Al. Florin Țene - O amplă incursiune în evoluția limbii, literaturii și instituțiilor culturale românești

Volumul Istoria limbii și literaturii române și a instituțiilor culturale, de la origini și până în prezent, semnat de Al. Florin Țene și publicat anul acesta la Editura Liga Scriitorilor, reprezintă un proiect literar îndrăzneț dar necesar prin care autorul Al. Florin Țene își propune să urmărească evoluția limbii române, constituirea tradiției literare naționale și dezvoltarea instituțiilor care au contribuit la afirmarea și transmiterea patrimoniului cultural românesc. Prin dimensiunile sale, prin diversitatea tematică, prin informațiile noi aduse, volumul de față se înscrie în categoria demersurilor de panoramare istorică, orientate spre articularea unor fenomene lingvistice, literare și instituționale într-o perspectivă de lungă durată, pornind  de la formarea limbii române și de la moștenirea lumii antice, continuând cu primele scrieri în limba română, cu cronicarii,cu  literatura secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea și cu scriitorii secolului al XIX-lea, pentru a ajunge la instituționalizarea vieții literare, la literatura interbelică, la experiența totalitară și la manifestările culturale de după 1990. Secțiunile consacrate poeziei, prozei, teatrului și criticii literare completează această perspectivă de autor, conferind cărții o vocație enciclopedică.

 În concepția autorului Al. Florin Țene, limba nu este numai un sistem de comunicare, ci și un depozitar al memoriei colective, iar literatura reprezintă una dintre formele privilegiate prin care experiența istorică se transformă în expresie artistică. Această perspectivă oferă unitate conceptuală acestui volum vast și permite cititorului urmărirea legăturilor dintre evoluția limbii literare, dezvoltarea instituțiilor culturale (teatrele, în principal)  și afirmarea conștiinței naționale.

Capitolul introductiv privind formarea limbii române are rolul de a stabili cadrul istoric și lingvistic al întregului demers literar. Sunt abordate romanizarea, moștenirea latină, influențele slave și contactele lingvistice ulterioare. Al. Florin Țene  distinge unitatea politică a lumii geto-dacice și constituirea ulterioară a limbii române, evitând identificarea simplificatoare a celor două procese de lungă durată. Discutarea retragerii administrației romane și a continuității populației romanizate indică preocuparea pentru delimitarea problemelor istorice care trebuie analizate separat, cu dovezi concrete.

 În continuare, tratarea primelor texte românești și a activității cărturarilor evidențiază rolul scrisului, al tiparului și al traducerilor religioase în dezvoltarea limbii literare. Cronicarii sunt prezentați nu doar ca martori ai evenimentelor, ci și ca participanți la formarea unei tradiții istoriografice și a unei proze capabile să exprime reflecția asupra trecutului.

Partea consacrată literaturii urmărește constituirea și diversificarea tradiției literare, de la scrierile vechi până la formulele estetice contemporane. Sunt evocate personalități și momente reprezentative pentru dezvoltarea poeziei, prozei, dramaturgiei și criticii literare, cu accent asupra raporturilor dintre creație, societate și contextul istoric.

Prezentarea literaturii secolului al XIX-lea și a perioadei interbelice oferă cadrul necesar pentru înțelegerea modernizării culturii române. În același timp, abordarea perioadei comuniste acordă atenție cenzurii, realismului socialist, autocenzurii și tensiunilor dintre exigențele ideologice și autonomia creației. Sunt avute în vedere atât compromisurile și presiunile ideologice, cât și recuperarea valorilor estetice și formele de rezistență intelectuală iar o asemenea abordare permite înțelegerea complexității raportului dintre autor, operă și regimul politic.

Secțiunile dedicate literaturii de după 1990 încearcă să surprindă pluralitatea direcțiilor poetice și narative, modificarea criteriilor canonice și relația dintre valoarea estetică, responsabilitatea morală și schimbările societății. Autorul Al. Florin Țene consideră că producția literară contemporană nu poate fi redusă la un singur curent dominant și că evaluarea operelor recente necesită comparație și receptare critică.

Un element distinctiv al proiectului autorului clujean îl reprezintă atenția acordată instituțiilor culturale și organizațiilor scriitoricești. Tratarea Academiei Române, a societăților literare și a structurilor asociative extinde perspectiva dincolo de istoria exclusivă a operelor și a personalităților consacrate (Mihai Eminescu, I.L. Caragiale, Tudor Arghezi, George Bacovia, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Mihail Sadoveanu, Ștefan Octavian Iosif, Dimitrie Anghel, Elena Negri, Gib Mihăiescu, ș.a.) iar literatura este privită ca rezultat al unor procese de organizare, promovare, consacrare și transmitere culturală maselor de cititori. Această opțiune este pertinentă, întrucât istoria unei literaturi nu se desfășoară numai prin succesiunea autorilor și a curentelor, ci și prin intermediul instituțiilor de învățământ, al editurilor, al revistelor, al societăților culturale și al mecanismelor de receptare publică. Din această perspectivă, volumul Istoria limbii și literaturii române și a instituțiilor culturale, de la origini și până în prezent, poate stimula interesul pentru relația dintre creația individuală și infrastructura culturală care îi condiționează circulația. Pentru a evita confundarea importanței administrative ori asociative cu valoarea literară propriu-zisă, este necesară distincția dintre rolul cultural al unei instituții, impactul său istoric și valoarea estetică a operelor promovate.

Din perspectiva exigențelor academice, principala provocare a volumului este originalitatea și amploarea sa fiindcă reunește într-o singură lucrare istoria  limbii române, evoluția literaturii și a instituțiilor culturale, fapt ce presupune o muncă sisifică, o documentare solidă, nopți nedormite și o bibliografie sistematică, o delimitare transparentă a contribuțiilor de sinteză față de interpretările subiective, vrând-nevrând, ale autorului. Scriitorul Al. Florin Țene se bazează pe o bibliografie solidă, în materialul consultat de mine apare inclusiv „Bibliografie preliminară”, însoțită de precizarea că aceasta urmează să fie extinsă, ceea ce s-a și întâmplat. Prin întinderea tematică și prin succesiunea cronologică, volumul poate fi util cititorilor interesați de cultura română, profesorilor de limba și literatura română, studenților și membrilor comunităților literare. El oferă un cadru general de orientare în istoria limbii și literaturii și poate constitui un punct de plecare pentru aprofundarea unor perioade, autori sau fenomene culturale.

Volumul Istoria limbii și literaturii române și a instituțiilor culturale, de la origini și până în prezent reprezintă un proiect de suflet pentru Al. Florin Țene, un demers literar de recuperare și organizare a patrimoniului lingvistic și literar românesc. Meritele sale constau în perspectiva de lungă durată, în asocierea istoriei limbii cu evoluția literaturii, în atenția acordată instituțiilor culturale și în încercarea de a include în aceeași construcție fenomene istorice, literare și sociale diverse.

Lucrarea Istoria limbii și literaturii române și a instituțiilor culturale, de la origini și până în prezent, autor  Al. Florin Țene se remarcă prin ambiția de a oferi o perspectivă cuprinzătoare asupra devenirii culturii române prin preocuparea pentru continuitatea memoriei lingvistice și literare. Ea poate fi considerată o contribuție de sinteză și un punct de plecare pentru explorarea unor teme esențiale ale istoriei culturale. Prin urmare, interesul volumului rezidă atât în ambiția sa de cuprindere, cât și în deschiderea pe care o oferă către o dezbatere  mai amplă despre modul în care limba, literatura și instituțiile culturale participă la construirea și transmiterea identității culturale românești.

Despre critica actuală, în ”Concluzii” Al Florin Țene afirmă: „Privită în ansamblu, critica literară românească se construiește prin dialogul dintre mai multe tradiții: sinteza istorică și judecata de valoare, cercetarea universitară și cronica de întâmpinare, interpretarea estetică și analiza contextelor culturale. Bucureștiul a avut un rol important în elaborarea sintezelor și în dezbaterea canonului. Clujul a dezvoltat o tradiție universitară și eseistică diversă. Iașiul a contribuit la continuitatea cercetării filologice și a istoriei ideilor. Timișoara a extins perspectiva prin comparatism și geografie literară. Celelalte centre, inclusiv Alba Iulia, Baia Mare, Râmnicu Vâlcea și Bacău, contribuie la viața critică prin reviste, studii, monografii și activitatea comunităților culturale. Aceste diferențe sunt fertile atunci când se întâlnesc în dezbatere și se verifică prin argumente. O critică națională vie nu presupune uniformitate, ci existența mai multor metode capabile să examineze aceeași operă din perspective diferite.”

