vineri, 27 octombrie 2017

Studentul euro-model

Cu toate că strategia învăţămîntului prevede creşterea numărului de studenţi, astfel ca 40% dintre tineri să aibă studii superioare (scopul statului fiind obţinerea unei forţe de muncă înalt calificate şi competitive), iată că cele o sută de universităţi de stat şi private din România au cu 30% mai puţini cursanţi, încît unele linii de studiu au fost desfiinţate. Pentru a atrage mai mulţi studenţi, rectorii universităţilor şi decanii facultăţilor iau măsuri disperate, relaxează condiţiile de admitere. Ar trebui să le înăsprească, pentru ca diplomele să nu cadă în derizoriu!
Problema esenţială este că absolvenţii nu-şi găsesc locuri de muncă în specializarea lor şi devin forţă de muncă supracalificată, utilizată pentru posturi de slabă specializare, ceea ce îi descurajează să înveţe intens pentru a deveni licenţiaţi, masteri sau doctori. Fac excepţie domeniile cu cerere neacoperită (medicina, ordinea publică).
Perspectivele nu sînt roze, aşa că statul trebuie să găsească soluţii la această problemă. Prima, ar fi alocarea unor bugete mai mari pentru cercetare şi dezvoltare (de 3%, nu 0,1%), în care să fie implicaţi şi masteranzii şi doctoranzii, cu şanse să devină cercetători. În condiţiile actuale, doctorul predă la gimnaziu sau are muncă de birou. Se spune că sînt prea mulţi doctori, dar mai important ar fi să observăm că tezele n-au valoare aplicativă, iar industria şi agricultura aşteaptă ca noile tehnologii să fie introduse în producţie.
Statul este îngrijorat că 10% dintre elevi abandonează şcoala, de obicei la nivelul gimnazial. Însă, statistica abandonului universitar nu este cunoscută, chit că este un fenomen de mare amploare, afectează aproximativ 50% dintre studenţi, care îşi pierd creditele obţinute, sînt exmatriculaţi şi pot reveni abia după 2 ani să-şi reia studiile şi în maximum 7 ani. După ce studentul a apucat să plece la muncă în Franţa, nu mai vine înapoi să-şi obţină diploma de licenţă, aşa rămîne pentru toată viaţa, muncitor cu doi ani de facultate – şi e mai bine decît să nu fi încercat. Universităţile (dependente de stat) nu caută soluţii pentru studenţii ce abandonează studiile la zi. Ar trebui să extindă cursurile fără frecvenţă şi cele la distanţă. Ar putea fi prelungită şi perioada în care creditele de studiu (examenele trecute cu cel puţin nota 5) rămîn valabile pentru reînscriere. Tinerii curajoşi pleacă în Occident şi găsesc un loc de muncă bine plătit (fie şi de îngrijitor de bătrîni), deci cu greu vor mai afla o motivaţie să termine facultatea, cred că pe parcursul vieţii vor avea şansa altor studii, de educaţie continuă în limba ţării gazdă. Deocamdată se mulţumesc cu o mie de euro pe lună, cazare şi masă gratuită…
Studenţii obţin diploma de licenţă şi mulţi dintre ei intră direct în şomaj, primesc un ajutor cumulat de 300 de euro în 6 luni, tocmai buni pentru a pleca la muncă în Occident… Politica aceasta are iz social şi e greşită, deoarece ajutorul ar trebui folosit pentru găsirea unui loc de muncă în specialitatea sa, în România, cît e de mare.
A început la 1 octombrie noul an universitar şi s-a deschis poarta şcolilor de maturitate. Nu mai sînt copii, mulţi dintre ei au intrat în viaţa reală ca salariaţi şi urmează o facultate doar aşa, să fie consideraţi intelectuali cu diplomă (vorba aceea, nu e muncitor cu liceu, e muncitor cu facultate, prinde bine şi la căsătorie). Plătesc prima rată de 660 de lei (x3) din taxa de şcolarizare şi află că prezenţa la cursuri nu-i obligatorie, nici mentoratul, nici legătura faţă în faţă cu mentorul, oricum n-are ce învăţa de la profesori şi nici din cărţi, cîtă vreme are laptop…
Tinerii au dreptate, specializările se schimbă şi nimeni nu mai are nevoie de absolvenţi, vor doar muncitori, aşa că centrul de consiliere şi orientare profesională este inutil. (Carnetul de student are şi rolul de legitimaţie de transport gratuit cu trenul, e ceva, şi pentru asta merită să îl ai.) Contra acestor tendinţe negative trebuie să ia statul măsuri prin ajustarea politicilor din învăţămîntul universitar.

Autor: Nicolae Goja

Sursa: Graiul Maramureşului

Elena Udrea, Traian Băsescu si viitorul președinte al României

Elena Udrea a făcut zilele trecute un gest neobișnuit: a acordat un interviu Antenei 3. Pentru cei care-și închipuie că astfel de mișcări ar putea fi întâmplătoare, mai adaug ceva: doamna Udrea a început acel interviu prin a confirma existența culoarelor din justiție (despre care a vorbit întâi Daniel Dragomir și mai apoi mulți alții) și faptul că pe un asemenea culoar a fost împins însuși Dan Voiculescu atunci când a fost încarcerat. Probabil că astfel a înțeles domnia sa să-și deschidă calea spre televiziunea de știri cu audiența cea mai mare, să-și maximizeze impactul unui ultim asalt de a-și salva libertatea, înainte de verdictul (verdictele) ICCJ.


Pe lângă surpriza de a apela  la cel mai mare inamic media al ei și al lui Traian Băsescu, doamna Udrea a mai făcut ceva neobișnuit: a acceptat că sistemul ocult cu care ea se războiește în prezent este creația lui Traian Băsescu pentru care, da, fostul președinte poartă și el partea sa de vină.
E o nuanță inedită în această poziționare a Elenei Udrea. Recunoaște că funestul binom a comis abuzuri incalificabile și pe vremea lui Traian Băsescu (vezi cazul Voiculescu), dar susține că nu Traian Băsescu ar fi fost inițiatorul acestor abuzuri ci capii binomului care, îmbolnăviți deja de putere, începuseră să declanșeze războaie pe mize proprii.
Așadar, varianta pe care Elena Udrea încearcă (aparent) să o vândă în acest moment opiniei publice este că a-l acuza în continuare pe fostul președinte de toate relele statului paralel este o strategie neproductivă, o irosire de forțe, deoarece în acest moment nu de Traian Băsescu ar depinde demascarea și destructurarea binomului („ce mai poate să facă azi Traian Băsescu pentru a-i opri?”) ci de aceia care sunt la putere și, deci, pot acționa în forță, instituțional.
Ei bine, aici cred că a dorit să ajungă Elena Udrea prin acest interviu țintit spre publicul A3, cel mai antibăsist public TV din România. Aparent să pară că îl apără în continuare pe Traian Băsescu, dar, în realitate, să fie și amenințătoare, să formuleze ea, explicit (dacă alții nu o mai fac), acea întrebare capitală, care să-l readucă în luptă, cu tot arsenalul, pe șiretul și lenevitul ex-președinte.
Cum „ce mai poate să facă azi Traian Băsescu pentru a-i opri”? Îi ridic eu mingea la fileu doamnei Udrea, răspunzându-i exact cu gândurile ei nerostite. Simplu: să scoată înregistrările!
Audierea fostului președinte în comisia parlamentară pentru controlul SRI, anunțată pentru săptămâna viitoare, ar fi cel mai bun prilej.
Nu s-a lăudat chiar Traian Băsescu, el însuși, cu gurița lui, că i-a înregistrat clandestin, în biroul său de la Cotroceni, pe toți?
A, e riscant să prezinți astfel de înregistrări?  Păi sigur că e! Dar și să o lași pe Elena Udrea să se ducă singură la pușcărie când împreună v-ați jucat de-a țara e la fel de riscant. Cel puțin la fel, dacă nu mai mult. Chiar mult mai mult.
Sunt foarte curios ce va declara joi, la comisie, Traian Băsescu. El, până acum, a reușit să scape de necazuri personale doar arătând pisica. Va reuși să se mai fofileze odată doar arătând-o, sau acum, în ceasul al 12-lea al proceselor Elenei Udrea, va fi obligat de împrejurări să o tragă puțin de coadă, să o facă să și zgârie?
***
În cu totul altă ordine de idei, ieri am avut o viziune: mi s-a arătat viitorul președinte al României.
Într-o formă scurtă și clară, ca un flash, în egală măsură și surprinzător și evident. Din categoria „cum de nu mi-am dat seama până acum”?
Viziunile, știți bine, vin dintr-o altă dimensiune și au nevoie de timp și sincronicități ca să se materializeze. Când se materializează!
Nu vă voi spune, deocamdată, cine e. Și din motive de protecție (a sa), și din nevoia de clarificare (a mea) .




