Lăsând conceptele științifice de-o parte, cred că ar
trebui să vă repet ceea ce am mai spus pe-aici(vezi cifrele complete în articolul
„V-ați înverzit destul? …”), anume că există un campion absolut al energiei
așa-zis verzi din Europa: România! Nu, nu glumesc! Fix așa e. Cu o scădere a
consumului de 50% față de cât aveam la Revoluție și cu o creștere de-a dreptul
nesustenabilă a energiei așa-zis verzi, România ocupă de departe locul 1 în
Europa(unele statistici dau doi dintre pechinezii baltici în fața noastră, dar
acele statistici sunt discutabile).
Cu alte cuvinte,
România e campionul absolut al decarbonizării, iar asta se vede, în special, în
prețul piperat pe care am ajuns să-l plătim: CEL MAI MARE DIN LUME! În viitor
vor râde și curcile de prostia noastră. Cum să ajungi să plătești în halul ăsta
când stai pe o cantitate imensă de cărbune, care urlă să fie transformat în energie?
Dar nu ne mai luăm de la asta!
Să revenim așadar la Legea Decarbonizării. Slugile
din Parlament au votat-o. Singurul gest de frondă a fost reprezentat de
introducerea unui singur amendament care prevede că … nu se mai pot scoate din
funcțiune facilități înainte de punerea în funcțiune a unor alte facilități
similare ca putere. Noi oricum suntem în rahat, având un sistem energetic
absolut debalansat. Ziua producem mult curent, pe care nu-l folosește nimeni
deoarece canci industrie, iar noaptea, când se întoarce omul acasă și-și pune
rufele la spălat(sau automobilul electric la încărcat!), consumul explodează și
nu poate fi acoperit deoarece, ce să vezi, soarele nu luminează noaptea! Așa
ajungem să plătim și 1 000 EUR/MWh! În condițiile în care ne-am apuca să
scoatem și alți producători în bandă, probabil nu vom mai găsi energie
electrică suficientă pentru a satisface deficitul și ne-am confrunta cu pene de
curent.
Așadar, stipularea din imbecila lege a
decarbonizării este una cât se poate de normală. Pentru că a ajuns cuțitul la
os! Ei bine, degenerații oengiști radicali pro-ioropieni(PNL/USR) se târâie cu
fundul de pământ că nu se stipulează clar ceea ce vrea Bruxelles-ul, anume să
închidem până la finalul acestui ani TOȚI producătorii în bandă care, chipurile,
produc „energie murdară”. Scandalul e în toi. Bolojan și Pâslaru urlă de parcă
le-ar fi fost turnată apă clocotită în chiloți, iar debilul de la Cotroceni,
Nicu Psihicu, spune că o să întoarcă legea în Parlament. Păi nu mai era
urgentă, jegurilor?
Ca să înțelegem mai bine, trebuie să ne uităm la
cifre. Producția de energie electrică în bandă a scăzut drastic în România din
1990 până în prezent, înregistrând o reducere de peste 50%. Mai precis, de la
un volum anual de aproximativ 50 TWh livrați în bandă la doar circa 20 TWh!!!
Operarea unei închideri în masă a producătorilor pe cărbune ar adăuga,
suplimentar, o scădere de 1 TWh! Este o nebunie pe care n-ar face-o nicio țară
din lume.
Să ne uităm la Germania. Știți cât are producție în
bandă pe cărbune? 95 TWh/an!!! Mai mare decât toată producția de energie din
România. Iar acolo nimeni nu se mai scandalizează. Ca să nu mai vorbim că mixul
energetic al Germaniei este unul de toată jena(din punct de vedere climatic):
cam 50% din energie este produsă prin arderea diverselor substanțe(cărbune,
gaz, biomasă).
La noi însă, slugile Bruxelles-ului spun că e jale,
că încălcăm jaloanele, că nu mai primim bani. Păi să nu mai primim, că oricum,
după cum s-a văzut, ajungem să plătim mai mult în 1-2 ani. Desigur, pe un bou
precum Bolojan, pe un diliu ca Nicu Psihicu sau pe degenerații din USR nu-i
interesează relevanța electorală. Ei sunt fanarioții impuși la butoane de
Înalta Poartă și pentru asta sunt capabili să ia zece piei de pe români.
Majoritatea oamenilor știu deja cum stă treaba. Dar mai sunt niște imbecili
proști care, mânați de sunetul de sirenă al telecomenzii, susțin aberațiile
Bruxelles-ului și ale dobitocilor puși în funcție aici. Acestora le spun ferm
în față: Tovarăși, sunteți cretini!