Gelu Dragoș, UZPR

 Bibliografie

Al. Florin Țene, Istoria limbii și literaturii române și a instituțiilor culturale, de la origini și până în prezent, Editura Liga Scriitorilor, 2026, 762 p.

 

„Trimbulind cu Nichita” – o analiză a volumului de poezie semnat de Răzvan Ducan

Volumul Trimbulind cu Nichita de Răzvan Ducan se înscrie în categoria creațiilor lirice construite în dialog cu o personalitate poetică a Literaturii Române, avându-l drept interlocutor imaginar pe Nichita Stănescu, un poet despre care a mai scris autorul mureșean. Volumul nu urmărește reconstituirea biografică a poetului ploieștean, ci recuperarea acestuia ca prezență intelectuală și afectivă, capabilă să stimuleze reflecția și să declanșeze noi experiențe ale limbajului contemporan.

Publicat la Editura Vatra Veche, volumul cuprinde 69 de poeme, cu o prefața, intitulată „Nichita, după Nichita”, semnată de Nicolae Băciuț. Criticul, un bun cunoscător al creației lui Răzvan Ducan, evidențiază caracterul confesiv al discursului, familiaritatea cu universul stănescian și capacitatea acestuia de a-și păstra individualitatea stilistică în interiorul unui dialog intertextual intens.

Miza volumului Trimbulind cu Nichita constă în tensiunea dintre admirația față de un model poetic major și nevoia de afirmare a propriei voci fiindcă Nichita Stănescu nu reprezintă numai un reper cultural, ci și un interlocutor simbolic în raport cu care eul liric își examinează propriile convingeri despre poezie, fragilitatea ființei și sensul creației: „Știi, Nichita,/ pe fiecare N mare de tipar/ crește câte o floricică,/ curtată de trimbulinzii tăi/ cu matricolă pe umăr,/ de la școala de recitire,/ unde ai predat fără catalog,/ „Fiziologia poeziei”.

Elementul structural definitoriu al volumului este reluarea formulei „Știi, Nichita”, prezentă în majoritatea poemelor. Această adresare directă instituie o situație de comunicare fictivă, în care eul liric i se adresează unui interlocutor absent fizic, dar activ în planul memoriei culturale și al conștiinței poetice: „Știi, Nichita,/ Dacă m-aș fi născut linie,/ Aș fi iubit punctul, necondiționat,/ Iar dacă accelerație,/ Reverență formulei ce m-a dat.// Dacă m-aș fi născut curgere,/ Tributar diferenței de presiune,/ Dacă m-aș fi născut artefact,/ Aș fi fost amorezat de rune.”

Întrebările retorice și formulele de confirmare, precum „cum să nu știi”, creează impresia unei conversații în care răspunsul este anticipat iar această strategie produce o atmosferă colocvială și confesivă, care permite trecerea rapidă de la anecdotic la conceptual, de la observația cotidiană la meditația asupra condiției umane: „Știi, Nichita,/ oamenii cred că toate fericirile/ sunt doar submultipli ai fericirii lor,/ deși și acarienii suflă lumânări pe tort/ și materia întunecată din univers/ urcă pe un podium și primește sufragii/ sau este iubită de o altă materie întunecată,/ îndrăgostită de ea.// Știi, Nichita,/ fericirea de sub un negru de unghie/ emana la fel de multă serotonină,/ precum cea din coada spiralei unei galaxii/ sau ca o tăcere netulburată/ dintr-un colț uitat de zgomot.// Știi, Nichita,/ elefantul e la fel de fericit/ în fericirea lui de elefant,/ ca și trompa de elefant/ de șansa de a face parte din elefant.// Știi, Nichita,/ fericirile sunt puncte de vedere/ și nimic mai mult,/ unde numitorul comun/ e că nu au numitor comun.// E o problemă de semantică/ până la urmă.”

Volumul  Trimbulind cu Nichita se constituie într-un dialog cu o operă deja consacrată, dar și într-o reflecție asupra modului în care tradiția literară poate fi asimilată și reconfigurată de un autor contemporan, așa cum este Răzvan Ducan. O altă direcție pe care se axează autorul este dialogul cu tradiția poetică românească, în special cu Mihai Eminescu și Tudor Arghezi. În poemul al optulea, succesiunea privirilor și a mărturiilor construiește o genealogie simbolică a transmiterii experienței literare. Imaginea veșniciei care se transmite „din mână în mână / ca o torță olimpică” sintetizează ideea continuității culturale, în care fiecare generație devine purtătoare și reinterpretatoare a unei moșteniri. Autorul nu se raportează la Nichita Stănescu ca la un model inaccesibil, ci ca la o prezență care poate fi interiorizată și transformată prin propria sensibilitate.

Una dintre trăsăturile vizibile ale volumului este abundența metaforică, susținută de asocierea unor domenii aparent incompatibile. Limbajul poetic preia elemente din fizică, matematică, biologie, medicină, geometrie și tehnologie, transferându-le într-un registru existențial și afectiv: „Știi, Nichita,/ la toate cuburile pe care le-am întâlnit,/ le-am distrus colțurile,/ pentru a nu fi perfecte./ Și asta în numele tău.// Așa am distrus toate zarurile/ de la jocul de table./ Așa am distrus cuburile/ pe fețele cărora se proiectau/ epurele pieselor tehnice.// Așa am distrus toate cuburile/ de gheață pentru whisky.//(...) Așa l-am distrus și pe Rubik,/ ca să nu mai inoveze cubul lui celebru./ Înclusiv cuburile cuantificate într-o factură,/ unde am fost anunțat/ câți metri cubi de gaz metan am consumat.// Știi, Nichita,/ de atunci primesc factura de gaz metan,/ cu consumul aferent,/ numai în kg și litri./ Probabil în numele tău/ de a evita o factură perfectă.”

În mod asemănător, poemele care utilizează termeni medicali și biologici transformă corpul într-un spațiu al conștiinței și al vulnerabilității, unde electrocardiograma și sinusoidala sunt convertite în figuri ale bucuriei și ale percepției estetice. Această interferență a codurilor discursive constituie una dintre resursele originale ale cărții: „În limbajul corpului nostru/ înoată atâta comunicare/ de receptorii lumii/ ar avea de lucru câteva generații.// Noi înșine purtăm adevăruri,/ ca expresii ale aceluiași rost,/ a cărei măreție e clădită/ pe imposibilitatea noastră de a-l înțelege.// Știi, Nichita,/ ar trebui să ne punem corpurile/ în sticle goale,/ astupate la guri,/ pe care să le aruncăm/ în alte râuri ale lui Heraclit,/ menționând că am naufragiat în noi înșine,/ unde supraviețuim doar ținându-ne/ de paiul unui carpe diem poetic.” ori „Ei, bine, Nichita,/ acea durere e acum boală curată,/ cu acte în regulă și cu stadii de vechime./ E boala pentru care am o mulțime/ de certificate medicale cu parafe docte:/ prefețe și postfețe/ la cărți cu I.S.B.N., cronici și recenzii,/ electrocardiograme cu atemporalitatea trăilor etc.// În ele sunt toate durerile incurabile/ și toate remedierile ce nu remediază nimic.”

Jocurile de cuvinte, asociațiile paradoxale, deformările semantice și transferurile neașteptate de sens construiesc o poezie care evită solemnitatea excesivă. Umorul nu este însă un scop în sine, ci un instrument critic prin care sunt puse sub semnul întrebării convențiile sociale, automatismele intelectuale și prestigiul unor certitudini aparent stabile. Ironia este omniprezentă iar eul liric își exagerează disproporționat propria importanță, imaginându-se drept centrul atenției universale: „...Știi, Nichita,/ peste zece ani doar familia/ o să-și mai aducă aminte de mine,/ peste o sută doar registrele primăriei orașului/ unde am locuit.// Peste o mie de ani,/ doar locul țărânei tasată de uitare,/ iar peste un milion de ani/ doar tabelul periodic al elementelor/ o să facă, probabil, o simulare/ cu concatenarea care am fost.// Știi, Nichita,/ oare urma cărților mele/ nu scapă turma părților de oale și ulcele?”