Invitaţie literară - ŞUŞANI 450


Ministerul Educatiei a aprobat peste 3.000 de auxiliare




Ministerul Educatiei a aprobat utilizarea a 3.361 de auxiliare didactice, in vreme ce alte 1.464 de auxiliare sunt in procedura de aprobare, transmite institutia, printr-un comunicat.

Lista este dominata de materiale in limbi straine, dar figureaza si Gazeta Matematica, revista cu 122 de ani de aparitie neintrerupta (inclusiv in timp de razboi). Lipsesc aproape cu totul auxiliarele romanesti.

Auxiliarele aprobate sunt elaborate de institutii, societati stiintifice recunoscute la nivel national si international sau publicate de edituri de prestigiu national si international (ex.: Academia Romana, Consiliul Britanic, Institutul Cervantes, Institutul Goethe, Editurile Oxford, Cambridge etc.).

Pe 9 august, Ministrul Educatiei, Liviu Marian Pop, a anuntat ca niciun material auxiliar nu mai este valabil si ca o comisie va elabora normele metodologice care vor sta la baza avizarii noilor materiale. Liviu Marian Pop a precizat ca a luat aceasta decizie dupa ce a constatat ca ordinul de ministru din 2002 nu a mai fost actualizat.


Autor: Laura Galescu

Sursa: PortalInvatamant

Despre sex în contextul afacerii cu liceeni și banane

Am văzut pe mulți care zic că nu e o problemă atât de mare afacerea cu banane și liceeni pentru că….nu suntem fără de păcat nici noi, nu e așa?


Au dreptate. Nu suntem fără de păcat iar perioada adolescenției, care corespunde cu perioada liceului este și perioada în care majoritatea ne conștientizăm sexualitatea, iar unii chiar încep să o experimenteze.
Iar acest lucru iar este firesc și o provocare pentru morala sexuală tradițională creștină, construită într-o epocă în care perioada deșteptării sexualității ducea foarte repede la căsătorie.
Acum căsătoriile nu se mai fac în adolescență și nici măcar în prima tinerețe, deși instinctele sexuale își fac simțită prezența odată cu pubertatea. Deci…
Până aici le dau dreptate: este chiar o ipocrizie să spunem ”wow, știu niște puștani de 14-15 ani ce este sexul oral!”.
Unde nu le dau dreptate?
Nu le dau dreptate pentru că nu înțeleg care este adevărata dimensiune a problemei.
Problema nu este sexualitatea. Sexualitatea este, acest lucru trebuie să îl recunoască și cel mai ascetic dintre creștini, dacă nu vrea să cadă în erezie, creația și darul lui Dumnezeu, nu vreo chestie diabolică.
Sexualitatea este calea prin care se întâmplă cel mai minunat lucru din toată creația: apariția unei alte vieți. Sexualitatea este împlinirea trupească a iubirii și sexualitatea este și izvorul unei plăceri.
Tocmai de aceea sexualitatea e un tot, care provoacă:
-responsabilitatea rațională (știi că actul sexual poate duce la apariția unei vieți de care, ca părinte ești responsabil);
-bucuria sufletească (acea întâlnire a iubiților care se împlinește în atingerea sexuală);
– plăcerea fizică (dorința de a ajunge la orgasm și a te bucura de actul sexual ca atare).
Baiul este acela că acestea trei nu pot fi tratate separat: nu poți face sex fiind 100 la sută sigur că nu vei fi părinte (exceptând, desigur, cazurile patologice de sterilitate), nu poți să transformi actul sexual în abuz contra cuiva care nu te place (violul) așa cum nu poți nici să te bucuri de o relație sexuală cu cineva pe care nu îl/o placi.
Orice act sexual care nu ține cont de toate aceste trei realități de mai sus este un act ratat, de fapt, care poate avea consecințe traumatice și chiar tragice.
Iar toate aceste trei realități se pot înțelege, accepta, trăi, doar într-o cheie intimă. Sexualitatea, ca și iubirea, ca și maternitatea/paternitatea sunt acte intime și care se împlinesc în discreția protectoare a intimității. Scoaterea lor din intimitate duce la distrugerea lor.
Problema este aceea că de vreo 60 de ani (deși ni se lasă impresia că așa ar fi de la începutul lumii) se încearcă, ba chiar impune, distrugerea intimității începând cu viața sexuală.
”Eliberarea” sexuală presupune de fapt deresponsabilitatea față de posibilul rod al sexualității (nașterea unui copil), distrugerea ideii de dragoste și transformarea plăcerii fizice într-un act egoist.
Scopul este evident: odată ”eliberată” sexualitatea se va deschide calea pentru orice altă formă de ”libertate„: libertatea de a nu mai fi responsabil, libertatea de a fi egoist, libertatea de a depăși frontierele naturale ale umanității.
Expresia cea mai teribilă a acestei eliberări de morala numită ”tradițională” este avortul: uciderea copilului cu acordul părinților săi.
Prin această eliberare de morală se deschid drumuri spre cele mai teribile și mai perverse forme de totalitarism: pentru că nimic nu poate fi controlat mai ușor decât o ființă instinctivă. Lucrul acesta îl intuiseră și comuniștii și naziștii, dar nu au putut, din fericire, să meargă până la capăt.
Însă ca să se ajungă acolo e nevoie ca sexualitatea să devină domeniu public, să fie temă politică, să fie subiectul reflecției societății.
Dacă idealul uman al Antichității clasice a fost cetățeanul, cel al Evului Mediu clasic a fost bunul creștin, cel al Renașterii a fost omul universal, cel al Iluminismului a fost omul rațional, idealul bravei lumi noi care se construiește de 60 de ani încoace este omul excitat.
E o mare răsturnare, fără precedent în istoria civilizației noastre: omul excitat este singurul om ideal care nu mai are responsabilitate și care se lasă condus de instincte și nu de rațiune și credință.
Ca orice animal căruia i se îndeplinesc instinctele este fericit și, foarte important, este obedient: nu va pune niciodată în discuție nimic din rânduiala lumii atâta timp cât poate să se reguleze și să mănânce. Disciplinarea prin sex este secretul pentru societatea sclavagistă perfectă.
De aceea asistăm la delirul din ultimii 50 de ani: cel a sexualizării tuturor lucrurilor. Până și spirtul medicinal are pe etichetă o domnișoară care arată ca desprinsă din filmele porno.
Orice faci, oriunde mergi, sexualitatea este cea care e afirmată înainte de orice altceva. Ești încurajat să fii sexy, dragostea e confundată cu sexul, orice expresie a sexualității se bucură de înalte explicații.
Iată că și școala încurajează ca distracție pentru elevii săi mimarea publică a sexului oral. Aceeași școală în care dacă doi elevi sunt surprinși făcând sex în toaletă îi va exmatricula. Și asta nu pentru că ar fi incoerentă cu ea însăși, ci pentru că …toaleta e o formă de intimitate, or sexualitatea ca să fie cool trebuie să fie exprimată cât mai public cu putință.
Gândiți-vă la ce modificări în gândire au provocat paradele homosexuale, care sunt orgii în aer liber, de facto (nu mă refer la marșurile din România unde la paradele homosexuale nu prea sunt homosexuali ci activiști heterosexuali, diplomați și ….jandarmi). Pentru tot mai multă lume ele au devenit de un firesc cotidian.
Ca să închid expunerea mea prea lungă (știu că orice cititor rezonabil de bloguri nu pierde timpul cu articole mai lungi de două pagini word): sexualitatea care își pierde intimitatea devine un monstru social cu consecințe politice ce duc la degenerare și totalitarism.
Autor: Bogdan Duca

Rămas bun, Marin Enescu!