P.S. E un căcat care chipurile face emisiuni
umoristice el neavând nici pic de umor, Dragoș Pătraru pe numele său. Ăsta ne
face tâmpiți pe noi, ăștia de nu economisim la ordinul Bolojanului, din cauză
că „a economisi este despre copii tăi, despre nepoții tăi” s.a.m.d. Să moară
mă-ta, Pătrarule că așa ți-a ieșit ție în analizele de urină! Hai, spune zău cu
limba scoasă, moțule de pe căcatul sloganului jenant cu care argumentezi!
Iată de ce e momentul în care simt nevoia să te
anunț pe tine și pe întreaga ta gașcă de o inițiativă personală: cu toate că nu
sunt în țară, mi-am pornit TOATE aerele condiționate din casă și TOATĂ lumina.
Inclusiv ziua! Dacă aș fi avut centrală termică pe curent, aș fi pornit-o și
p-aia, ca să compenseze răcirea globală din casa mea. Da, bă, sunt 16 grade la
mine în casă. PERMANENT! Dacă aș avea geamurilșe telecomandate, le-aș deschide
ca să răcesc curtea. Și știi de ce? Pentru că pot!
Comuniștilor, dacă după o reducere de 50% a
producției de energie electrică a țării, dacă după o reducere la zero a puterii
industriale, voi acum ați ajuns să atacați bruma aia de energie utilizată de
amărâtul pe care oricum l-ați înjunghiat în prețuri, dați-mi voie să mă cac pe
voi! Singurul meu regret este că nu-mi pot porni consumul și la țară întrucât
acolo nu am încă acces de la distanță. Dar rezolv manual zilele ăstea,
căcaților!
Autor:
Dan Diaconu
Sursa:
Trenduri economice
Cel mai probabil au fost ”suveraniști” AUR, foarte
activi la fiecare prezență în public a reprezentanților PNL sau USR. Momentul
are loc într-o perioadă în care Sistemul Energetic Național funcționează într-un
context dificil, după oprirea Unității 2 de la Cernavodă din cauza debitului
redus al Dunării.
Premierul demis Bolojan a anunțat vineri că
deficitul de aproximativ 600 MW provocat de oprirea reactorului va fi compensat
prin producție fotovoltaică și eoliană, importuri, producție suplimentară a
Hidroelectrica și intrarea în funcțiune a unui grup de rezervă de la Rovinari. Tot
vineri, premierul interimar a propus un pact politic pe termen lung în domeniul
energiei, acuzând lipsa investițiilor, „fuga de răspundere” și politicile de
personal din anii anteriori pentru o parte dintre problemele actuale ale
sistemului.
În pofida huiduielilor, Ilie Bolojan și-a continuat
discursul, pe care l-a consacrat în principal securității României la Marea
Neagră și rolului Forțelor Navale.
„Sunt aici în semn de respect față de Marina Română.
Într-o vreme în care securitatea la granița de est nu mai este un fapt
împlinit. Într-o vreme în care navigația sigură prin Marea Neagră este o miză
zi de zi și nu o certitudine, dotările pe care le au la dispoziție forțele
noastre navale, curajul și profesionalismul acestora contează mai mult ca oricând”,
a declarat premierul.
El a spus că Forțele Navale reprezintă și o garanție
privind apărarea frontierelor României.
„Marina noastră este și o promisiune. O promisiune
că în aceste vremuri, oricât ar fi de tulburi apele în jurul nostru, România
își va apăra granițele. Nu doar cele pe care le vedem pe hărți. Ci și cele pe
care le simțim atunci când valurile mării se sparg la țărm”, a afirmat Bolojan.
Premierul a vorbit și despre protejarea
investițiilor românești din Marea Neagră și despre libertatea de navigație.
„O promisiune că ne vom apăra oamenii și
investițiile din Marea Neagră. O promisiune că vom apăra dreptul nostru de a
naviga liber în Marea Neagră și pe mările lumii”, a adăugat el.
Huiduielile au continuat pe parcursul intervenției,
iar din public s-a auzit și mesajul: „Aplaudați marinarii, Bolojan, acasă!”.
Premierul le-a mulțumit militarilor și familiilor
acestora, dar și constructorilor navali și angajaților din porturi.
„Sunt aici să mulțumesc tuturor celor care, veghind
pe mare, ne permit nouă să dormim liniștiți pe uscat. Să le mulțumesc celor
care îi susțin, familiilor acestora, constructorilor de navă, lucrătorilor
portuari”, a spus Bolojan.
El le-a mulțumit și partenerilor României implicați
în asigurarea securității în Marea Neagră, precum și locuitorilor Constanței.
„Mulțumesc cetățenilor din Constanța, pentru că
acest mare oraș va rămâne inima Marinei Române”, a afirmat premierul.