În alte poeme, ironia capătă o dimensiune socială și istorică. Referințele la supravegherea ideologică a poeziei, la conformismul instituțional și la mecanismele de evaluare reducționistă a creației sugerează conflictul dintre libertatea imaginației și presiunea normelor exterioare iar poezia este prezentată ca un spațiu al rezistenței față de clasificare și instrumentalizare. Prin urmare, ludicul și ironia nu diminuează gravitatea volumului, ci o fac accesibilă printr-un discurs mobil, capabil să alterneze reflecția, sarcasmul și confesiunea: „Știm cu toții/ că poeziile îți erau urmărite/ de un boloboc și de un fir cu plumb,/ care judecau și raportau/ după cât îi ducea capetele lor/ de boloboc și fir cu plumb.// Când s-a mai strâns șurubul,/ acestora s-au adăugat/ și metrul și kilogramul,/ care judecau și raportau și ei,/ după cât îi ducea capetele lor/ de metru și kilogram.// Probabil, analistul de caz nu a putut defel/ împăca lupul, capra și varza,/ ca să poată raporta triumfalist,/ în ceea ce te privește,/ depășirea poemelor la hectar/ versuri mari cât dovlecii și berbecii,/ despre metrul liniar alungit de adeziune/ despre kilogramul greu,/ îngreunat de doctrină socialistă,/ ceea ce ar fi fost pe linia integrării/ în cerințele superioare ale etcetera-ului.”

În poemele de final, reflecția devine mai explicit autocritică iar Răzvan Ducan asociază singurătatea cu nemărginirea, dar recunoaște și efectele limitative ale vanității, care poate transforma zborul în târâre. În poemul al șaizeci și treilea, autorul imaginează posibilitatea abandonării poemelor în masa ideilor și a cuvintelor nealese, contestând convențiile publicării și ale consacrării literare: „Știi, Nichita,/ m-am gândit ca în viitor să-mi las poemele/ în marea masă a ideilor nedevelopate,/ în marea masă de cuvinte nealese,/ pentru ca astfel să le protejez de intruși care,/ din diverse motive, vor să le distrugă,/ asemeni atentatelor cu ciocanul asupra unor opere,/ cum ar fi David, care, dacă n-ar fi fost decopertat din piatră/ de către Michelangelo,/ n-ar mai fi avut parte de supliciul/ de a i se strica un deget.// Toți cei care vor dori să mă citească în viitor/ o să-i trimit să mă caute și să citească singuri/ ideile și cuvintele care-mi aparțin/ și care vor fi ascunse în cel mai sigur loc,/ cotidianul nespuselor și nescriselor lor,/ îmbrăcate preventiv în coaja sterilului/ ca să se confunde cu înconjurul.”

În poemul al cincizeci și șaptelea, nașterea și moartea sunt condensate în imaginea punctului ca spațiu simultan al apariției și dispariției. Clipita devine o unitate simbolică a existenței, un loc în care se intersectează posibilitatea și anularea ei. Timpul nu mai este doar o succesiune cronologică, ci un proces de devenire continuă, în care fiecare moment conține atât începutul, cât și sfârșitul: „Știi, Nichita,/ acest loc plin de maternități și cimitire/ are contraforții ei de susținere,/ care îi dau dreptul de a fi/ unitatea de măsură a conștientizării,/ cea care ar trebui să ne dea/ prețiozitate prezentului..// Știi, Nichita,/ eu trag de clipită ca de o nădejde/ din care aș putea să-mi fac loc primitor/ ce să mă apere de frigul de a nu fi singur.”

Din perspectiva unei evaluări critice, principalele calități ale volumului Trimbulind cu Nichita sunt diversitatea asociativă, dinamismul metaforic, disponibilitatea pentru experiment și capacitatea de a integra experiențe intelectuale variate într-un discurs liric unitar. Recurența formulei „Știi, Nichita” asigură continuitatea, iar dialogul imaginar conferă volumului o identitate recognoscibilă. Un alt element demn de semnalat este combinarea limbajului tehnic și științific cu cel afectiv și reflexiv. Această strategie originală produce imagini surprinzătoare și permite abordarea unor teme abstracte prin analogii concrete iar procedeul utilizat de poetul Răzvan Ducan conduce la o adevărată transfigurare poetică a vocabularului științific, demonstrând că acesta poate deveni material al imaginației fără a-și pierde caracterul recognoscibil. Dialogul cu un model canonic precum Nichita Stănescu presupune permanent riscul dependenței de prestigiul acestuia. În cazul de față, riscul este diminuat de specificul imagistic al lui Răzvan Ducan, de interesul său pentru limbajele științifice și de prezența autoironiei.

Volumul Trimbulind cu Nichita reprezintă o carte de dialog poetic și de reflecție asupra condiției creației poetice iar Răzvan Ducan examinează relația dintre tradiție și originalitate, dintre limbaj și existență, dintre dorința de permanență și conștiința fragilității umane. Volumul se distinge prin jocul metaforic și prin integrarea unor registre lexicale diverse. Matematica, fizica, biologia și medicina devin surse ale unor analogii care reconfigurează raportul dintre experiența cotidiană și dimensiunea abstractă a existenței. În același timp, ironia și autoironia temperează discursul admirativ și îi permit autorului să transforme omagiul într-un exercițiu de afirmare a propriei identități poetice.

Din perspectivă estetică, valoarea volumului rezidă în capacitatea sa de a menține deschis dialogul dintre două conștiințe poetice, una consacrată prin operă și cealaltă aflată într-un proces continuu de interogare a propriilor posibilități. Nichita Stănescu funcționează ca reper al libertății metaforice, în timp ce Răzvan Ducan își dezvoltă discursul printr-o sensibilitate preocupată de știință, paradox, memorie și timp. Felicitări!

Gelu DRAGOȘ, UZPR

 

Referință bibliografică

Ducan, Răzvan, Trimbulind cu Nichita, prefață de Nicolae Băciuț, Târgu-Mureș, Editura Vatra Veche, 2022, 116 p., ISBN 978-606-9014-16-5.

Semnal editorial - Al. Florin Țene - „Nicolae Bălcescu – Destinul unei națiuni. Dramă istorică în versuri în trei acte”, Editura Liga Scriitorilor, 2026

 Între istorie, ideal și memorie. O dramă a destinului național și a Revoluției de la 1848

Volumul Nicolae Bălcescu – Destinul unei națiuni, de Al. Florin Țene, publicat în 2026 la Editura Liga Scriitorilor, se înscrie în seria „Epopeea Română” și reprezintă o dramă istorică în versuri, structurată în trei acte prin care autorul clujean urmărește destinul lui Nicolae Bălcescu din perspectiva formării sale intelectuale și morale, a implicării în Revoluția de la 1848 și a exilului, până la boală, moarte și posteritate. Volumul propune o reprezentare predominant axiologică a personajului, în care istoria, libertatea, dreptatea socială, țărănimea, unitatea națională și memoria constituie principalele axe tematice.

În Nicolae Bălcescu – Destinul unei națiuni, Al. Florin Țene își asumă explicit recuperarea literară a unei personalități istorice asociate generației pașoptiste. „Cuvântul înainte” formulează programatic această intenție: „Nicolae Bălcescu a aparținut unei generații care a înțeles că destinul unui popor poate fi schimbat prin cultură, prin educație și prin curaj. În jurul anului 1848, tinerii intelectuali români au ridicat problema modernizării societății și a afirmării națiunii române. Bălcescu s-a aflat în centrul acestei efervescențe istorice. În această dramă, evenimentul istoric este transfigurat poetic. Personajele vorbesc în versuri, iar confruntările lor devin confruntări de idei și de conștiințe. Patria, libertatea, dreptatea, țărănimea, revoluția și Unirea sunt teme care străbat întreaga construcție dramatică”.

Această declarație de intenție a autorului este importantă pentru înțelegerea întregii construcții fiindcă nu avem de-a face cu o reconstituire documentară a vieții lui Nicolae Bălcescu, ci cu o transfigurare poetică a unei biografii istorice. Evenimentul istoric în sine este convertit în situație dramatică, iar personajele reale sunt introduse într-un sistem de confruntări ideatice în care libertatea, dreptatea, patria, țărănimea, revoluția și unirea nu sunt simple teme secundare, ci reprezintă materia propriu-zisă a discursului dramatic, motiv pentru care volumul se situează la interferența dintre literatura istorică, teatrul poetic și discursul memorialistic.

Structura tripartită a operei Nicolae Bălcescu – Destinul unei națiuni, urmărește un traseu biografic și simbolic coerent, bine conturat, pe înțelesul cititorului.

Primul act, intitulat „Copilul care a auzit glasul țării”, este consacrat formării conștiinței lui Bălcescu. Copilăria, lectura, apropierea de istorie, detenția și contactul cu mediul revoluționar pregătesc profilul unui personaj pentru care cunoașterea trecutului reprezintă condiția proiectării viitorului. Încă din primele scene, Bălcescu este definit prin raportarea la carte, istorie și suferința oamenilor simpli: BĂLCESCU: „Mamă, de ce aud în vânt o chemare, De ce tresare inima când plânge-un om? De ce mă doare țara ca o rană mare, Și-un clopot parcă-mi spune: „Nu dormi, român”?// MAMA: Să nu uiți, fiule, că pâinea e sudoare, Iar libertatea cere suflet luminat, Un neam se naște iarăși din răbdare Când omul pentru oameni luptă neîncetat”.