Fostul jucător al echipei Explorări, Marin Enescu, a decedat la vârsta de 69 de ani.
    Marin Enescu a jucat pentru echipa băimăreană în perioada 1970-1977, fiind coleg de generație, printre alții, cu Bălaș, Paraschivescu, Băgăian, Dobre, Andreica și Adrian Arbuzov, actualul director tehnic al Știinîei Explorări.
    Marin Enescu a făcut parte din echipa care a devenit vicecampioană națională în 1974 și a cucerit medalia de bronz în 1977, sub comanda antrenorului Alexandru Manț.
    Coducerea clubului Știința Explorări, antrenorii și jucătorii regretă profund dispariția lui Marin Enescu și transmit sincere condoleanțe familiei îndoliate.
    Dumnezeu să-l odihnească în pace!
                                     ŞTIINŢA EXPLORĂRI BAIA MARE

Jurnal CDIMM octombrie 2017

Două cărţi şi o expoziţie la Cluj-Napoca


Vineri, 3 noiembrie 2017, ora 12, la sediul Filialei clujene a Uniunii Scriitorilor, va avea loc lansarea celor două cărţi noi ale Irinei Petraş:
● Viaţa mea de noapte. Fragmente onirice, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2017, 152 pagini. Coperta şi ilustraţia copertei: Laura Poantă.
Aş fi putut să-i spun şi Visul de noapte, aşa cum spui schimb de noapte, tren de noapte. Am ales, până la urmă, viaţă de noapte – e mai aproape de ceea ce cred eu despre versantul oniric al existenţei mele. Îmi convine şi nuanţa de sfidare a normelor de la lumina zilei. Plănuită de mult, ca o urgenţă introdusă în ritmurile scrisului meu de amănuntul că visez enorm, Viaţa mea de noapte porneşte de la două, pentru mine, adevăruri. Mai întâi, ceea ce vezi, simţi, înţelegi, pe scurt, trăieşti în vis/prin intermediul viselor este o experienţă/in-sperienţă de consistenţă şi însemnătate (aproape) egale cu ale experienţei diurne, în stare de veghe. Şi visele intră în definirea de sine, şi ele lasă urme, şi ele te construiesc. Pe de altă parte, povestea-vieţii-în-stare-de-veghe şi povestea-viselor-nopţii sunt ambele interpretări subiective şi larg condiţionate de contexte, sunt ficţiuni la distanţă egală de Adevărul absolut, niciodată nouă la îndemână.
● De veghe între cărţi. Scriitori contemporani, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2017, 364 pagini.
Volumul se aşează în continuarea precedentelor mele culegeri de comentarii critice şi eseuri: Literatură română contemporană – secţiuni, 1994; Cărţile deceniului 10, 2003; Cărţi de ieri şi de azi, 2007; Literatură română contemporană. O panoramă, 2008; Literatură română contemporană. Prelungiri, 2010; Divagări (in)utile. Viaţă şi literatură, eseuri, 2012; Oglinda şi drumul. Prozatori români contemporani, 2013; Vitraliul şi fereastra. Poeţi români contemporani, 2015. (vezi detalii pe www.irinapetras.ro). Textele au apărut, la vremea lor, în reviste literare – România literară, Viaţa Românească, Apostrof, Tribuna, Steaua, Contemporanul. Ideea europeană, 22/Bucureştiul cultural etc. Întregi ori comprimate, intră acum într-o nouă relaţie şi-şi sprijină unul altuia enunţurile. E vorba, şi de data aceasta, despre cărţi pe care le-am citit, cu o subiectivitate hazardată şi manipulată, în ultimii ani. Subiectivitate istorică o numea cineva. Am ales eu însămi cărţi, au ales redacţiile sau, nu în cele din urmă, autorii care mi le-au trimis.
Introduc, mai întâi, câteva Divagări – eseuri despre Starea literaturii: survolări ale unor mari teme, dar şi propuneri de noi instrumente de lucru: O lume ce pe nesimţite cade…, Breasla. Sau despre mintea de pe urmă, Notorietate şi valoare, Realitatea ficţiunii sau despre măsluire, Privirea scandinavă sau despre subtext, Paleo-plastica romanescă, Dispariţia cronicii literare?, Vitraliul şi fereastra, Moartea la purtător, Despre lichefierea verbelor spunerii, De la ex-otic la in-otic. Şi de data aceasta, textele mele trimit, firesc, unele la celelalte. Gândirea vieţii printre cărţi este una în mişcare – conexează, se întoarce din drum, repetă, revine cu nuanţe, remaniază discret în pas cu mereu alte lecturi. Răz-gândirea ţine şi ea aproape.
În secţiunea Scriitori şi cărţi, ordonată pur şi simplu alfabetic, după numele autorului, abordarea e când schiţă de portret, când comentariu axat pe o singură carte ori pe mai multe. Am scris despre peste o sută de scriitori: Diana Adamek, Gabriela Adameşteanu, Ion Agârbiceanu, Simona Antonescu, Nicolae Balotă, Horia Bădescu, Nicolae Bârna, Ana Blandiana, Oana Boc, Ştefan Borbély, Cora Botezatu, Ion Brad, Rodica Braga, Augustin Buzura, Tudor Cătineanu, Gabriel Chifu, Iordan Chimet, Dumitru Chioaru, Livius Ciocârlie, Al. Cistelecan, Nicolae Coande, Ion Cocora, Aurel Codoban, Sanda Cordoş, Radu Cosaşu, Liana Cozea, Dan Cristea, Constantin Cubleşan, Miriam Cuibus, Ştefan Damian, Vasile Dan, Vasile G. Dâncu, Vasile Sebastian Dâncu, Andrei Doboş, Traian Dobrinescu, Gellu Dorian, Mihai Dragolea, Gyorgy Dragoman, Echinox sau „prietenia exigentă”, Dinu Flămând, Gabriela Gheorghişor, Niculae Gheran, Cătălin Ghiţă, Gh. Glodeanu, Vasile Gogea, Nicolae Goja, Mariana Gorczyca, Rodica Grigore, Tibor Hergyán, Ion Horea, Medeea Iancu, Letiţia Ilea, Marian Ilea, Silvia Kerim, Elisabeta Lăsconi, Giovanni Magliocco, Laurenţiu Malomfălean, Aureliu Manea, Nicolae Manolescu, Rodica Marian, Angela Martin, Ioan Matei,, Ileana Mălăncioiu, Mihai Măniuţiu, Alexandra Medrea,, Mircea Mihăieş, Dan C. Mihăilescu, Miniaturas de tiempos venideros, Andrei Moldovan, Mori Ōgai, Ion Mureşan, Dafin Mureşeanu, Sânziana Mureşeanu, Mircea Muthu, Andreea Nanu, Olimpiu Nuşfelean, Thomas Owen, Alina Pamfil, Gheorghe Pârja, Eugen Pavel, Mircea Petean, Petreştii sau despre intimitate, Petru Poantă, Poezia în traduceri, Ion Pop, Ioan-Aurel Pop, Ioan Es. Pop, Mircea Popa, Adrian Popescu, Andreea Răsuceanu, Aurel Rău, Liviu Rebreanu, „andrisantul”, Adrian George Sahlean, Cristina Sărăcuţ, Gheorghe Săsărman, Monica Săvulescu Voudouri, Ion Simuţ, Nicolae Stan, N. Steinhardt, Liviu Ioan Stoiciu, Robert Şerban, Bogdan Teodorescu, Mircea Tomuş, Stelian Ţurlea, Mihaela Ursa, Mariana Vartic, Simona Vasilache, Matei Vişniec, Alexandru Vlad, Ion Vlad, Ion Vlasiu, Vasile Voia, Răzvan Voncu, Varujan Vosganian, Magda Wächter, Epistolar Zaciu-Şchiau, Stefano Zecchi, Vlad Zografi. Ca întotdeauna, oricâte asemănări aş contabiliza şi oricâte chenare aş inventa, până la urmă mi se impune din nou constatarea că avem de-a face cu singurătăţi.
● La Galeriile revistei Steaua, vernisajul expoziţiei de pictură Irina Petraş, Insperienţe.
NapocaNews

