Nu aş fi dorit să scriu niciodată acest text. Cuvintele nu
mai ascultă de inimă ci sînt hărţuite peste emisfera firescului. Vestea are
culoare neagră. Sufletul a intrat în zona tristă a soarelui. De acum Luna se va
oglindi în propria ei mitologie. Firul s-a rupt pe faţa pămîntului. Se leagă
fără nod în partea dreaptă a raiului. Vedeţi, tot încerc să mă (să vă) amăgesc cu o crudă realitate. Prietenul
şi colegul nostru Gheorghe Peter s-a scufundat în tăcere. Vă mărturisesc că în
colţul drept al hîrtiei, în locul lacrimei, s-a arătat o pată de lumină. Era
aprinsă ca obrazul unei adolescente. Aşa mi-am amintit de un sfîrşit de an
şcolar de la Liceul pedagogic din Sighetu Marmaţiei cînd în faţa careului
format din sute de elevi Gheorghe Peter, elevul din acea vreme, a făcut cîţiva
paşi înainte. Directoarea din acel timp a rostit: este elevul cu cea mai mare
medie din liceu. Flori şi aplauze. Niciodată premiantul nu a fost invidiat ci dimpotrivă
a fost iubit. Inteligenţa lui dublată de o memorie fertilă s-a răsfrînt fericit
înspre matematică. Lecturile l-au întărit înspre spiritul umanist. Citea presă
cu înverşunare. Învăţător la Borşa. El la şcoala de la Gară. Ştefan Hruşcă la
simultan pe deal. În preajmă Aurel Pantea, Mircea Petean, George Boşca, Ion
Zubaşcu. Atmosferă literară de referinţă. Gheorghe Peter era în această
armonie. După cum aţi bănuit ne-am ştiut din liceu. La Borşa, în casa lor,
între timp şi-a legat destinul de Magda, era locul în care puteai visa. Oraşul
Borşa a fost o experienţă de răscruce. Scria şi visa să stea lîngă rotativă.
Visul s-a împlinit. A absolvit Facultatea de Jurnalistică. Numele lui în presă
devine referinţă. Mai ales în paginile ziarului "Graiul Maramureşului".
Calităţile de care vorbeam i-au fost de mare ajutor. Gheorghe Peter citea.
Cărţile şi ziarele i-au fost stele fixe. Aşa că în orice împrejurare a fost un
conviv excelent. Dacă simţea că te poate necăji avea o vorbă tămăduitoare:
Te-ai supărat, ţi-a trece. Şi îţi trecea. Cultura lui era respectată. Putea fi
chiar temută în discuţii. Pe acest ecran se proiecta opera lui publicistică.
Parte din ea concretizată în carte. Făcea parte din spiritul profund al
Maramureşului. Manifestat în mare parte socratic. Dar fibra lui de maramureşean
era relevantă. Aici ne întîlneam pe spaţii largi. Chiar prin sîngele unor
strămoşi apropiaţi. El trăia într-un fel aparte spiritul Marmaţiei. Era forma
lui de viaţă. Podul Ronişoarei era centrul pămîntului. Părinţii, familia,
prietenii, un cosmos atît de drag încît îl privea adeseori prin lacrimi. Ceea
ce înseamnă suprema adoraţie. A fost, astfel, mistuit de o frumoasă risipă.
Ceva din lumina eternă. Din păcate nu prea avem răgaz să ascultăm cîntecul
interior al aproapelui. Ştiu limpede, în Gheorghe Peter stăteau în latenţă
multe simfonii ale vieţii. Erau rodul cunoaşterii. Prietenul nostru dispunea şi
de o gîndire suplă care îl făcea agreabil, respectat. A dat graţie multor
întîlniri. De Gheorghe Peter m-a legat viaţa. Dar mai ales zborul ei. O
solidaritate misterioară dar sinceră. Aşa am căzut în frumoasa capcană a
prieteniei. Adică ne era dor de noi. Splendidă ambiţie lumească. Frumoasă
împlinire omenească. Da, acest text nu aş fi dorit să-l scriu niciodată.
Cuvinte care mă despart de un prieten. Un coleg. În faţa despărţirii definitive
negura din lume trebuie risipită. Numai aşa putem trece împăcaţi Marele Rîu. Nu
ne vom lecui niciodată de durerea despărţirii de un prieten şi un coleg. Un
condei excelent. A iubit lumea de aceea a trăit viaţa intens. A preţuit
frumosul ca un romantic. Strig ca Ghilgameş. "A murit Enkidu, prietenul
meu, care vînase cu mine lei". Nu uit ce ne-a spus amîndurora Nichita la
Borşa. Într-o şoaptă profetică: "Viaţa este o aventură a luminii. S-a
făcut dimineaţă şi lumină este. Scoală-te şi umblă". De acum voi umba mai
singur prin Marmaţia. Cu un felinar de grîu aprins.
Gheorghe Pârja
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu