – că unitatea națională s-ar putea face și, după circa un an, Regatul României de aproape 300 000 de km pătrați era pe hartă! Nu avem voie să ne pierdem speranța și să abandonăm lupta pentru împlinirea speranței.»
Recent s-a înființat Agenția de presă Diaspora Azi, care oferă știri pentru toți românii din Diaspora. Vă rog să aveți amabilitatea să le transmiteți un mesaj românilor din străinătate prin această agenție de presă cu sediul central la Viena?
«Se spunea – până nu demult – că cine stăpânește informația stăpânește lumea. Eu aș fi zis că cine stăpânește cunoașterea bazată pe informație corectă poate stăpâni lumea. Azi – din câte se vede – cunoașterea din mințile oamenilor devine tot mai precară, fiind suplinită (prost) de informația stocată în aparate cu memorie artificială. Văd însă, în lumea de astăzi, o direcție și mai tulburătoare, anume îi văd la putere nu pe stăpânii cunoașterii, ci pe stăpânii comunicării, unii dintre ei malefici. Tehnicile de comunicare îi orientează pe oameni în direcții nebănuite, făcând uneori din alb negru și din negru alb!
Urez Agenției de presă „Diaspora Azi” să-i poată face pe români să rămână români oriunde s-ar afla, să-și respecte țările de adopțiune, dar să nu uite – ei și neamul lor, în veacul vecilor – de Carpați și de Dunăre, de doină și de horă, de Voroneț și de Căpriana, de Densuș și de Șișești, de Curtea de Argeș și de Cozia… Cea mai cu temei urare ar fi ca această agenție de presă românească să-i învețe pe români să fie vrednici acolo unde se află, ca să facă renume bun poporului român, să-l înalțe după merit, să le cultive acestor români în suflete dorul de a veni mereu acasă, la matcă, unde ușa le va fi etern deschisă…
O gură de aer de-acasă, mirosul reavăn de fân cosit, o plimbare pe ulița copilăriei, o trecere pe la vechiul liceu ori pe la universitate, un „Bună ziua” (pe românește), adică o „binețe” (cum s-o traduce asta în altă limbă?) dată unui bătrân vecin etc. fac fiecare cât zece speranțe împlinite și ne dau energia necesară să mergem mai departe. Dacă Țara Românească merge mai departe – cu suișurile și coborâșurile sale –, avem și noi cuvânt să nădăjduim. Dacă nu, atunci vom rămâne risipiți prin lume și străini la noi acasă…»