Fotografia zilei - "Moroşence" la Sărbătoarea Castanelor 2017


La cenaclul „Artur Silvestri„ Cluj-Napoca

Medalionul literar”Poezia, fereastră deschisă spre suflet “ 
  
Ședința cenaclului literar “Artur Silvestri “, patronat de LSR, din data de 26 octombrie a.c., desfășurată la Cercul Militar Cluj-Napoca, Sala Armelor, unde a participat un numeros public, a fost deschisă de Iulian Patca, președintele filialei Cluj al Ligii Scriitorilor, care a vorbit despre stadiul redactării revistei “Agora Literară “, planificată să apară la începutul lunii noiembrie, abordând și unele probleme organizatorice privind activitatea filialei. În continuare a dat cuvântul scriitorului Al.Florin Țene, președintele national al Ligii Scriitorilor. Acesta a anunțat primirea în organizația noastră profesională a unui nou membru în persoana bucureșteanului Marius C. Nica, continuând cu relatarea unor acțiuni culturale organizate de filialele din Rm.Vâlcea, Timișoara și Cluj. De asemenea s-a adus la cunoștință că s-au făcut toate demersurile pentru organizarea la Horezu a Zilei Limbii Române din 31 august de anul viitor.În continuare președintele național a anunțat că joi, 30 noiembrie va avea loc adunarea generală pentru alegerea noii conduceri a Ligii Scriitorilor, la care vor participa delegați din țară, președinți de filiale și membri.Evidențiind că secretarul general al Ligii Scriitorilor Gavril Moisa și-a adus un aport substanțial în buna organizare a acestei importante adunări. 
  
În continuare Al.Florin Țene a prezentat și analizat cărțile primite de la scriitorii din țară: Dumitru Gălățan-Jieț ”Valea Jiului în legende și povestiri“, Marius C.Nica “Și vântul sufletul mi-l ară “, Gheorghe Șoptirean”Ipostaze “, Puiu Răducan”Cartierul ascuns “, Marian Bărăscu”Caravana culturii-jurnal de călătorie “, Teo Cabal”Labirintul “, revista buzoiană “Literadura “, Teofil Mândruțiu”Arzând a stele“, Pușa Lia Popan ”Din vraja vorbelor “ , Corina Lucia Vlad “Curajul vieții“și V.Umbreanu “Oglindă de august “. 
  
Antonia Bodea, președinta cenaclului a invitat pe Alin Cucuruzan să citească un grpaj de poezii din volumul său, recent apărut, “Umbrele tăcerii “. Astfel s-a desfășurat un frumos recital de poezie în tandem cu Al.Florin Țene, subliniat cu vii aplauze din partea publicului. 
  
Recitalul de poezii susținut de: Vasile Irimuș, Constantin Mândruțiu, Gavril Moisa, Zamfira Toderici, Raveca Vlașin, Titina Nica Țene, Mariusciac Lubomela și Ovidiu Vasile a fost revelația serii.În cadrul tradiționalei rubrici “Reflecții“, susținută de Ion Constantinescu a fost abordată tema “Rolul criticii literare “, în cadrul căreia a adus completări Antonia Bodea. 
  
Ședința s-a încheiat cu amintirile lui Nicolae Suciu din Gherla, care l-a cunoscut personal pe Adrian Păunescu, aducând un omagiu vibrant poetului urcat în eternitate. 
  
Viitoarea ședință va avea loc în data de 30 noiembrie, orele 17, la Cercul Militar. 
  
Al.Florin Țene 

Anunţ literar


 Sâmbătă, 28 octombrie a.c, ora 11,oo la Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu” Baia Mare, în sala „Ion Burnar”, va avea loc o nouă şedinţă a Cenaclului Scriitorilor Maramureş prezidată de scriitoarea Florica Bud. Va citi scriitorul şi jurnalistul Vasile TIVADAR.


                                                                                           G.D.L.

joi, 26 octombrie 2017

Mille neuf cents soixante-dix…



                                                                                                    de Gelu DRAGOŞ

Profesorul Ion Georgescu (cel cunoscut astăzi, ca poet și ca pictor, sub numele Ion Georgescu-Muscel) a ajuns în învăţământul maramureşean din dragoste pentru Anca, o tânără şi frumoasă educatoare din Hideaga, Maramureş. Au pornit în viaţă împreună, de la lingură şi furculiţă, stând în gazdă la Ştefanu Luizii, într-o casă cu prispă din Lucăceşti, comuna Mireşu Mare, şi, dacă mă gândesc acum bine, semăna pe undeva cu casele din zona Muscel, de unde venea dânsul. Atunci nu am ştiut, în clasa a V-a, când mi-a devenit diriginte, ce noroc a dat peste noi, elevii dumnealui. Acum eu fiind la catedră, recurg de multe ori la modelul de dascăl al Domniei sale.

Nu a fost doar profesor de franceză sau română. A fost și un profesor de „viață”. În timpul orelor de dirigenţie, ne-a învăţat cum să ne comportăm în societate, ce cărţi să citim, dar ne-a mai învăţat şi jocul de şah, tenisul de câmp, volei şi tenis de masă, unde era imbatabil, alături de Andrei Buciuman, directorul de atunci al şcolii, şi profesorul de matematică Viorel Mureşan.

La orele dirigintelui meu, era o plăcere să asculţi poveşti şi povestioare despre Franţa. Era tobă de carte. Dovadă că eu am învăţat să pronunţ impecabil… „mille neuf cents soixante-dix-neuf”, adică anul 1979, repet, din dragoste pentru Domnia sa. Şi… întotdeauna colegele mele Claudia, verişoara Maria, Zoe, Lenuţa sau Ani îmi spuneau… ziua şi luna, că… anul îl ştiam eu zice ireproșabil 🙂 Şi, când ne întreba în ce dată suntem, la început de oră, îi răspundeam într-o franceză perfectă, de s-ar putea mira acum şi… Macron. De multe ori ne învăţa cântece, cum ar fi: „Frère Jacques”, „Sur le pont d’Avignon”, „Alouette gentille alouette”, culmea că le ştiu şi astăzi!

În momentele în care era bine dispus, normal că la rugăminţile noastre, desena pe tablă cu o uşurinţă pe care astăzi doar la Ştefan Popa Popa’s o mai vezi, personaje din poveşti, animăluţe şi tot ce îi ceream noi. În orice caz, legumele aveau chip de om şi îţi venea să le mănânci de pe tablă, nu din grădinile harnicilor legumicultori de pe lunca Someşului.