Actul al II-lea, „1848 – Anul focului”, constituie centrul conflictului istoric. Islazul, proclamația, guvernul revoluționar, problema țărănească, primejdia și căderea revoluției configurează o succesiune de momente în care idealul intră în confruntare cu realitatea: CORUL: „La Islaz se ridică un glas peste câmpie, Un glas ce cere dreptul și omul liber, demn, Iar țara își adună speranța-n bucurie, Ca râul ce se varsă în fluviul său solemn./BĂLCESCU: Poporule, ridică-ți privirea către soare, Nu pentru răzbunare, ci pentru viitor, Să fie legea dreaptă, iar omul să nu moară Sub biciul unei lumi ce-l ține cerșetor./ ȚĂRANUL: Noi vrem pământ și dreptul de-a nu mai fi umiliți, Să știm că legea este și pentru noi, cei mici, Să nu mai fim în veacuri mereu împovărați, Iar alții să se-nalțe pe umerii celor mici./ BĂLCESCU: Atunci aceasta este clipa ce ne cheamă, Să punem peste țară un legământ curat, Căci libertatea adevărată nu înseamnă teamă, Ci dreptul ca un om să fie respectat”.

Ultimul act, „Exilul, iubirea și nemurirea”, schimbă registrul. Dacă în primele două acte domină acțiunea istorică, aici accentul cade asupra memoriei, iubirii, bolii și morții. Constantinopolul, Parisul și Palermo devin spații ale exilului, iar distanța față de țară intensifică dimensiunea afectivă a personajului. Prin urmare, traseul dramaturgic poate fi citit ca o succesiune de trei ipostaze: formarea conștiinței, acțiunea istorică și transformarea destinului individual în memorie colectivă: CORUL: „O, Nicolae Bălcescu, al nostru visător, Tu ai plecat departe, dar ai rămas acasă, Căci cine pune țara în suflet tuturor Nu moare niciodată, ci-n veacuri ne veghează./ CORUL: Iar marea de la Palermo, în fiecare seară, Îți poartă către țară ecoul liniștit, Și peste Carpați se ridică iar o zare În care visul tău de libertate n-a murit./ TOȚI: Cât timp va fi în lume un om care citește, Cât timp un grai român va spune „patria mea”, Cât timp în pieptul nostru o inimă iubește, Nicolae Bălcescu, vei fi în țara ta!”.

Câteva cuvinte despre personajul principal al volumului sunt necesare: Bălcescu apare simultan ca istoric, revoluționar, patriot, om îndrăgostit și exilat. Lista personajelor îl așază în centrul unei rețele formate din personalități pașoptiste – Ion Ghica, C. A. Rosetti, I. C. Brătianu, Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Gheorghe Magheru –, alături de personaje cu funcție simbolică, precum Țăranul, Corul Națiunii Române sau Poporul. Nicolae Bălcescu este însă mai mult decât un protagonist biografic, el devine purtătorul unei concepții despre istorie. Pentru personaj, trecutul trebuie cercetat pentru a putea înțelege prezentul și proiecta viitorul. În dialogul cu Kogălniceanu, istoria este definită ca memorie vie a unui popor, iar activitatea istoricului capătă o dimensiune morală.

În același timp, personajul este asociat constant cu scrisul. În închisoare, Bălcescu afirmă că scrie pentru cei lipsiți de posibilitatea de a se face auziți, iar mai târziu, în exil, transformă pana și cartea în instrumente ale luptei sale. Această recurență a motivului scrisului este una dintre cheile interpretative ale dramei. În lumea creată de Al. Florin Țene, istoria și literatura nu sunt domenii pasive, ci forme de acțiune asupra conștiinței colective.

Una dintre particularitățile evidente ale volumului este predominanța dialogului ideatic. Personajele vorbesc în versuri, iar multe dintre intervențiile lor au caracter de declarație programatică. Bălcescu afirmă că nu dorește o libertate pur formală, ci una care să se oglindească în viața omului de rând. În acest sens, drama se apropie de ceea ce am putea numi o dramaturgie a ideii, în care conflictul psihologic este subordonat confruntării dintre principii și valori. Personajele sunt, în bună măsură, purtătoare ale unor poziții morale și istorice.

Avantajul acestei formule este claritatea discursului iar cititorul nu are dificultăți în identificarea valorilor fundamentale ale operei. Aceasta nu anulează valoarea demersului autorului Al. Florin Țene, ci indică specificul său estetic: edificarea unei figuri exemplare decât deconstrucția ei psihologică.

O altă caracteristică cu care ne-a obișnuit autorul: alegerea versului clasic pentru o dramă istorică imprimă textului o tonalitate solemnă în care discursul poetic este construit în jurul unor câmpuri lexicale recurente: patria, libertatea, dreptatea, poporul, istoria, pământul, unirea, idealul și sacrificiul. Revoluția este asociată cu „focul”, iar idealul este reprezentat ca o lumină care poate supraviețui eșecului istoric și morții individului. Actul al II-lea este chiar intitulat „Anul focului”, în timp ce finalul dezvoltă motivul flăcării și al luminii ca expresii ale continuității spirituale.
Corul are, la rândul său, o funcție importantă. „Corul Națiunii” lărgește perspectiva de la biografia protagonistului la memoria comunității. În final, el transformă moartea lui Bălcescu într-un moment de consacrare simbolică. Exilul dobândește o funcție simbolică: cu cât personajul este mai îndepărtat de țară, cu atât discursul său despre țară devine mai intens.

Introducerea Alexandrei în structura piesei contribuie la umanizarea protagonistului iar relația dintre cei doi oferă o contrapondere dimensiunii politice a personajului și aduce în prim-plan problema sacrificiului personal. În scena despărțirii, iubirea intră în conflict cu misiunea istorică, iar Bălcescu recunoaște indirect costul personal al idealului său.Totuși, dimensiunea sentimentală rămâne subordonată temei centrale a destinului național, Alexandra nu produce o schimbare fundamentală în evoluția protagonistului, ci contribuie mai ales la accentuarea laturii sale vulnerabile.

Privită din perspectiva construcției sale, drama Nicolae Bălcescu – Destinul unei națiuni a lui Al. Florin Țene se remarcă prin coerența tematică și prin claritatea mesajului. Autorul urmărește consecvent relația dintre istorie și conștiință națională, iar traseul lui Nicolae Bălcescu este organizat într-o progresie ușor de urmărit: copilărie și formare, revoluție, înfrângere, exil, boală, moarte și posteritate. Ideile sunt rareori lăsate să se constituie indirect din acțiune; ele sunt formulate de personaje, repetate și reluate prin intermediul corului. În consecință, textul capătă aspectul unei drame cu pronunțată funcție de evocare și celebrare.

În plan estetic, volumul poate fi citit mai ales ca o dramă de idei și de memorie, în care figura lui Nicolae Bălcescu este monumentalizată prin discurs poetic și prin asocierea sa cu valorile fondatoare ale proiectului național. Forța principală a volumului Nicolae Bălcescu – Destinul unei națiuni rezidă în claritatea demersului său literar și în consecvența cu care Al. Florin Țene  urmărește relația dintre personaj și destinul colectiv. Limita sa, din perspectiva unei dramaturgii moderne, poate fi identificată în caracterul predominant declarativ al dialogurilor și în dezvoltarea relativ redusă a ambiguității psihologice. Bălcescu apare mai ales ca figură exemplară și purtător al unui ideal, decât ca personaj supus unei deconstrucții interioare complexe. Ultimele versuri ale piesei concentrează, de altfel, întreaga sa concepție, destinul unui om dobândește permanență prin ideile pe care le lasă în memoria unei comunități: CORUL NAȚIUNII: „Nu-i veșnic omul, însă gândul lui rămâne,/ Când este pus în slujba unui ideal curat,/ Iar timpul, care șterge palate și stăpâne,/ Păstrează peste veacuri pe cel ce a sperat./ Un tânăr din trecut privește către zare,/ Cu ochii plini de țară, de oameni și de dor,/ Și spune că prin carte, prin faptă și valoare/ Un neam își poate scrie destinul viitor”.