„La mulți ani tuturor marinarilor noștri, la mulți
ani Marinei Române, Dumnezeu să aibă în pază România”, și-a încheiat Bolojan
discursul.
C.L.
Dacă se dovedesc false, tot ce scriem aici cade.
Dacă se confirmă – și nimeni, pînă acum, nu le-a dezmințit, deși exista timp
berechet și motivație serioasă – atunci vorbim despre unul dintre cele mai
grave incidente instituționale din ultimii ani. Nu că am fi dus lipsă de așa
ceva. Și nu că Tănăsescu ar fi la prima gravă abatere.
Președinta Curții Constituționale, Elena Simina
Tănăsescu, s-a întîlnit cu premierul demis Ilie Bolojan, președintele PNL,
conform unei relatări a știripesurse.ro. Locul de rendez-vous, biroul
președintelui Senatului, Mircea Abrudean – nu sediul CCR, nu Palatul Victoria,
ci un teritoriu neutru, ales parcă anume să nu lase urme. Discuția s-ar fi
încheiat pe la 14:30, cei doi au fost văzuți ieșind separat, la interval, ca să
nu fie surprinși împreună.
Trei zile mai tîrziu, luni, 17 august, CCR urmează
să judece exact genul de lucruri de care Bolojan are nevoie disperată să iasă
cum ”trebuie”: noua Lege a integrității – cea care-l vizează pe Dominic Fritz
și care ar putea arunca marele aliat USR în aer – și legea Strategiei naționale
pentru biodiversitate, ambele jaloane PNRR, cu o miză cumulată de aproape două
miliarde de euro.
Nu e nevoie de multă imaginație ca să vezi problema,
e nevoie doar de un calendar. Iar gravitatea nu stă doar în ce s-a discutat, ci
în primul rînd în faptul că s-a discutat.
Nu contează, strict juridic, dacă cei doi au vorbit
despre vreme, despre sărbătoarea Sfintei Maria sau despre motivarea deciziei
CCR. Contează că președinta unei curți care ar trebui să fie ultima redută de
imparțialitate a statului a ales să se vadă, pe ascuns, neanunțat, cu una
dintre părțile direct interesate de soluția pe care urmează să o dea – cu trei
zile înainte de pronunțare.
Fostul președinte CCR Augustin Zegrean a spus-o fără
ocolișuri la RTV, în seara asta: între CCR și Guvern nu există niciun raport de
subordonare, deci „nu au ce discuta în birouri pe nu știu unde”. Fostul
judecător Toni Neacșu a mers și mai departe, comparînd situația cu un caz care
a stîrnit scandal recent – o judecătoare surprinsă la un festival cu patronul
unei firme pe care urma să o judece – și a conchis că poziția Siminei Tănăsescu
e „mai flagrantă” decît acel episod.
Reacția politică a venit rapid și de pe ambele
flancuri ale opoziției. Senatorul PSD Daniel Zamfir a cerut explicații,
întrebînd retoric ce a căutat președinta CCR în biroul lui Abrudean, și a
adăugat o acuzație suplimentară, cu potențial exploziv: că Tănăsescu și-ar fi
auto-repartizat dosarul legii integrității. AUR a cerut, la rîndul său,
„clarificare rapidă și transparentă”, tocmai pentru a elimina orice suspiciune
asupra Curții. Cînd PSD și AUR cer același lucru în același timp, de obicei
înseamnă că lucrurile chiar au ieșit din matcă.
Și aici ajungem la partea care transformă acest
episod dintr-un incident izolat într-un tipar. Pentru că nu e prima dată cînd
numele Simina Tănăsescu apare lipit de o întîlnire foarte discutabilă cu cineva
interesat de o decizie a Curții. În 2018, tot într-o zi de 14, pe vremea cînd
era consilier prezidențial al lui Klaus Iohannis, Tănăsescu s-a văzut cu
judecătorul CCR de atunci, Petre Lăzăroiu – o întîlnire care a stîrnit exact
același tip de întrebări pe care le auzim acum, și care s-a încheiat cu demisia
ei de la Cotroceni. A plătit atunci prețul pentru aparența de imixtiune într-o
instituție care trebuia lăsată în pace. Dar nu a plătit prea scump: după cîteva
luni, Iohannis a numit-o la CCR fix în locul lui Lăzăroiu.
Opt ani mai tîrziu, aceeași persoană, ajunsă între
timp chiar președinta instituției, repetă mecanismul – de data asta din poziția
inversă, nu pentru a exercita presiuni, ci, foarte posibil, pentru a se
exercita asupra ei presiuni. Diferența e doar de nuanță.