Era și un exemplu personal. Ion Georgescu venea mereu la timp la ore, şi uneori ne ţinea şi în pauze, spre disperarea unor colegi, care scăpărau să fugă la… fotbal. Ei, dar profesorul nostru întotdeauna avea ceva important de spus, iar asta ne capta, pe majoritatea!

Să nu mai vorbesc de cultura generală! „Dansul săbiilor” din baletul „Gayaneh” de Aram Khachaturian l-am auzit prima dată în clasa a VII-a la o oră cu dumnealui, încercând să ne atragă spre muzica clasică, cum putea, cu material didactic propriu, discurile de vinil fiind ale Domniei sale, nicidecum ale şcolii.

Fire optimistă, om mucalit, avea mereu la purtător câte o glumă bună sau un banc pe teme şcolare. De fapt, se distra și ne distra pe tema elevilor care nu erau aşa de conştiincioşi şi nu îşi făceau temele cu seriozitate. Ridendo castigat mores, nu-i așa…


Multe amintiri răsar, una după alta, din maldărul de ani; astăzi mă opresc însă aici. Poate că altădată o să revin cu câteva isprăvi, musai hazlii, cu elevi şi profesori de prin… știți… mille neuf cents soixante-dix…


PICURI DE ÎNȚELEPCIUNE



SFÂNTUL DUMITRU - Izvorâtorul de mir
-26 octombrie-
Motto: 
           „Cel ce Mă va mărturisi pe Mine înaintea oamenilor şi Eu îl voi mărturisi pe el înaintea Tatălui Meu care este în ceruri”      (Matei 10, 32)

- SF. DIMITRIE IZVORÂTORUL DE MIR a fost ostaşul cel viteaz al lui Hristos, lauda mucenicilor, bucuria îngerilor, mustrătorul necredincioşilor, rugător fierbinte înaintea Prea Sfintei Treimi şi podoaba Bisericii Ortodoxe.
A fost un sfânt militar din veacul al III-lea şi a trăit în vreamea împăraţilor păgâni Maxiamian şi Deocliţian în cetatea Tesalonic din Grecia. Tatăl său a fost comandant al cetăţii Tesalonic şi era creştin; ţinea în taină faptul de a crede în Iisus cel răstignit, fiindcă altfel risca teroarea morţii. În casă, acesta avea două icoane cu Iisus Hristos şi Feciora Maria, la care se închina împreună cu soţia şi copilul Dimitrie (Dumitru). Pe când acesta împlinea vârsta de 20 de ani, rămâne orfan de tatăl lui, binecredinciosul voievod de Tesalonic. În această situaţie, împăratul Maximian, îi propune lui Dimitrie să ocupe demnitatea tatălui său, el fiind apreciat ca un înţelept şi viteaz în războaie. Primeşte, pleacă în Tesalonic, dar în loc să persecuteze pe creştini, el îi apără şi îi ocroteşte cu dragoste Hristică.
Supărat foc, împăratul Maximian, l-a aruncat în închisoare spre judecată şi osândă la moarte. Aici, s-a rugat lui Dumnezeu pentru Nestor, spre a-l învinge pe luptătorul uriaş Lie, care arunca de pe un pod înalt în suliţe pe creştinii mărturisitori de Hristos. Aceste lupte aveau loc în arenele romane, într-un spectacol festiv. Supărat Maximian pe Nestor, porunceşte să i se taie capul, iar lui Dimitrie să i se străpungă tot corpul cu suliţe până la moarte.
În anul 313, Împăratul Creştin Constantin cel Mare, a dat „Edictul de la Milano", de libertate creştinilor şi construieşte pe locul unde se presupunea că era mormântul Sf. Mucenic Dimitrie, o Biserică de lemn. Aici veneau tot felul de oameni, care-şi căutau vindecare de boli şi alinare sufletelor, prin rugăciuni către Dimitrie. A venit şi un dregător bogat, Leontie,  dar bolnav să se roage; după un timp s-a făcut sănătos, şi drept mulţumire i-a ridicat o Biserică de piatră, în locul celei de lemn. Pe când săpau la temelia Bisericii, au găsit trupul Marelui Mucenic Dimitrie, din care izvora mir, bine mirositor, de unde şi numele de „IZVORÂTORUL DE MIR".
Drept recunoştinţă, peste veacuri şi veacuri apuse şi de mult uitate, numele Marelui Mucenic Dimitrie, este cinstit cu demnitate creştină: sute de mii de oameni îi poartă numele, biserici şi mănăstiri cu hramul său, centre sociale şi militare cu blazonul marelui voievod creştin şi mărturisitor.
Biserica creştină mondială, îl sărbătoreşte în fiecare an în ziua de 26 noiembrie. A fost martirizat în anul Domnului 306. Să-l rugăm pe Marele Mucenic Dimitrie să ne fie călăuză, ajutor, model de jertfă şi rugător înaintea lui Dumnezeu pentru mântuirea sufletelor noastre. Amin.
„Sfinte DIMITRIE-Izvorâtorule de mir, roagă-te pentru noi păcătoșii”.  AMIN!
P.S. A nu se confunda cu SF. DIMITRIE BASARABOV, originar din România, şi care este patronul "Cetăţii lui Bucur", pe care-l cinstim în data de 27 octombrie.
„LA MULȚI ANI” tuturor care s-au învrednicit a purta numele (cu toate diminutivele) marelui sfânt Dimitrie, Izvorâtorul de mir.

Preot Ortodox Român Ilie Bucur Sărmășanul



Concert pentru natură


Ploaia din suflet
            de Violeta Secoşan Cadar
Din Martie s-a spulberat zăpada,
Aprilie cu flori se varsă-n Mai,
Pe portativul soarelui cresc muguri,
Şi o muzică discretă prinde grai.
În centrul de Iubire şi culoare,
Cu mantie şi tânără şi verde,
Natura parcă azi se ascunde-n mine,
Ori sufletul in sânul ei se pierde?
Un templu sacru,risipiri de aur,
În amfiteatrul pur de ramuri ude,
Peste comoara-n arderi vegetale
O simfonie a vietii se aude.

Alai de presimțiri in largi deschideri,
Natura neştiută-n oameni vine.
Nelămurit m-am risipit in toate,

Mi-e Sete parcă şi mi-e dor de mine!

P A M F L E T


Parlamentul European declară toleranţă zero faţă de abuzuri şi hărţuire sexuală: Făptuitorii trebuie pedepsiţi !



Parlamentul European a condamnat joi, în cadrul unei sesiuni plenare, orice formă de violenţă sexuală şi a reiterat apelul privind o strategie la nivelul UE pentru a proteja femeile împotriva violenţei, inclusiv abuzuri şi hărţuire sexuală, potrivit unui comunicat al instituţiei europene.

"Deputaţii condamnă puternic orice formă de violenţă sexuală şi deplâng faptul că aceste acte sunt tolerate cu atâta uşurinţă. Făptuitorii trebuie pedepsiţi. Combaterea hărţuirii sexuale include şi companii de conştientizare şi soluţii la problemele lipsei de raportare şi a stigmatului social", se arată în text.

Statele membre UE ar trebui să examineze la rândul lor situaţia în parlamentele lor naţionale şi să ia măsurile potrivite, consideră eurodeputaţii, adăugând: "Politicienii ar trebui să acţioneze ca modele responsabile pentru prevenirea şi combaterea hărţuirii sexuale în parlamente şi în afara lor."

La nivel intern, Parlamentul European urmează să examineze urgent recentele acuzaţii de abuzuri şi hărţuire sexuală, să introducă formare obligatorie pentru toţi angajaţii şi deputaţii privind respectul şi demnitatea la locul de muncă, să păstreze un registru confidenţial al cazurilor, să creeze un grup de lucru cu experţi independenţi şi să îmbunătăţească procedurile şi sprijinul pentru victime în interiorul PE şi/sau cu poliţia locală.

Conform unui studiu al Agenţiei Europene pentru Drepturi Fundamentale din 2014 privind violenţa împotriva femeilor, una din trei femei a trecut printr-o experienţă de violenţă fizică sau sexuală în viaţa adultă, iar 55% dintre femei au fost hărţuite sexual în UE.

32% dintre toate victimele din UE au spus că făptuitorul a fost un şef, un coleg sau un client. 75% dintre femeile în poziţii de muncă calificată sau în management de top au fost hărţuite sexual, precum şi 61% din femeile angajate în sectorul de servicii.

20% dintre femeile cu vârste între 18 şi 29 de ani din cele 28 de state membre UE au fost victimele hărţuirii online. Una din zece femei a fost hărţuită sexual sau urmărită prin intermediul noilor tehnologii. Sursa Mediafax

Minutul de poezie - Gheorghe Mihai BÂRLEA



UN ROMAN DE DRAGOSTE

mereu ne spunem că vom avea
o casă frumoasă
în forma unui copac în mijlocul mării

norocul cel bun
de tineri
ne va însoţi
oglindirea stelelor în apă

o casă frumoasă
ca un castel de o mie de ani
sub acoperişul căreia
păsările vor face cuiburi pentru stele

iată zic vouă
ce splendori
are viaţa de familie

Minunea din Maramureş. Oraşul în care se reciclează de 10 ori mai mult decât în restul ţării !



România are cea mai mică rată de reciclare a deşeurilor din toată Uniunea Europeană: sub 5%
 În mod paradoxal, nu aceasta este cifra care ne arată adevărata dimensiune a incompetenţei şi a lipsei de viziune de la vârful statului român. Toate acestea sunt scoase în evidenţă de exemplele câtorva comunităţi care, prin propriile forţe, au dovedit că reciclarea gunoiului nu este o treabă chiar atât de complicată.
La Târgu-Lăpuş, în nordul ţării, se reciclează între 40% şi 60% din deşeuri, cam la nivelul Belgiei sau Austriei. S-a ajuns aici după ce autorităţile locale au hotărât să nu mai aştepte implementarea unor proiecte de la centru şi au accesat fonduri europene care le-au permis să pună pe picioare propriul sistem de colectare selectivă.
În loc să sprijine comunitatea, statul român a găsit că succesul lăpuşenilor e cam suspect, aşa că a încercat să le ia oamenilor pubelele din curte şi să integreze sistemul local, care funcţionează foarte bine, în actualul sistem naţional, care este un eşec.


Ziua Armatei, sărbătorită prin muncă

Ziua Armatei din anul care precede Centenarul nu a mai avut strălucirea de altădată. Preşedintele României nu a mers la Carei, pentru că nu este an electoral. Parlamentarii au preferat să o sărbătorească prin muncă. A fost o zi plină şi la CSM. La guvern nu s-a muncit. Pentru că premierul l-a însoţit pe preşedintele Camerei Deputaţilor la Carei. Alături de Liviu Dragnea şi Mihai Tudose a primit onorul în faţa monumentului ostaşilor români şi Viorel Fifor. Nu i-a fost dat senatorului de Satu Mare, Gabriel Leş să primească onorul alături de cel de-al treilea om în stat pentru că în urmă cu o sută de zile a plecat din funcţia de ministru al Apărării odată cu fostul premier Sorin Grindeanu.
25 Octombrie face din judeţul Satu Mare punctul cel mai fierbinte al Zilei Armatei Române. Cu o formulă consacrată, Careiul a devenit simbolul eliberării ultimei brazde de pământ românesc. Punctul de frontieră  putea fi trecut mai devreme, însă şi atunci se purtau simbolurile: 25 octombrie era ziua de naştere a regelui Mihai. Armata a dorit să-i facă Majestăţii Sale un cadou de ziua de naştere.
   Nu i-a fost dat, ca şef de stat, regelui Mihai să fie la Carei în ziua de 25 Octombrie nici la împlinirea unui an de la eliberare, în 1945, nici în 1946 şi cu atât mai puţin în 1947.
Regimul comunist a preluat din mers simbolul eliberării ultimei brazde de pământ şi la mijlocul anilor ’60 s-a ridicat la Carei monumentul realizat de Vida Geza. Este una dintre cele mai reuşite lucrări ale sculptorului maramureşan.
Este greu de imaginat cum s-ar desfăşura manifestările grandioase organizate de Ziua Armatei, mai ales cele la care participă preşedintele ţării. Monumentul în sine este o provocare grandioasă a istoriei. Ca monumentalitate, concurează operele de gen. Ca amplasament, deşi aflat în umbra castelului Karolyi, rezistă unei competiţii având în vedere semnificaţia lui. Că nu este pus în valoare ca operă de artă este cât se poate de adevărat. Dar acest impediment este trecut cu vederea atâta vreme cât nu face parte dintr-un complex arhitectonic dedicat.
  Un proiect de acest gen se impune deja în Carei, cea mai vizitată localitate din judeţul Satu Mare, datorită modului în care se prezintă Castelul Karolyi, şi în general pentru impresia pe care o lasă turiştilor.
Spre deosebire de Satu Mare, de Negreşti, Tăşnad sau Ardud, municipiul Carei are prima şansă de a se transforma efectiv într-un loc al diversităţii culturale. Trebuie ţinută însă ştacheta foarte sus pentru că ameninţarea kitsch-ului este o realitate.
Nu ştiu în ce măsură înţelege ministerul Apărării că are datoria de a susţine oraşul care simbolizează Ziua Armatei. Sărbătorile vin şi trec, iar între ele nu se întâmplă nimic. La fel se întâmplă peste tot în ţară. Oficialităţile centrale îşi aduc aminte de locurile cu valoare de simbol doar în preajma unor sărbători, a unor comemorări pe care le exploatează electoral.
Preşedintele Klaus Iohannis în cuvântul său a pomenit de Centenar, dar foarte vag. Cu ocazia Centenarului merită să se facă o analiză a patrimoniului, a personalităţilor istorice şi culturale care şi-au pus amprenta pe istoria celor o sută de ani care s-au scurs de la sfârşitul Primului Război Mondial. Încă nu se simte deloc niciun freamăt deosebit. Mai mult, parcă totul este mai şters, mai lipsit de strălucire. Nici Ziua Armatei nu a mai avut strălucirea de altădată. Aşa sunt vremurile.