Gelu Dragoș, UZPR

Al. Florin Țene – „Evadarea lui Eminescu în poezie” sau Eminescu între evlavie, mit și poezie

 

Există, în literatura română cărți care nu-și propun să-l contrazică pe Poet, să-l demitizeze sau să-l privească din unghiuri incomode, ci să-l readucă, ritualic, în fața cititorului, asemenea unei icoane scoase periodic dintr-un sertar al memoriei naționale. În această familie se așază și volumul lui Al. Florin Țene, „Evadarea lui Eminescu în poezie”, o construcție lirico-biografică în care poetul este urmărit de la copilul de la Ipotești până la figura aproape metafizică a geniului devenit patrimoniu național.

Titlul este inspirat și, într-o anumită măsură, programatic. „Evadarea” presupune existența unei loc îngrădit, închis, a unei închisori. Pentru Eminescu, aceasta este lumea contingentă: cotidianul, politica, gazetăria, suferința, timpul, boala și, în cele din urmă, moartea. Poezia devine breșa prin care poetul scapă din istorie în eternitate. Ideea apare limpede în text, evadarea nu este o fugă propriu-zisă de realitate, ci o transfigurare a ei prin cuvânt. Codrul, stelele, Veronica Micle, România, suferința – toate sunt absorbite de mecanismul poeziei și convertite în simbol.

Al. FlorinȚene îl iubește pe Eminescu atât de mult încât, uneori, îl privează de dreptul la contradicție. Poetul este aproape permanent solemn, vizionar, genial, martiric, luminos. Rareori este lăsat să fie doar copil, om în devenire: „La Ipotești, copilul privește către zare,/ Și-nvață alfabetul din frunze și izvoare,/ Din teiul care-și scutură mireasma peste sat,/ Din lacul care-n noapte cu luna s-a-mpăcat.// Acolo, între ramuri și ape de cleștar,/ Își face-ncet copilul un univers hoinar,/ Iar codrul îi devine profesor fără nume,/ Ce-i spune că prin cântec poți înțelege-o lume.// El nu citește numai cu ochii dintr-o carte,/ Ci simte cum natura de suflet i se-mparte,/ Și fiecare floare, și fiecare nor/ Îi pun în inimă câte-o taină și-un fior.// Când alți copii aleargă prin lunca înverzită,/ El caută în zare o lume nesfârșită,/ Și parcă dintre ramuri, cu glas nepământesc,/ Îl cheamă-o altă lume pe nume: Eminesc.”

Volumul „Evadarea lui Eminescu în poezie” este o reverie poetică asupra Poetului Național, în care Al. Florin Țene nu diseacă opera, ci o reînsuflețește într-un limbaj accesibil, direct, uneori deliberat sentimental. Autorul este mai convingător atunci când își simplifică discursul și mai puțin convingător atunci când încearcă să producă solemnitate cu orice preț. Un exemplu semnificativ îl reprezintă raportarea la moarte. Pentru Țene, moartea fizică a lui Eminescu este doar începutul unei alte existențe, cea culturală. Poetul coboară în pământ, dar poezia rămâne; omul dispare, iar versul începe să trăiască mai intens: „Și poate într-o zi, când noi vom fi departe,/ Un alt copil va scoate din raft o veche carte,/ Va citi despre luceafăr, despre iubire, lac,/ Și va simți că timpul nu poate să-l despartă.// Va spune: „Cine-i omul ce-a scris aceste rânduri?”/ Iar cineva-i va spune, privind către oglinzi:/ „Este Mihai Eminescu, poetul român cel mare,/ Ce-a evadat în versuri din propria-i uitare.”// Și astfel, peste veacuri, poemul va curge iar,/ Ca Oltul printre dealuri, ca un fluviu milenar,/ Purtând spre alte suflete un cântec neîntrerupt,/ Din veacul lui Eminescu spre veacul început.// Iar titlul va rămâne, ca o pecete vie,/ Pe poarta dintre viață și marea poezie:/ Evadarea lui Eminescu în Poezie,/ Un drum dinspre o viață spre-a doua veșnicie.// Când ultima lumină se va topi-n amurg,/ Iar pașii omenirii spre alte veacuri curg,/ Un vers va sta de veghe, curat și luminos,/ Ca teiul din poveste sub cerul lui Hristos.// Și-n liniștea aceea de după orice zare,/ Va răsări Luceafărul din vechea lui chemare,/ Iar codrii vor murmura, cu glasul lor ceresc:/ „Cât timp există poezie, trăiește Eminescu.”

Despre meșteșugul sau măiestria lui Al. Florin Țene de-ași apropia cititorii am mai vorbit. Domnia Sa are un stil propriu, inconfundabil prin sinceritatea cu care se confesează și metaforele surprinzătoare pe care ni le dăruiește. Exemplific: „Cosmosul se naște din haos și lumină,/ Iar omul, cât un fir de pulbere, suspină,/ Căci între începuturi și ultimul apus/ E numai o secundă din timpul de nespus.// Eminescu privește și râde uneori/ De oamenii ce-și cred puterea fără margini,/ Când universul trece nepăsător prin ei,/ Iar veșnicia râde de falșii zei.// Dar râsul lui ascunde o mare suferință,/ Căci vede nedreptatea și lipsa de credință,/ Și simte că societatea, prin mii de interese,/ Uită de omul simplu și visurile-i alese.”

Cititorul va găsi, așadar, metafore accesibile, imagini familiare și o tonalitate elegiacă, aproape de cântec. Poezia despre Eminescu devine uneori preocupată să fie frumoasă încât uită că literatura are nevoie și de zone de neliniște, de ambiguitate, de obscuritate fertilă. Mi-a plăcut faptul că Al. Florin Țene a atins latura patriotică a Eminului (nici nu știu și nu doresc să știu cum l-ar fi numit azi, unii din cei care-s în Palatul Parmamentului): „În „Scrisoarea III”, trecutul se ridică,/ Iar Mircea cel Bătrân din veacuri se explică,/ Cu demnitatea simplă a celui care știe/ Că patria se apără prin faptă și tărie.// La Rovine, istoria se-aude ca o trâmbiță,/ Iar glasul voievodului prin veacuri ne invită/ Să nu uităm că țara nu este bun de schimb,/ Ci rădăcină vie în sufletul din timp.// Poetul pune față în față vremi trecute/ Cu vremurile sale, de interese multe,/ Și întreabă lumea, cu ironie amară,/ De ce eroii mor iar țara se destramă.// El iubește trecutul nu pentru aurul lui,/ Ci pentru demnitatea și jertfa omului,/ Pentru acea credință în neam și libertate,/ Ce poate ține-o țară în vremuri încercate.”

Volumul „Evadarea lui Eminescu în poezie” este o carte de recuperare, de aducerea în prim-plan al generațiilor tinere al unui bun național și se adresează unei memorii culturale pe care încearcă să o reactiveze, inclusiv în raport cu cititorul contemporan, prins între ecrane, rețele digitale și viteza cotidianului. Al. Florin Țene ne sugerează că un vers eminescian poate suspenda această grabă, poate estompa acapararea de rețelele de socializare digitale  și poate restitui omului contemporan contactul cu interioritatea sa, să-l determine să se cunoască mai bine.

În epoca în care Mihai Eminescu riscă să fie redus fie la un portret de manual, fie la câteva citate festive, încercarea de a-l readuce în spațiul viu al lecturii nu este lipsită de importanță. Volumul insistă tocmai asupra acestei idei: Eminescu nu trebuie conservat ca relicvă, ci recitit ca prezență. Poetul este eliberat din manual, dar reînchis în simbol. Este smuls din biografie, dar transformat în eternitate. Este apropiat de omul de azi, dar ridicat simultan într-o zonă aproape sacră.

Cartea  „Evadarea lui Eminescu în poezie”  propune o lectură afectivă, un act de fidelitate față de Poetul Stelar și față de ceea ce autorul consideră nucleul viu al culturii române: limba, iubirea, memoria, natura și aspirația spre absolut. „Evadarea” despre care vorbește titlul nu este doar evadarea lui Eminescu din timp, este și evadarea autorului din discursul critic propriu-zis către un teritoriu în care interpretarea cedează locul emoției. Consider că aici stă forța și slăbiciunea cărții: Al. Florin Țene nu ne oferă un Eminescu mai complicat decât cel pe care îl știm, ci unul pe care dorește să nu-l uităm. Prin această pledoarie poetică pentru dreptul lui Eminescu la eternitate, Al. Florin Țene reușește să ne surprindă plăcut cu o nouă izbândă editorială. Felicitări!