Dacă în 2018 puteam vorbi despre o greșeală, în 2026
nu mai putem vorbi decît despre o atitudine sfidătoare. Pentru Simina
Tănăsescu, întîlnirile neprincipiale, în locuri ferite de ochii lumii, cu
oameni grei ai statului, nu par accidentul – par regula.
Legea, e drept, nu interzice explicit unui judecător
constituțional să se întîlnească cu un premier. Dar legea nu poate acoperi tot
ce distruge încrederea într-o instituție – pentru asta există bunul-simț
instituțional, exact acela pe care Tănăsescu l-a invocat, teoretic, atunci cînd
și-a dat demisia în 2018, pentru a proteja președinția de suspiciunea de
imixitiuni nepermise.
Dacă atunci un simplu consilier prezidențial și-a
asumat consecința pentru o aparență de conflict de interese, cu cît mai mult ar
trebui să și-o asume astăzi președinta unei curți constituționale, prinsă a
doua oară în exact același gen de scenariu?
Întrebarea nu mai e dacă CCR ca instituție datorează
românilor o explicație – asta e evident, și explicația se cere deja din toate
direcțiile. Întrebarea reală, cea pe care nimeni n-o pune încă tare, e dacă
Simina Tănăsescu mai are, moral, dreptul să rămînă în fruntea Curții
Constituționale după ce a demonstrat, de două ori, că nu știe – sau nu vrea –
să țină o graniță pe care ea însăși a plătit-o cîndva cu propria carieră.
O demisie, la acest punct, n-ar mai fi un gest de
eleganță instituțională. Ar fi singura formă rămasă prin care Curtea
Constituțională mai poate arăta că a înțeles diferența dintre a fi independentă
și a se preface că este.
P.S. Ar putea exista o scuză pertinentă, totuși,
pentru Simina Tănăsescu. Acum două zile, ea s-a întîlnit cu ambasadoarea
Columbiei, Divia Desideria Cepeda Rojas, căreia i-a prezentat condoleanțe
pentru dezastrul produs în țara asta de un cutremur cumplit.
Dacă Tănăsescu va spune într-un comunicat că s-a
văzut cu prim-ministrul Bolojan pentru a-i transmite condoleanțe pentru
dezastrul produs de guvernarea lui în România, zicem că ar putea fi iertată…
Autor:
Bogdan Tiberiu Iacob
Sursa:
Redactia
9
Potrivit site-ului FRF, ACS Fotbal Feminin Baia Mare va juca în seria 2. Adversare îi vor fi: UTA Arad, Olimpia Gherla, ACS Roma Florin Pădurean, Corvinul Hunedoara 1921, Universitatea Cluj Napoca, ASA Tg. Mureş și Atletic Drobeta Turnu Severin.
În fiecare serie, echipele vor disputa meciurile în sistem tur-retur, rezultând un total de 16 meciuri/ echipă. După încheierea sezonului regulat, primele 4 clasate se califică în play-off, iar următoarele 5 în clasament merg în play-out.
Echipele calificate în play-off vor disputa meciuri în sistem tur-retur, rezultând încă 6 meciuri/ echipă. Astfel, echipele din play-off vor disputa un total de 22 meciuri / sezon.
Echipele calificate în play-out vor disputa un singur tur, rezultând încă 4 meciuri/ echipă. Astfel, echipele din play-out vor disputa un total de 20 meciuri / sezon.
Pentru a doua fază a competiției, respectiv play-off și play-out, se va aplica tabela Berger în funcție de locul ocupat la sfârșitul sezonului regulat. Nu va retrograde nicio echipă la finalul sezonului 2026/2027.
Cristi SOMESAN
Sursa foto: ACS Fotbal Feminin Baia Mare
 |
Volumul dedicat lui Octavian Goga, „Insurecția Goga”autor Răzvan Ducan, editura „Vatra Veche” Târgu-Mureș, prefață Nicolae Băciuț, se înscrie într-o zonă a literaturii în care memoria culturală, polemica și responsabilitatea față de valorile naționale se întâlnesc într-un discurs deopotrivă poetic și civic. Demersul poetic și apariția acestui volum de poezie s-a născut de la un fapt concret și simbolic: contestarea și îndepărtarea bustului lui Octavian Goga, gest interpretat de Răzvan Ducan ca o atingere adusă memoriei culturale românești. În jurul acestui episod nefericit se construiește însă o meditație amplă despre raportarea contemporană la personalitățile trecutului și despre tendința de a judeca istoria prin criterii schimbătoare.
Unul dintre meritele cărții este că nu rămâne la
nivelul unei simple polemici. Autorul Răzvan Ducan aduce în discuție problema
memoriei colective și a modului în care aceasta poate fi alterată prin decizii
administrative sau prin reinterpretări radicale ale trecutului. Bustul lui
Octavian Goga devine astfel mai mult decât un obiect comemorativ: el devine un
simbol al felului în care o societate își asumă sau își respinge propria
istorie. Paradoxul evidențiat în volum — ridicarea unui monument în memoria
poetului, urmată ulterior de apariția unei plăci care îl incriminează — este cu
atât mai sugestiv cu cât dezvăluie contradicțiile unei memorii publice
incapabile să-și păstreze coerența.
Răzvan Ducan, așa cum ne-a obișnuit și în
precedentele volume, răspunde apăsat, tăios, nemilos contestatarilor lui Goga
prin arma pe care o stăpânește cel mai
bine: poezia. „Poezia mea contestatară” devine o formulă definitorie pentru
atitudinea sa. Poezia nu mai este doar expresie lirică, ci și formă de apărare
a memoriei, de protest și de recuperare a unor valori considerate esențiale. Răzvan
Ducan își asumă, prin versurile sale, o condiție aproape apostolică, aceea de a
apăra dreptatea și respectul față de personalitățile care au contribuit la
formarea identității culturale românești.
Un aspect interesant dar nu surprinzător pentru cei
care-i cunosc opera, îl reprezintă afinitățile pe care autorul le stabilește
între Octavian Goga și Mihai Eminescu. Referințele la Eminescu nu sunt
întâmplătoare: ele sugerează existența unei tradiții a spiritului critic și a
poeziei care nu se teme să intre în conflict cu mentalitățile dominante. Răzvan
Ducan își construiește astfel discursul într-o relație de continuitate cu Poetul
Național, preluând nu atât formule stilistice, cât mai ales atitudinea de
independență și de refuz al compromisului.
Un alt punct forte al volumului „Insurecția Goga” îl constituie raportarea la prezentul pe
care-l trăim. Autorul nu se limitează la cazul lui Octavian Goga, ci extinde
discuția către problema libertății de expresie și a responsabilității
culturale. Într-o societate în care valorile sunt adesea supuse unor reevaluări
rapide, întrebarea fundamentală devine: cât de mult putem modifica memoria
trecutului fără să ne modificăm, implicit, propria identitate? Domnia sa sugerează
că eliminarea unor nume, monumente sau simboluri nu rezolvă problemele
istoriei, ci riscă să producă o formă de amnezie culturală dăunătoare
generațiilor tinere.
Din perspectivă stilistică, poeziile prezente în
volum se remarcă printr-un mixaj de discurs eseistic, polemic, liric și poetic.
Tonul este ferm, uneori vehement, dar această vehemență este parte din însăși
logica volumului. Autorul Răzvan Ducan nu urmărește neutralitatea rece a unei
cercetări academice, ci își asumă o poziție clară, patriotică. Tocmai această
asumare conferă textului autenticitate și forță, chiar dacă, pe alocuri,
patosul poate deveni mai puternic decât argumentația propriu-zisă.
Poezia cu care începe volumul și dă titlul
întregului volum „Insurecția Goga” impresionează
prin tonul direct și prin energia contestatară. Versurile sunt construite
adesea ca niște declarații de principiu, iar imaginile poetice se află în
slujba unei idei morale. Poetul denunță ipocrizia, conformismul și ceea ce
percepe drept falsă corectitudine. În acest sens, poezia este mai puțin
contemplativă și mai mult combativă. Ea își asumă riscul de a fi incomodă, de a
provoca și de a obliga cititorul să ia atitudine: „Ne vom recâștiga drepturile/
Stropite cu sânge, dar furate cu cerneală,/ Și românul, la el acasă,/ În
fruntea mesei, va sta iară!”
Continui exemplificarea prin poezia „Statul a descoperit apa”. Aceasta se
înscrie într-o lirică de factură satirică și civică, construită în jurul unei
probleme de interes social chiar național: apa și gestionarea resurselor
naturale. Titlul are o evidentă valoare ironică, deoarece prezintă descoperirea
apei ca pe un eveniment extraordinar, deși apa reprezintă o necesitate
fundamentală a existenței umane. Ironia titlului anticipează, astfel,
atitudinea critică a eului liric față de autorități și față de modul în care
problemele publice sunt gestionate în ultima vreme. Tema centrală a poeziei
este exploatarea resurselor naturale și raportarea abuzivă a statului la
acestea. Apa devine mai mult decât un element natural: ea dobândește o funcție
simbolică, reprezentând o resursă comună asupra căreia autoritățile exercită
controlul. Afirmația „Statul a descoperit apa” introduce o perspectivă paradoxală,
iar această formulare permite poetului să transforme o situație aparent banală
într-o critică a mecanismelor economice și politice. Discursul liric este
predominant direct și colocvial, fapt care facilitează transmiterea mesajului.
Imperativele și adresarea către cititor creează impresia unei avertizări
colective. Repetițiile și enumerările accentuează caracterul alarmist al
textului, iar referințele la apă, petrol, gaze și alte resurse extind
semnificația poeziei de la problema apei către problema generală a
patrimoniului natural. Un procedeu important este hiperbola, prin care
consecințele situației descrise sunt amplificate. Ideea că omul ar putea ajunge
într-o țară „fără apă” proiectează realitatea într-un viitor posibil și produce
o dimensiune de avertisment: „Că guvernanții de-acum/ au interesul de-a te
stoarce,/ de-a te exploata,/ cu apa care-n tine numai stă/ și la moara ei,/
banul nu se-nvârtea,/ și nici oportunitatea de-a fura,/ H2O-ul din carnea ta!//
Așa că păziți-vă apa/ Și nu mai stați la soare,/ Că vă veți pierde valoarea,/
Prin evaporare.”
„Suntem
conduși” este o poezie cu pronunțată dimensiune civică și
polemică, în care eul liric își exprimă nemulțumirea față de modul în care este
administrată societatea actuală. Încă din primul vers, „Suntem conduși de
trădători de țară”, discursul dobândește o tonalitate acuzatoare. Titlul,
formulat la persoana întâi plural, este semnificativ: eul liric nu se separă de
comunitate, ci se include în grupul celor afectați de realitățile criticate.Tema
principală este criza politică și socială, asociată cu pierderea autonomiei,
degradarea economică și pasivitatea colectivă. Poezia construiește o imagine
negativă a societății contemporane prin acumularea unor acuzații referitoare la
conducerea statului, la economie și la exploatarea resurselor naturale. Un
element structural important este opoziția dintre „noi” și „ei”. „Noi”
desemnează populația, prezentată ca fiind dezavantajată și lipsită de putere,
în timp ce „ei” desemnează grupurile aflate în poziții privilegiate (Guvern,
Parlament, Consilii județene, etc.). Această antiteză simplifică deliberat
conflictul pentru a-l face mai expresiv și mai ușor de receptat. În același
timp, folosirea persoanei întâi plural conferă poeziei o dimensiune colectivă. Sunt
enumerate numeroase elemente ale realității sociale și economice: petrolul,
gazele, pădurile, mineralele, industria și băncile străine. Introducerea
acestor termeni concreți schimbă natura limbajului poetic, care se apropie de
limbajul jurnalistic și politic. Efectul este unul de autenticitate și de
imediată recognoscibilitate. Poetul nu construiește o lume imaginară, ci
reinterpretează realitatea socială prin intermediul satirei. Deosebit de
relevantă este referința la „industria românească”, asociată imaginii „unui
morman de fier vechi”. Metafora are o puternică valoare depreciativă și
sugerează degradarea unui sector considerat cândva reprezentativ pentru
economia națională. În mod similar, expresia „țara ca o pradă” concentrează una
dintre ideile fundamentale ale poemului: perceperea statului ca spațiu al
exploatării. Din punct de vedere stilistic, predomină ironia, hiperbola,
antiteza și enumerația. Acumularea unor exemple succesive intensifică tensiunea
discursului și produce impresia unei degradări generalizate. Tonul nu este
contemplativ, ci combativ. Poetul urmărește să provoace indignare și să
stimuleze o atitudine critică din partea cititorului. Versificația este liberă,
iar organizarea în strofe contribuie la separarea diferitelor argumente ale
discursului. Fiecare secvență dezvoltă o nouă acuzație, astfel încât poemul
dobândește aproape o structură argumentativă. Din perspectivă critică,
principala calitate a poeziei este forța sa polemică. Mesajul este clar și
accesibil, iar cititorul este introdus direct în problematica socială: „Jaful
la drumul mare se întâmplă,/ Cu toate bogățiile țării, ce-s pe ducă,/ Și cele
anticipate,deja arvunite,/ Pentru o Românie caducă!// Urmează apa din izvoare
și râuri,/ Dată en gros, și nouă cu pipeta,/ Ca și aerul de respirat, pe care
să-l plătim,/ Toate la pachet cu Omerta!”
