Editorial - Despre legitimitatea puterii politice în practica băsesciană sau Falsul Cato

de Ionuţ BUDA

Legitimitatea este necesară pentru exercitarea autorităţii politice. Naţiunea, ori corpul electoral mai exact, este titulara suveranităţii şi implicit sursa principală de legitimare. Virgil Măgureanu arată în “ Studii de Sociologie politică” mai multe teze în încercarea de a defini legitimitatea puterii. Mai întâi porneşte de la definiţia dată de Max Webber: “legitimitatea este echivalentă cu credinţa în legitimitate iar puterea legitimă este puterea care este considerată ca legitimă”. Această definiţie este nuanţată de S.M. Lipset: “ Legitimitatea este capacitatea de a crea şi menţine credinţa că instituţiile existente sunt cele mai adecvate pentru societate” iar, în acelaşi spirit, David Beethan defineşte această legitimitate “ O calitate atribuită unui regim de către o populaţie. Acea calitate este rezultatul capacităţii guvernamentale de a crea legitimitate”.

Aşadar acest tip de legitimitate specifică democraţiilor contemporane este unul legal-raţional ce are ca şi temei exprimarea unei atitudini politice de către corpul electoral prin mecanismul votului. Ori cum să ai legitimitate când spui oamenilor, ori mai bine spus îi constrângi, să nu participe la vot? Partidele politice trebuie să se confrunte pe câmpul de luptă electoral, lăsând pe alegători să decidă care dintre ele le reprezintă mai bine concepţiile şi interesele. Un preşedinte care refuză lupta electorală mai are oare autoritate politică?

Tot Virgil Măgureanu arată că în sociologia politică contemporană  tendinţa dominantă în ce priveşte legitimitatea politică este dată de de distincţia făcută de Carl Schmitt între legitimitate şi legalitate: “legitimitatea înseamnă conformitate cu dreptul, în timp ce legalitate trimite la conformitate cu legea”.

Astfel, în concret, potrivit legii referendumului în vigoare, în baza căruia a avut loc şi referendumul din 29 iulie, soluţia legală a fost aceea a invalidării referendumului, deci Traian Băsescu a rămas la Cotroceni. În România orice este posibil! Paradoxul unui sistem legislativ care în loc să fie un slujbaş fidel al poporului suveran, îi anihilează propria voinţă! Această confuzie între legitimitate şi legalitate ca şi consecinţă a stabilirii cvorumului legal de 50% plus 1 a condus la acest paradox politic de care Băsescu a profitat. Legalitatea a devenit legitimitate!

Pe de altă parte acelaşi autor menţionat anterior prezintă trei niveluri ale existenţei legitimităţii puterii, care trebuie menţionate aici:

-         mai întâi – conformitatea cu regulile (legea);

-         în al doilea rând – regulile (legea) pot şi trebuie împărtăşite atât de guvernanţi cât şi de guvernaţi;

-         în al treilea rând – existenţa consensului în rândul guvernaţilor faţă de relaţia particulară de putere.

Această din urmă concepţie asupra legitimităţii oferă o soluţie mai echitabilă decât raportarea stricto sensu la lege. Băsescu ar trebui să aibă demnitatea de a accepta că puterea nu poate fi exercitată fără un suport popular, fără un consens general care să-i sancţioneze programul politic. În lipsa unui sprijin popular şi având ca suport doar forţa de coerciţie a legii, puterea este lipsită de autoritate.

În aceste condiţii se impune cu necesitate o reformare masiva a sistemului juridic român, începând evident cu legea fundamentală. Bietul Băsescu e bun în intenţii: revizuirea Constituţiei, reformarea clasei politice, modernizarea justiţiei – teme frecvente în discursul său dar fără concretizare. Lupta politică din păcate e mai mult în faţa ecranelor cu subiecte penibile şi promisiuni electorale patetice. Ţara are alte probleme, dar ai noştri politicieni preferă să rostească vorbe în vânt, lipsite de vreun efect politic.

Am menţionat anterior diverse teze în definirea legitimităţii puterii având ca instrument sociologia politică. Ar fi indicat ca noile generaţii să facă mai multe ore de sociologie şi istorie  deoarece prin aceste două materii se poate forma o nouă conştiinţă colectivă civică aptă de a judeca lucid situaţia de pe scena politică. Dar evident că sistemul educaţional românesc continuă să promoveze matematica ca disciplină fundamentală, deşi şi acum mă întreb care este  utilitatea logaritmilor şi a extragerii rădăcinii pătrate. Ideal ar fi ca politicienii noştri să fi citit înainte de a intra in funcţie Republica lui Platon, prin studenţie, cândva. Avem nevoie de un popor educat, de o clasă politică responsabilă în care interesul statului e pus deasupra intereselor de grup. Nu vreau să fiu acuzat de idealism prin vorbele mele, exprim doar un fapt ce-n alte state este unul normal.

Flacăra democraţiei, purtată cu atâta patetism de către Băsescu, e încă o insultă la adresa poporului român. Băsescu e un maestru al deturnării voinţei suverane a naţiunii în interesul său. Titularul suveranităţii, poporul, nu-l mai susţine, o spun cu riscul de a ma repeta, dar Traian e apărătorul democraţiei. A cui democraţie oare? Rolul de Cato cel Tânăr interpretat cu atâta patetism de acest personaj politic produce românilor mult dezgust. Românii sunt sătui de acest pretins apărător şi stindard al democraţiei în lupta cu putredul Parlament.

Aristocrat roman, apărător al democraţiei şi adversar a lui Iulius Caesar, Cato cel Tânăr preferă să se sinucidă decât să vadă concretizate ambiţiile dictatoriale ale lui Caesar. Se sinucide de dragul unor principii democratice, dezgustat de corupţia din societatea romană, chiar dacă probabil ar fi obţinut iertarea lui Caesar, pe când Băsescu nu luptă decât pentru el însuşi şi tagma lui. Rolul de Cato cel Tânăr interpretat cu atâta patetism de acest personaj politic produce românilor mult dezgust. Băsescu e un fals Cato. Lipsit de legitimitate politică Băsescu ar fi trebuit să-şi dea demisia.