Gelu DRAGOȘ, UZPR

 

Luciana Mironescu – „Cuvântul care nu se stinge”, piesă de teatru împotriva uitării celui care este și va fi Al. Florin Țene

Există cărți, indiferent de dimensiune care se citesc și se uită și există cărți care indiferent de grosimea sau subțirimea lor, după ce le-ai închis, continuă să vorbească în tine. „Cuvântul care nu se stinge”, piesa de teatru semnată de Luciana Mironescu, aparține acestei ultime categorii. Este o construcție dramatică inspirată din viața scriitorului Al. Florin Țene, este o meditație asupra rostului scrisului, asupra memoriei și asupra datoriei de a nu lăsa timpul să șteargă oamenii și faptele lor.

Autoarea Luciana Mironescu însăși precizează că nu a urmărit o biografie pusă mecanic în scenă, ci o dramatizare a unui traseu existențial și cultural: „Această piesă nu este o biografie pusă mecanic în scenă. Este o dramatizare inspirată de traseul existențial și cultural al lui Al. Florin Țene: copilul din Drăgășani, adolescentul care întemeiază un cenaclu, tânărul îndrăgostit de Titina, jurnalistul, poetul, romancierul, omul confruntat cu istoria și întemeietorul Ligii Scriitorilor. Piesa are în centru o idee: omul poate fi supus timpului, dar cuvântul, atunci când este scris cu adevăr, poate deveni mai puternic decât timpul. În spiritul volumului biografic care a inspirat această construcție dramatică, tema memoriei este fundamentală: scrisul apare ca luptă împotriva uitării, iar cultura ca punte între oameni și generații.”

Scriitoarea Luciana Mironescu, aici în postură de dramaturg, își construiește piesa asemenea unei punți între copilul din Drăgășani și scriitorul ajuns la vârsta senectuții. Copilul care privește cerul și se întreabă de unde vin cuvintele este, de fapt, începutul unui destin. Replica lui Florinel – „Dacă le scriu, nu mai pleacă de tot” – devine cheia întregii piese. Și aici este frumusețea textului: cuvântul nu este privit doar ca instrument al scriitorului, ci ca formă de salvare. Salvare de la uitare, de la dispariție, de la trecerea necruțătoare a timpului.

Actul întâi este, poate, cel mai luminos al întregii piese. Drăgășaniul, viile, casa părintească, mama și tatăl alcătuiesc universul originar din care se va desprinde viitorul scriitor. Tatăl spune că „cu filosofia nu se sapă via”, iar copilul răspunde că despre vie se poate scrie. În această replică simplă se întâlnesc două lumi: lumea concretului și lumea spiritului. La doar șaptesprezece ani, Florinel întemeiază Cenaclul „Gib I. Mihăescu”. Nu așteaptă ca alții să-i deschidă o ușă, ci construiește singur una. „Dacă nu vine nimeni, vom fi noi”, spune el. Este replica unui tânăr care înțelege că literatura nu înseamnă numai inspirație, ci și comunitate. Apoi apare Titina, cea care-i marchează viața pentru întotdeauna. Întâlnirea celor doi este una dintre cele mai calde scene ale piesei. Dialogul lor are naturalețe, iar banca din parc devine un simbol al începutului unei vieți împreună. Mai târziu, aceeași bancă va reveni în memorie, demonstrând că iubirea adevărată nu este doar o temă literară, ci materia din care se construiește viața unui om.

Actul al II-lea schimbă tonalitatea. Dacă primul act este dominat de începuturi, iubire și speranță, aici intră în scenă istoria, cu presiunile și fricile ei. Scena întâlnirii cu Securistul este una dintre cele mai puternice ale piesei. „Unele cuvinte sunt periculoase”, spune reprezentantul puterii, iar Florin răspunde: „Nu cuvintele sunt periculoase. Adevărul.”Avem aici un conflict care depășește biografia unui scriitor. Este conflictul dintre cuvânt și frică, dintre conștiință și obediență. Iar Florin nu este prezentat ca un erou lipsit de teamă. Dimpotrivă, recunoaște: „Pentru că mi-a fost frică.” Tocmai această mărturisire îl face credibil. Un om curajos nu este neapărat omul care nu se teme, ci omul care refuză să lase frica să-i conducă viața.

După Revoluție, libertatea capătă un alt sens. „S-a terminat o frică. Începe o responsabilitate”, afirmă Florin. Este una dintre ideile importante ale piesei: libertatea nu înseamnă numai dreptul de a vorbi, ci și obligația morală de a nu trăda adevărul.

Actul al III-lea este actul construcției. Florin, ajuns la maturitate, nu se mulțumește să scrie pentru sine. El vrea să construiască o „casă” pentru scriitori. Dar casa aceasta nu are ziduri. Ea se ridică din încredere, prietenie, curaj, muncă și iubire. Astfel se naște ideea Ligii Scriitorilor, iar piesa fixează momentul constituirii acesteia în septembrie 2006. Mi se pare semnificativ că Luciana Mironescu  pune în paralel cenaclul adolescentului cu Liga Scriitorilor întemeiată la maturitate. Ceea ce începe ca un gest al unui tânăr devine, peste ani, o vocație de constructor cultural. Autoarea mureșeană, care-l cunoaște foarte bine pe Al. Florin Țene, realizează un portret veridic din care se desprinde ideea că scriitorul nu este numai omul care scrie cărți, ci și omul care creează punți între oameni.

O mențiune aparte merită relația dintre Florin și Titina. Ea nu este un simplu personaj secundar, ci conștiința afectivă a întregului destin: „Nu. Am fost parte din poveste”, spune Titina atunci când Florin o numește martor. Este o replică simplă, dar cu mare încărcătură. În spatele oricărui creator există oameni care au stat lângă el în zilele bune și în cele grele, oameni care au cunoscut neliniștile, eșecurile, bucuriile și izbânzile.

Scena întâlnirii cu figurile trecutului literar – Gib I. Mihăescu, Al. Macedonski, Radu Gyr, Traian Dorz, Petre Țuțea, Mircea Vulcănescu – introduce o dimensiune memorială și simbolică. Personajele nu sunt reproduceri biografice exacte, ci „figuri ale memoriei”. Replica lui Florin – „Ca să nu fiu complice cu uitarea” – concentrează, poate, cel mai bine filosofia piesei.

În viziunea Lucianei Mironescu, aceasta înseamnă să nu accepți dispariția oamenilor, a valorilor și a adevărurilor în tăcerea timpului. Ultima scenă a piesei dramatice este construită circular. Copilul Florinel se întoarce în viața bătrânului Florin, ca și cum timpul ar fi făcut un ocol pentru a-l readuce la origini. Copilul îi amintește că încă nu a terminat. „Atunci trebuie să continui”, spune bătrânul. Este o imagine fabuloasă și simbolică. Scriitorul îmbătrânește, dar copilul din el nu moare. Dimpotrivă, tocmai acel copil îi dă energia de care are nevoie și-l obligă să-și continue opera literară. Iar când Titina îl întreabă ce scrie, răspunsul este tulburător prin simplitate: „Viața mea.”/„N-ai scris-o deja?”/„Nu. Am trăit-o.” În aceste câteva replici se află o întreagă filosofie a existenței umane. Viața nu poate fi confundată cu literatura despre viață. Mai întâi trebuie trăită, apoi înțeleasă, apoi transformată în cuvânt, un proces în care Dumnezeu are cuvântul suprem.

Luciana Mironescu a avut știința să nu transforme biografia lui Al. Florin Țene într-un simplu șir de date, care la un moment dat ar fi plictisit cititorul. A ales teatrul ca pe o oglindă în care copilul, tânărul și bătrânul se pot întâlni. Iar această întâlnire peste timp dă textului o dimensiune aparte. În fond, ce rămâne după un om? Titlurile trec. Premiile se așază în vitrine. Diplomele se îngălbenesc. Fotografiile devin amintiri. Cuvântul însă, atunci când este așezat cu talent și adevăr pe hârtie, poate continua să respire. Iar piesa Lucianei Mironescu tocmai acest lucru îl afirmă, de la prima până la ultima pagină: omul este trecător, dar cuvântul adevărat poate deveni o formă de nemurire, fiindcă: „Cuvântul nu moare.”

Gelu Dragoș, UZPR

„Jurnalismul ca memorie a unei culturi naționale”

Analiză literar-stilistică a volumului „Scurtă istorie a jurnalismului românesc” de Al. Florin Țene

Volumul „Scurtă istorie a jurnalismului românesc. De la primele gazete la presa digitală”, apărut la Editura „Liga Scriitorilor” în 2026, se înscrie într-o zonă de interferență între istoria presei, eseul cultural și sinteza cu caracter didactic. Lectura sa poate fi făcută nu doar sub raport informativ, ci și din perspectiva modului în care autorul construiește o poveste despre jurnalism ca fenomen cultural, instituțional și moral.

Ideea centrală a volumului este formulată încă din Cuvânt înainte: istoria jurnalismului românesc este privită ca „istoria devenirii moderne a României” iar afirmația fixează de la început perspectiva lui Al. Florin Țene: presa nu este tratată ca simplă succesiune de publicații, ci ca participant activ la transformarea societății. Această concepție este reluată în introducere, unde jurnalismul apare ca „memorie a societății”, iar ziarul fondator este definit printr-o pluralitate de funcții: informație, comentariu, program politic, text literar și instrument educativ. Prin urmare, cartea are o teză culturală, nu doar una istorică. Jurnalismul este interpretat drept instituție a modernizării, laborator al limbii române, spațiu de formare a opiniei publice și, în momentele de criză, instrument al confruntării dintre libertate și putere.

Construcția cărții este predominant cronologică, dar cronologia este dublată de o organizare tipologică. După capitolele introductive despre premisele apariției presei și începuturile periodicului, autorul fixează anul 1829 drept moment fondator, apoi urmărește succesiv presa pașoptistă, Unirea de la 1859, perioada lui Alexandru Ioan Cuza, profesionalizarea presei, interbelicul, comunismul și transformările de după evenimentele din decembrie 1989, până la jurnalismul digital actual.

Această structură are avantajul clarității panoramice iar cititorul poate urmări ușor traseul de la Curierul Românesc și Albina Românească la presa online și rețelele sociale de azi.

În același timp, titlurile capitolelor au o funcție aproape eseistică. Exemplific: „Mihai Eminescu – modelul jurnalistului de idei”; „Constantin Mille și modernizarea profesiei”; „Epoca interbelică: vârsta de aur a jurnalismului românesc”; „Cenzura și deformarea adevărului jurnalistic” ori „Viitorul jurnalismului românesc” nu sunt simple indicații bibliografice, ci formule interpretative. Se poate observa astfel o alternanță între istorie factuală și judecată de sinteză.

Una dintre particularitățile cele mai vizibile ale scriiturii „Scurtă istorie a jurnalismului românesc. De la primele gazete la presa digitală” este preferința pentru propoziția concisă și pentru formularea sentențioasă. Un exemplu reprezentativ în acest sens apare în portretul lui Heliade Rădulescu: „Prin ziar, informația ajungea periodic la cititor. Prin ziar, limba română își consolida statutul în spațiul public. Prin ziar se forma opinia.”  Repetiția sintactică a grupului „Prin ziar” creează un paralelism cu efect retoric. Stilul nu este aici analitic în sens universitar strict, ci oratoric și demonstrativ. Autorul Al. Florin Țene caută formula memorabilă, care să rămână în memoria cititorului pentru mult timp.

Același procedeu apare în prezentarea cenzurii comuniste: „În locul informației verificate, apăreau formule ideologice. În locul anchetei jurnalistice, propaganda. În locul pluralismului, monopolul politic.”  Este o construcție bazată pe anaforă, antiteză și gradație. Discursul istoric capătă astfel o tensiune morală evidentă. Din punct de vedere stilistic, putem vorbi despre un stil eseistic cu nucleu didactic, autorul având temeinice studii didactice și pedagogice, în care ideile sunt formulate astfel încât să poată fi reținute și reproduse cu ușurință.

Un procedeu structural al volumului „Scurtă istorie a jurnalismului românesc. De la primele gazete la presa digitală” este opoziția. Autorul definește istoria presei prin perechi conceptuale precum: putere / libertate; adevăr / propagandă; interes public / interese politice și economice; informație / manipulare; pluralism / monopol; libertate / cenzură.

În consecință, volumul poate fi citit ca o istorie a unei tensiuni perpetue: presa se află mereu între vocația sa de serviciu public și presiunile exercitate de puterea politică sau economică. Un alt merit al volumului este că istoria instituțiilor este permanent individualizată. Personalități precum Asachi, Heliade Rădulescu și George Barițiu nu apar doar ca nume în cronologie, ci ca figuri exemplare ale jurnalistului fondator. Mihai Eminescu devine „jurnalistul de idei”, I.L. Caragiale — jurnalistul critic și satiric, Hasdeu — jurnalistul intelectual, iar Constantin Mille — reprezentantul profesionalizării.

În acest sens, volumul construiește o adevărată tipologie a jurnalistului român: cărturarul → militantul → jurnalistul politic → profesionistul → jurnalistul audiovizual → jurnalistul digital. Această evoluție constituie, probabil, una dintre cele mai fertile idei sintetice ale cărții.

Un alt fir important este relația dintre jurnalism și literatură. Cartea insistă asupra faptului că, în secolul al XIX-lea, granițele dintre jurnalist, scriitor, profesor și om politic erau fluide. De aici rezultă un capitol implicit al istoriei literaturii române: istoria publicisticii. Eminescu, Caragiale, Hasdeu și Arghezi sunt recuperați nu numai ca scriitori, ci și ca oameni ai presei. În cazul lui Arghezi, de exemplu, autorul subliniază transformarea pamfletului într-o formă artistică și critică.

Partea finală a volumului schimbă discret registrul. Dacă primele capitole au un caracter predominant istorico-cultural, secțiunile despre internet, rețele sociale și inteligență artificială au o tentă mai pronunțat eseistică și prognostică. Al. Florin Țene observă că internetul rupe legătura dintre actualitate și ritmul cotidian al ziarului: informația poate fi publicată „instantaneu”, iar jurnalistul digital lucrează într-un ritm continuu. Apare astfel una dintre contradicțiile esențiale ale jurnalismului contemporan: viteza informației crește în timp ce necesitatea verificării ei nu scade, ci devine mai mare. De unde și concluzia autorului Al. Florin Țene: în pofida inteligenței artificiale și a automatizării, jurnalistul nu dispare, deoarece într-o lume suprasaturată de informație verificarea adevărului devine tocmai funcția decisivă a profesiei.

Din punct de vedere critic, volumul „Scurtă istorie a jurnalismului românesc. De la primele gazete la presa digitală” are o mare accesibilitate discursivă. Fraza este limpede ca izvorul de munte, vocabularul este predominant comun și conceptual, iar construcțiile sintactice evită deliberat obscuritatea. Unele judecăți sunt formulate foarte categoric, iar demonstrația istorică rămâne uneori în planul afirmației sintetice. „Scurtă istorie a jurnalismului românesc. De la primele gazete la presa digitală” își găsește unitatea nu atât în exhaustivitatea informației, cât în ideea de continuitate culturală. De la primele gazete până la jurnalismul digital, autorul urmărește aceeași întrebare fundamentală: ce se întâmplă cu adevărul public atunci când mijloacele de comunicare se schimbă? Răspunsul volumului este unul de natură etică: tehnologia se modifică, instituțiile se modifică, publicul se modifică, însă responsabilitatea jurnalistică rămâne. De aceea, fraza de final a concluziilor — presa ca „spațiu al libertății și al responsabilității” — funcționează ca adevărat principiu ordonator al întregii cărți.

Volumul „Scurtă istorie a jurnalismului românesc. De la primele gazete la presa digitală” nu urmărește numai când și unde au apărut publicațiile, ci încearcă să explice ce rol a avut cuvântul public în devenirea societății românești. Scriitura sa, sentențioasă și uneori aforistică, favorizează sinteza și memorabilitatea iar structura cronologică, completată de portrete și tipologii, transformă istoria jurnalismului într-o narațiune despre modernizarea României. În fond și la urma urmei, aceasta este ideea cea mai convingătoare a cărții domnului Al. Florin Țene: jurnalismul nu este doar istoria unor ziare, ci istoria felului în care o societate a învățat să se privească pe sine prin cuvântul public.

În loc de concluzii am să mă folosesc de cuvintele autorului Al. Florin Țene din finalul cărții: „Încheind aceste rânduri, consider că această carte merită să fie primită cu atenție de cititorii interesați de cultură, istorie, literatură și de destinul valorilor românești. Ea nu oferă doar răspunsuri, ci deschide și alte drumuri de cercetare și meditație. Să lăsăm, așadar, cartea să-și continue singură călătoria. Din momentul în care ajunge în mâna cititorului, ea nu mai aparține numai autorului. Devine parte din memoria celui care o citește și, prin acesta, parte din memoria colectivă. Iar dacă după ultima pagină cititorul va rămâne cu o întrebare, cu o emoție, cu o amintire sau cu dorința de a afla mai mult, atunci această carte și-a împlinit rostul.” Felicitări!