Poezia „Criticilor
mei” se diferențiază de celelalte poeme printr-o orientare mai evidentă
către relația dintre autor, operă și receptarea critică. Dacă „Statul a
descoperit apa” și „Suntem conduși” sunt construite în principal în jurul unor
probleme sociale și politice, „Criticilor mei” deplasează perspectiva spre
lumea literară și spre reacția pe care creația o provoacă în exterior. Titlul
este construit pe baza unei formule aparent personale și introduce încă de la început o posibilă
relație conflictuală între eul liric și figura criticului. Tema poeziei este,
prin urmare, raportul dintre creator și receptorul critic, raport care apare
prezentat într-o manieră ironică. Eul liric își exprimă nemulțumirea față de
faptul că opiniile sau recomandările sale au fost ignorate. Formulările directe
și caracterul conversațional al discursului creează impresia unei replici
adresate unei persoane reale: „Așadar, în continuare pe podium,/ Puneți doar poeții
agreați,/ Premiați-i pe toți, prin rotație,/ Pe-acolo pe unde jurizați.// Cu
aere ce, mai devreme sau mai târziu,/ Propriilor slăbiciuni vor da obol,/ În
fața poeților adevărați,/ Că respectivul critic este gol!”
Poezia „Flori”
este un omagiu adus dascălului Aron Pumnul și rolului său în formarea
spirituală și patriotică a elevului Mihai Eminescu. Autorul evocă recunoștința
față de profesor, dar și valorile transmise de acesta: iubirea de țară,
respectul pentru cultură și pentru tradiție. Tonul este afectuos și nostalgic,
iar expresii precum „microbul iubirii de țară” sugerează influența profundă pe
care dascălul a avut-o asupra formării sale: „Iartă-mă, Mihai Eminescu,/ C-am
indrăznit să-ți aduc aminte,/ E prinosul meu de recunoștință,/ Spus prin
cuvinte.// Când și-n numele lui Aron Pumnul,/ Așez la statuia ta,/ Pentru toți
dascălii adevărați,/ Flori de Nu mă uita.”
„Așteptarea
lui Eminescu” este o poezie construită în jurul imaginii Poetului Stelar
și a dorinței de a-l reîntâlni simbolic în locurile legate de viața sa. Răzvan
Ducan combină elemente istorice și afective cu imaginația, prezentând o întâlnire posibilă între trecut și prezent.
Apar și accente de umor, mai ales prin introducerea telefonului mobil și a unor
elemente moderne. Poezia transmite, în esență, admirația și dorul pentru marele
poet român: „e 3 iunie și la o 160 de ani, fix,/ Eu te aștept nerăbdător în
Sânmărtin,/ În fața hanului de atunci, din centru,/ Închipuind întâlnirea, ca
destin.//(...) Îți voi cere cu sfială permisiunea,/ De a face un selfie cu
domnia ta,/ Și voi scoate mobilul din buzunar -/ Ce-i aia, mă vei întreba?”.
Poezia „Moartea”
prezintă moartea într-o manieră directă, realistă și ușor ironică. Ea este
personificată ca o forță inevitabilă, în fața căreia omul nu poate negocia și
de care nu poate scăpa. Limbajul simplu și comparațiile neașteptate, precum cea
cu „facturile din poștă”, dau poeziei o notă umoristică. Dincolo de ironie,
mesajul este unul foarte serios: moartea face parte din existența fiecărui om
și nu poate fi evitată: „Cu ea nu poți să negociezi,/ E prădător suprem și tu,
limbric,/ Oricât te-ai bate cu cărămida-n piept/ Rămâi ce ești, adică nimic”.
Poezia „Scriitorul
și inteligența artificială” abordează o temă foarte actuală: relația dintre
creația literară și inteligența artificială. Autorul își exprimă îngrijorarea
că AI ar putea imita stilul scriitorilor, le-ar putea prelua ideile și chiar
le-ar putea înlocui munca. Poezia are un ton critic și satiric, dar și unul de
avertisment major. Mesajul principal este că originalitatea, identitatea și
experiența umană nu ar trebui să fie înlocuite de tehnologie: „Deocamdată
Inteligența Artificială/ Așteaptă, învață și mârâie uneori,/ Pregătind în taină
o viitoare armată,/ De cititori cu hard din flori.// De peste noapte ne vom
trezi,/ Într-o altă conjunctură,/ Cu ea, călărindu-ne rostul,/ În numele
nostru, dar cu altă gură”.
„Monumentul
lenei” este o poezie satirică despre lene, lipsa de
inițiativă și dependența de ajutorul celorlalți. Autorul Răzvan Ducan ironizează oamenii care nu muncesc, dar
așteaptă să primească beneficii de la cei care muncesc. Expresii precum
„ajutoare picată din cer” și imaginea unui viitor „monument al lenei”
accentuează caracterul comic și critic al poemului. Mesajul transmis este clar: lipsa de
responsabilitate și de dorință de a munci nu pot constitui un adevărat rost în
viață: „E o zi pe săptămână, când la Poștă, în față,/ Stau codobelcii pe care
statu-i răsfață.// Cu ajutoare sociale acordate,/ Mai toată viața, până la
moarte.// Școală și muncă ioc, și lumea știe,/ Că fug de ele, ca dracu de
tămâie.”
Un aspect stilistic important al volumului
„Insurecția Goga” îl constituie oralitatea. Poetul utilizează un limbaj
apropiat de vorbirea cotidiană, iar această opțiune conferă autenticitate
textului. Poezia pare construită ca o conversație sau ca un monolog adresat
unui interlocutor. Prin urmare, granița dintre liric și discursul cotidian este
redusă intenționat. Situația prezentată este tratată într-o manieră aparent simplă,
însă sub suprafața anecdotică se află o reflecție asupra validării artistice și
asupra autorității criticului. Poetul sugerează că actul critic nu este
întotdeauna unul obiectiv și că raportul dintre creator și critic poate deveni
conflictual.Versurile sunt accesibile, iar ritmul este susținut de naturalețea
exprimării. Spre deosebire de o poezie tradițională, în care expresivitatea
este obținută prin metafore și simboluri complexe, aici efectul artistic este
produs mai ales prin ironie, situație și voce poetică. „Criticilor mei” are
meritul de a aborda o problemă specifică mediului literar fără a recurge la un
discurs teoretic. Răzvan Ducan
transformă experiența relației cu criticii într-o situație poetică și,
prin aceasta, într-o reflecție asupra receptării operei iar poezia poate fi
considerată o poezie metacriticǎ și satirică, orientată spre problematica
receptării literare.
Consider că volumul „Insurecția Goga” poate fi citit
ca o pledoarie pentru memorie și pentru dreptul culturii de a-și păstra
reperele. Dincolo de polemica privind Octavian Goga, cartea pune o problemă mult
mai profundă: Ce facem cu valorile trecutului atunci când acestea nu mai
corespund sensibilităților prezentului? Răspunsul propus de autor nu este
uitarea și nici demolarea simbolică, ci dialogul critic cu istoria. Prin
urmare, cartea se dovedește relevantă nu doar pentru cei interesați de figura
lui Octavian Goga, ci pentru orice cititor preocupat de raportul dintre
literatură, memorie și societate. Răzvan Ducan își transformă revolta într-un
act poetic autentic, iar poezia devine, în paginile volumului, o formă de
rezistență împotriva uitării. Este, în ultimă instanță dacă vreți, o carte despre
necesitatea de a nu confunda judecarea istoriei cu ștergerea ei și despre
responsabilitatea de a păstra vie memoria culturală, chiar și atunci când ea
provoacă dezbatere.
Gelu
Dragoș, UZPR
Fetele nemăritate obişnuiesc să culeagă flori, pe care
le duc la biserică pentru a fi sfinţite, apoi le iau acasă şi le aşează în
dreptul icoanei Maicii Domnului. Se spune că acestea au puteri tămăduitoare,
pot alina dureri şi ocrotesc casa. Mai mult, în trecut, fetele purtau o plantă
numită „năvalnic”, care avea puterea să aducă peţitori.
Între cele două sărbători dedicate Sfintei Maria –
15 august şi 8 septembrie – când se sărbătoreşte Naşterea Maicii Domnului –
este timpul prielnic semănării grâului. Sărbătoarea vine şi cu o serie de
superstiţii de Sfânta Maria Mare.
De acum încolo, este interzis scăldatul în apele
curgătoare căci se crede că râurile au fost spurcate de cerb. Tot odată cu 15
august şi cu apropierea toamnei, tradiţia populară ne învață că este bine să nu
mai dormim afară sau pe prispă.
De Sfânta Maria Mare, fetele nemăritate, care doresc
să îşi găsească ursitul, trebuie să poarte în sân de-a lungul întregii zile un
fir de năprasnic (năvalnic sau ferigă) şi să se roage la icoana Maicii
Domnului, ţinând candela aprinsă.
Se spune că năprasnicul are puterea de a aduce
dragostea fetei care îl poartă de Sfânta Maria Mare.
Astăzi, fetelor le este interzis să îşi taie părul.
Cât despre bărbaţi, în 15 august ei îşi schimbă
pălăria cu căciula, iar cei care mai sunt văzuţi cu pălăria după această dată
sunt luaţi în râs de ceilalţi săteni. Alte interdicţii sunt legate de dormitul
afară şi scăldatul în ape curgătoare.
Bătrânii satelor transilvănene cred şi în zilele
noastre, că, dacă în ziua de Sfântă Mărie Mare înfloresc trandafirii, toamna va
fi una lungă şi călduroasă.
În România, aproximativ 2,2 milioane de persoane își
serbează onomastica de sărbătoarea Sfintei Maria, şi 1,8 milioane sunt femei.
C.L.
.jpg)
.jpg)