Autor: Dumitru Păcuraru

Sursa: Informaţia zilei de Satu Mare


Interviu cu Acad. Ioan-Aurel Pop: „Românii din Diaspora au contribuit major la Unire și înainte de 1918 și în anul 1918”

Interviu cu academicianul Ioan-Aurel Pop, rectorul Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca despre Centenarul Marii Uniri din 2018 şi semnificaţia istorică a unirii românilor astăzi. Reputatul istoric clujean a avut amabilitatea să ofere un interviu în exclusivitate pentru Agenţia de presă Diaspora Azi, cu sediul central la Viena (Austria). Această sărbătoare ar trebui să ofere poporului român șansa de a retrări emoțiile evenimentului epocal de acum 100 de ani. În schimb aflăm, cu neliniște, că sunt multe necunoscute. Academicianul Ioan-Aurel Pop clarifică și rolul românilor din străinătate în Marea Unire: „Românii din Diaspora au contribuit major la Unire și înainte de 1918 și în anul 1918”. Din păcate, diaspora de astăzi este lăsată în afara Sărbătorii Centenarului.
Stimate domnule rector, de ce credeți că s-a întârziat implementarea administrativă a sărbătoririi oficiale a Centenarului Marii Uniri? De exemplu, în Franța, cu doi ani înainte de 2014, a fost pregătit la detaliu întreg programul de evenimente și solicitată structura administrativă necesară pentru comemorarea împlinirii a o sută de ani de la începerea primului război mondial?
«Ca să pregătești cum se cade o sărbătoare publică, trebuie să ai inoculat în mentalitatea publică simțul ceremoniei. Cultura universală de vârf s-a născut din ceremonii și ceremonialuri de trecere, de inițiere, de geneză, de nuntire etc., transpuse în chip literar și transmise mai departe. Noi, de când nu mai facem școală ca lumea, am pierdut simțul de ceremonie.
Centenarul Marii Uniri ar fi fost să fie celebrat ca o ceremonie echilibrată – fără ostentație orgolioasă și fără discreție exagerată – exact așa cum s-a făcut Unirea. Cine să gândească la asta dintre guvernanți? Noi ne petrecem vremea în mărunte certuri de grupuri de putere, ne preocupăm să facem legi pentru lâna oilor noastre, desființăm taxe vechi ca să putem pune altele noi, lovim în dascăli, elevi și studenți cu o seninătate dezarmantă, despărțim tot mai mult provinciile istorice între ele etc. Pentru sărbătoarea Marii Uniri este nevoie de înțelepciune, de educație și de cunoaștere, de bună cuviință, pe care noi nu le mai avem…»
Există la oficialii români un dezinteres intenționat față de întârziere a implementării administrative și guvernamentale a aniversării Marii Uniri de la Alba-Iulia sau pur și simplu o ignoranță împletită cu o complicitate politică ascunsă cu agenda UDMR, care nu agreează sărbătorirea Centenarului?
«La noi este vorba despre o imensă nepăsare, împletită cu ignoranță (să nu știi ce au decis revoluționarii maghiari, la 15 martie 1848, dar să vrei să faci din ziua de 15 martie o sărbătoare pentru cetățenii români!) și cu oportunism politic.
Să luăm două exemple:
1. în România, s-a anunțat cu surle și trâmbițe, în 2016, crearea Departamentului Centenar, în cadrul Guvernului și în subordinea Primului Ministru; de atunci încoace nimic decât reculuri, adică desființări, înlocuiri, bâlbâieli, degradări, mutări de competențe etc.; azi, faimosul „departament” (fără buget propriu), este o direcție fără cap în cadrul Ministerului Culturii, necunoscută și ineficientă;
în Ungaria, nu s-a anunțat cu surle și trâmbițe nimic clar, dar s-a creat un colectiv de cercetători în cadrul Academiei Ungare de Științe, cu un buget substanțial, care lucrează de zor la proiectul „Trianon 100”, spre a convinge lumea despre „marea nedreptate” făcută Ungariei la finele Primului Război Mondial.»
Trecerea Departamentului Centenar de la Secretariatul General al Guvernului la Ministerul Culturii este de bun augur. Credeți că în sfârșit lucrurile au intrat în linie dreaptă?
«Aș vrea să fie așa, adică să se lucreze foarte serios. Mă întreb câți și care istorici fac parte din acest colectiv de la Ministerul Culturii, menit și să selecteze proiectele care ar urma să fie finanțate din bani publici pentru Centenar. Eu nu știu! Nu am văzut niciun fel de mediatizare a muncii de acolo.
Mi-e teamă că tot schimbând mereu „formatul”, instituțiile și oamenii, ne vom bâlbâi în continuare fără să construim nimic temeinic. În acest moment, nu se vede decât inactivitate. Ministerul Culturii al României stă de luni de zile fără nicio inițiativă relevantă privind Centenarul, fără să treacă efectiv la acțiune, fără să se consulte cu experții (mai ales cu istoricii, care știu ce a însemnat Marea Unire), fără ceară nimic, fără să facă nimic…»
Ce le transmiteți criticilor Centenarului, care consideră un „eșec” cei o sută de ani de unitate națională, pornind de la un lucru material care îi doare pe români: nu este o autostradă să străbată Carpații? Cât credibile sau reale sunt aceste critici?
«Această abordare este păguboasă, jignitoare și mincinoasă. Nu cred că se discută întotdeauna la noi cu bună credință! Unitatea națională nu are cum să fie un eșec! Ea este o realitate veche! Sunt secole de lucrare a poporului asupra lui însuși, ca să-l parafrazez pe Nicolae Bălcescu. Este regretabil că nu am reușit să facem o autostradă care să străbată Carpații, dar am făcut atâtea lucruri bune, pe care nu le mai contabilizăm, de care ne ferim și în care refuzăm să ne regăsim. În această sută de ani, Țara s-a făurit și re-făurit mereu, cu accent pe construcții, pe realități palpabile, pe obiecte sau lucruri, dar mai ales pe suflete, pe minți, pe sentimente.»
Ce poate face rectorul, academicianul și istoricul Ioan Aurel Pop pentru ca Centenarul să fie întâmpinat cu acribie și interes de instituțiile statului? Este integrat programul de celebrare a Centenarului al Academiei în programul general aniversar al Guvernului?
«Deocamdată pot să vă spun ce face istoricul Ioan-Aurel Pop pentru sărbătoarea Centenarului Marii Uniri. Face ceea ce fac toți istoricii români de bună credință: se pregătește să scrie cât mai pe înțeles despre unitatea românească, să aducă noi mărturii, să valorifice noi surse (istoria se scrie din izvoare, nu din revelații!).
Istoricul trebuie să reconstituie viața trecută, medicul să preîntâmpine și să vindece boli, inginerul să stăpânească mecanisme, pompierul să prevină și să stingă incendii, plugarul să are, să semene și să prășească etc. Dacă fiecare cetățean ar face ceea ce trebuie să facă prin menirea pregătirii sale și în virtutea îndatoririlor pe care le are– și nu altceva –tuturor ne-ar merge mult mai bine.
Eu nu am văzut un program guvernamental al Centenarului, care să stabilească momentele fundamentale ale sărbătorii, la nivel național și să traseze anumite repere pentru manifestările de la nivel județean (din reședințele tuturor județelor), municipal etc. M-ar fi interesat, mai ales, cum vom marca anul 2018 în lume, în capitalele țărilor, în universități, muzee, institute, organisme europene etc. Nu este atât de important să facem asta în ambasade și institute culturale (nici acestea nu trebuie ocolite), ci în mediile străine, cu mari personalități care știu să apere valorile democratice, cu specialiști străini care au prestigiu, ale căror voci sunt ascultate.
Programul Academiei nu este integrat în programul general, care – din câte văd – nici nu există. De altminteri, guvernanții, de ani buni, sapă și la temeliile Academiei Române, căci cum altfel aș putea numi puzderia de „academii” paralele create, cu membri plătiți de la bugetul de stat sau subminarea prestigiului instituției, diminuarea surselor de finanțare ale instituției, disprețul exprimat de persoane agramate, aflate la putere, față de Academia Română etc.?»
Pentru noi clujenii, Aniversarea Marii Unirii de la 1918 înseamnă foarte mult și pentru că, în urma unirii Transilvaniei cu România s-a întemeiat Universitatea Daciei Superioare în 1919. Este o continuitate a Centenarului la Cluj-Napoca prin împlinirea a o sută de ani de învățământ superior românesc în Ardeal. Avem două motive de sărbătoare în inima Transilvaniei?
«În inima Transilvaniei – cum spuneți – avem multe motive să sărbătorim Marea Unire, adică în Clujul în care prima biserică românească s-a putut ridica abia spre anii 1800, dar numai la periferie, adică în afara vechilor ziduri ale cetății, în care au învățat Ioan Molnar-Piuariu, Avram Iancu și George Coșbuc, dar în latinește și ungurește, nu în limba română, în care Baba Novac, generalul lui Mihai Viteazul, a fost ars pe rug la 1601 de către nobilimea orgolioasă…
Clujul a fost unul dintre cele mai mari centre ale Unirii, în care intelectualii români au gândit Unirea, au detaliat-o, au ridicat-o la rang de principiu de viață pentru români. Este evident că prima universitate românească din Transilvania, visată încă de pe la 1800, s-a putut face numai ca urmare a Marii Uniri, în 1919.
Stăpânii Transilvaniei de dinainte de 1918 nici nu au voit să audă de asta, considerându-i pe români nevolnici și incapabili de învățământ superior. Cele două centenare sunt îngemănate și avem atâtea motive de bucurie în legătură cu aceasta încât sunt greu de exprimat în cuvinte. Unirea cea Mare nu s-a făcut numai la Cluj, ci la Chișinău, la Cernăuți, la Alba Iulia și în multe alte locuri, dar Universitatea Națională a Daciei Superioare s-a făcut numai la Cluj, prin voința și competența marilor bărbați de-atunci, sub semnul lecției de viață „Datoria vieții noastre”, rostite de Vasile Pârvan, unul dintre părinții fondatori de la 1919.
Nici nu știu dacă suntem în drept sau dacă suntem vrednici destul să rostim numele acestor titani – Onisifor Ghibu, Sextil Pușcariu, Victor Babeș, Emil Racoviță, Iuliu Hațieganu, Florian Ștefănescu-Goangă și alții – care nu s-au gândit la sine, ci la viitorul națiunii române. Și au reușit să facă o instituție perenă, dedicată „literelor și virtuții”, un templu al cunoașterii înaintea căruia ne plecăm și pe care îl servim întru marea glorie a culturii, științei, artei.»