Gelu DRAGOȘ, UZPR

 

Despre creația dramatică „Gib Mihăescu – La braț cu Andromeda” de Al. Florin Țene

Câteva cuvinte despre creația dramatică în trei acte „Gib Mihăescu – La braț cu Andromeda” de Al. Florin Țene, editura „Napoca Star” Cluj Napoca merită scris pentru frumusețea demersului autorului și întru memoria celui care a fost Gib Mihăescu.

Pentru cititori, un scurt rezumat al piesei de teatru merită prezentat: Acțiunea începe în orășelul Drăgășani, în casa familiei Mihăescu. Gib este copil și îl ascultă pe tatăl său, Nilă Mihăescu, povestind despre străbunicul Preda Stegaru, pandur în oastea lui Tudor Vladimirescu. Din discuția cu tatăl său, Gib învață că adevăratul curaj înseamnă să mergi înainte chiar și atunci când îți este frică. Tot atunci apare dorința lui de a deveni scriitor. Tatăl îi explică faptul că scriitorul este omul care pune în cuvinte ceea ce ceilalți simt, dar nu știu să exprime. Ani mai târziu, Gib tânăr fiind discută cu prietenul său, Gheorghe „Gogu” Stoian. Gib este atras de stele și de Andromeda, iar Stoian observă că prietenul său pare incapabil să trăiască o singură viață. Gib se vede atât avocat, cât și scriitor, dar mai ales trăiește intens în propria imaginație. În viața lui Gib apare Luminița, pe care acesta o transformă în imaginar într-o „stea”, apoi în Andromeda. Pentru el, iubirea nu este doar o relație reală, ci devine un ideal. Izbucnirea războiului schimbă totul. Gib și Stoian sunt mobilizați. Deși Gib este avocat, iar Stoian student la Farmacie, războiul îi transformă în soldați. Cei doi își promit că se vor întoarce.

Din actul II numit „Dumnezeu moare când vorbesc armele” aflăm că în timpul recrutării, Gib este declarat inițial respins din cauza unei insuficiențe toracice. El suferă pentru că vrea să participe la război alături de ceilalți. Stoian pleacă, iar Gib rămâne singur cu sentimentul despărțirii. Gib refuză să rămână în urmă, se întoarce spre război și ajunge pe front, unde se reîntâlnește cu Stoian. În tranșee, cei doi discută despre moarte, frică și posibilitatea de a nu se mai întoarce. Gib îi cere prietenului să transmită celor din Drăgășani că a iubit orașul și că a vrut să scrie. Într-o scenă nocturnă, Gib scrie în tranșee. Pentru el, literatura devine o modalitate de a scoate războiul din suflet. El nu crede că literatura poate învinge războiul, dar consideră că poate salva ceea ce războiul încearcă să distrugă în sufletul omului. Andromeda capătă aici o semnificație profundă: pentru soldatul din tranșee este „o promisiune că există încă un cer”. Războiul se termină, iar Gib și Stoian se întorc spre casă. Stoian își va urma profesia de farmacist, iar Gib va continua să fie avocat, dar prietenul său înțelege că adevărata vocație a lui Gib este literatura.

În actul III numit „Scriitorul și umbra” aflăm că după război, Gib începe să scrie, în special noaptea. Soția sa, Elena, observă acest fapt iar Gib îi explică faptul că ziua trebuie să fie avocat, în timp ce noaptea este el însuși. Pentru el, scrisul devine o parte esențială a identității. Stoian îl vizitează și cei doi își continuă prietenia. Apoi apar Cezar Petrescu și alți scriitori. Gib își construiește treptat reputația literară. Discută despre opere precum „Vedenia”, „Pavilionul cu umbre” și „Rusoaica”.  Succesul literar îl face cunoscut iar George Călinescu, Gala Galaction, Vasile Voiculescu și N. Crevedia discută despre valoarea și succesul operei sale. Gib însă vede în celebritate și un pericol: omul poate ajunge să nu se mai audă pe sine atunci când ceilalți încep să vorbească prea mult despre el. Spre final, Gib se îmbolnăvește și ajunge într-o cameră de spital. Stoian îl vizitează. Gib îi cere să nu lase să se piardă ceea ce a fost: Drăgășaniul, Andromeda și literatura română. În ultima noapte, Luminița apare ca o prezență imaginară. Gib își amintește de casă, părinți, Elena, copii, Gogu și biblioteca plină de cărți, inclusiv ale lui. Înțelege că opera sa va rămâne.  În epilog, Stoian anunță moartea lui Gib, dar subliniază că scriitorul nu moare cu totul, deoarece rămâne în cuvintele sale. Andromeda apare pe fundal, devenind simbolul drumului lui Gib către eternitate.

Al. Florin Țene construiește personajul principal ca fiind un intelectual sensibil, marcat încă din copilărie de fascinația pentru istorie, lectură și visare. Dialogurile cu părinții evidențiază influența educației asupra formării sale morale și intelectuale. Tatăl îi definește scriitorul ca „un om care pune în cuvinte ceea ce ceilalți oameni simt, dar nu știu să spună”, iar acest moment devine punctul de plecare al vocației lui Gib.

Pe parcursul piesei apare conflictul piesei, acela dintre profesia de avocat și adevărata lui chemare, scrisul. Ziua este avocat, iar noaptea scriitor, mărturisind că numai în timpul nopții poate fi el însuși. Această opoziție simbolizează tensiunea dintre obligațiile sociale și libertatea creației artistice. Autorul Al. Florin Țene prezintă astfel un personaj aflat într-o permanentă căutare de sine, pentru care literatura nu este o simplă profesie, ci o formă de existență.

Un element central al piesei este simbolul Andromedei. Luminița, iubirea din tinerețe, care depășește statutul unui personaj obișnuit și devine o prezență spirituală, o stea călăuzitoare în imaginarul lui Gib Mihăescu. Protagonistul afirmă că Luminița este „o stea”, iar prietenul său Gogu observă că el transformă femeia într-o adevărată constelație. „Andromeda” dobândește o valoare simbolică multiplă. Ea reprezintă iubirea absolută, idealul inaccesibil și speranța care îl însoțește pe Gib în cele mai dificile momente ale vieții. În timpul războiului, „Andromeda” devine „o promisiune că există încă un cer”, sugerând că frumusețea și speranța pot supraviețui chiar și în mijlocul violenței. În finalul piesei, Luminița reapare într-o dimensiune aproape mistică, conducându-l pe scriitor spre împăcarea cu propriul destin și cu moartea. Astfel, Andromeda devine simbolul eternității și al continuității spiritului creator.

Dovedind un mare talent scriitoricesc, Al. Florin Țene prezintă războiul nu doar ca un conflict militar, ci și ca o experiență existențială. În tranșee, personajele discută despre frică, moarte și sensul vieții. Gib mărturisește că scrie pentru a împiedica războiul să îi invadeze sufletul: „Dacă nu scriu, războiul intră în mine.” Literatura apare astfel ca un mijloc de salvare interioară și de păstrare a umanității. Experiența frontului explică sensibilitatea psihologică a viitorului scriitor și justifică interesul său pentru conflictele sufletești ale personajelor din operele sale.

Relația dintre Gib Mihăescu și Gogu Stoian reprezintă unul dintre cele mai importante nuclee afective ale piesei. Gogu este prietenul fidel care îl însoțește în momentele decisive: în tinerețe, pe front și în ultimele clipe de viață. Promisiunea făcută înainte de război – aceea că se vor întoarce împreună – devine un simbol al solidarității și al speranței.

De remarcat faptul că Al. Florin Țene evidențiază modestia protagonistului Gib. El afirmă, printre altele, că adevăratul scriitor nu scrie pentru glorie, ci pentru că nu poate trăi fără a scrie. Această idee definește creația artistică drept o necesitate existențială și nu un moft.

În încheiere doresc să afirm că piesa de teatru „Gib Mihăescu – La braț cu Andromeda” este o creație literară în care reconstituirea biografică depășește simpla evocare documentară, dobândind valențe simbolice și filozofice. Prin articularea destinului individual cu marile teme ale existenței – iubirea, războiul, fragilitatea condiției umane și aspirația spre absolut - autorul Al. Florin Țene propune o perspectivă profundă asupra raportului dintre viață și creație. Andromeda devine astfel expresia unui ideal permanent, în timp ce literatura capătă funcția de spațiu al recuperării și al permanenței spirituale. Din această perspectivă, piesa poate fi considerată nu doar o reconstituire artistică a personalității lui Gib Mihăescu, ci și o meditație asupra memoriei culturale și a puterii artei de a transforma existența efemeră în durată spirituală. Felicitări!

Gelu Dragoș, UZPR