Cum credeți că se pot implica românii din Diaspora în evenimentele organizate de Departamentul Centenar și pentru aniversarea Unirii de la 1918?
«Românii din Diaspora au contribuit major la Unire și înainte de 1918 și în anul 1918. Diaspora noastră conștientă de astăzi nu va primi – mă tem! – sprijin substanțial de la vreo instituție de stat din Țară. Și, din câte cunosc, mulți români inimoși din Diaspora Românească nici nu au nevoie de așa ceva, pentru știu să se descurce.
Românii de departe au instituții proprii (fundații, asociații, organizații non-guvernamentale, uniuni profesionale, religioase și confesionale etc.), capabile să facă minuni. Nici nu trebuie organizate acțiuni răsunătoare, ci lucruri firești, de cunoaștere a românilor și a României. Eu aș aduce cât mai multe grupuri de străini în Țară, să vadă satele și orașele noastre, munții și văile, Carpații, Delta Dunării, Maramureșul, Bucovina, Alba Iulia, Bucureștii, Clujul, Iașii, Aradul, Oradea, Brașovul, Sibiul, Craiova, Târgoviștea, Constanța etc. Aceste grupuri ar trebui să fie însoțite de români care trăiesc în țările de baștină ale turiștilor.»
Cum poate deveni Centenarul un model de coeziune națională, un imbold pentru a îndeplini și desăvârși idealurile și visurile unei țări puternice, democrate și moderne, conform Declarației de la Alba-Iulia de la 1 decembrie 1918?
«Este foarte greu de dat o rețetă! Unirea noastră trebuie să fie în sufletele românilor mereu, de la venirea fiecăruia pe lume, de la primii ani de viață, de la părinți și bunici, de la școală. Dacă nu este, orice efort ajunge să fie zadarnic.
Dacă ne copleșesc ignoranța, prostia și banul, dacă ne afundăm în superficialitate, dacă ne lipsim de credință și de valori morale, nu putem să mai fim nici români decât cu numele. Pentru acei români, însă, care ar vrea să fie de folos Țării și nu știu încă s-o facă, nu sunt deciși pe de-a-întregul, nu știu de unde să pornească, vocea istoriei – reînviată prin acest Centenar – poate să fie o călăuză, o pavăză, un îndemn. Cu învățători buni, sinceri și inimoși, care să poată deschide înaintea românilor Cartea Neamului, românii pot găsi calea, se pot întoarce din rătăcire, pot spera în mai bine. Asta nu se face însă prin lamentări, ci prin acțiune, prin muncă, prin efort.»
Se va reface România vreodată în granițele de la 1918? Măcar parțial?
«Acest lucru este iarăși imposibil de spus! Eu vă pot asigura că sper ca acest fapt să se întâmple într-o formă ori alta. Speranța mea este justificată de o realitate veche: Unirea cea Mare există în sufletele majorității românilor.
Românii autentici vor să fie împreună cu toții, să nu troneze granițele între ei, să nu le dicteze neapărat străinii cum să-și facă rostul, să nu li se explice de către nechemați ce este patria, să nu li se dea lecții de moldovenism și de istorie contrafăcută, să nu fie lăudați sau criticați în chip insidios și câte altele! Eu cred că, dacă vreun cataclism major nu va distruge lumea noastră civilizată, atunci există și șanse mari pentru refacerea României …
Foarte puțini mai credeau în 1917 – mai ales după Pacea de la Buftea-București – că unitatea națională s-ar putea face și, după circa un an, Regatul României de aproape 300 000 de km pătrați era pe hartă! Nu avem voie să ne pierdem speranța și să abandonăm lupta pentru împlinirea speranței.»
Recent s-a înființat Agenția de presă Diaspora Azi, care oferă știri pentru toți românii din Diaspora. Vă rog să aveți amabilitatea să le transmiteți un mesaj românilor din străinătate prin această agenție de presă cu sediul central la Viena?
«Se spunea – până nu demult – că cine stăpânește informația stăpânește lumea. Eu aș fi zis că cine stăpânește cunoașterea bazată pe informație corectă poate stăpâni lumea. Azi – din câte se vede – cunoașterea din mințile oamenilor devine tot mai precară, fiind suplinită (prost) de informația stocată în aparate cu memorie artificială. Văd însă, în lumea de astăzi, o direcție și mai tulburătoare, anume îi văd la putere nu pe stăpânii cunoașterii, ci pe stăpânii comunicării, unii dintre ei malefici. Tehnicile de comunicare îi orientează pe oameni în direcții nebănuite, făcând uneori din alb negru și din negru alb!
Urez Agenției de presă „Diaspora Azi” să-i poată face pe români să rămână români oriunde s-ar afla, să-și respecte țările de adopțiune, dar să nu uite – ei și neamul lor, în veacul vecilor – de Carpați și de Dunăre, de doină și de horă, de Voroneț și de Căpriana, de Densuș și de Șișești, de Curtea de Argeș și de Cozia… Cea mai cu temei urare ar fi ca această agenție de presă românească să-i învețe pe români să fie vrednici acolo unde se află, ca să facă renume bun poporului român, să-l înalțe după merit, să le cultive acestor români în suflete dorul de a veni mereu acasă, la matcă, unde ușa le va fi etern deschisă…
O gură de aer de-acasă, mirosul reavăn de fân cosit, o plimbare pe ulița copilăriei, o trecere pe la vechiul liceu ori pe la universitate, un „Bună ziua” (pe românește), adică o „binețe” (cum s-o traduce asta în altă limbă?) dată unui bătrân vecin etc. fac fiecare cât zece speranțe împlinite și ne dau energia necesară să mergem mai departe. Dacă Țara Românească merge mai departe – cu suișurile și coborâșurile sale –, avem și noi cuvânt să nădăjduim. Dacă nu, atunci vom rămâne risipiți prin lume și străini la noi acasă…»
A consemnat Ionuţ Ţene – Sursa: Diaspora Azi