Nicolae Manolescu
cerşeşte primirea în Academia Română!
O spunem din capul locului: deşi în scrisoarea cu pricina,
publicată în nr. 39 al „României literare”, Nicolae Manolescu se preface
îngrijorat de neprimirea unor scriitori în Academie, supărarea reală vine din
faptul că el însuşi vrea să devină academician „plin”, ştiindu-se că, de mai
mulţi ani, este doar membru corespondent al acestui înalt for!
150 de candidaţi pentru 2 locuri!
Să lămurim, mai întâi, această chestiune a noilor membri ai
Academiei.
Nicolae Manolescu spune în scrisoarea sa:
„Vă scriu (...) ca urmare a nedumeririi care mă cercetează
de la o vreme, legată de refuzul repetat al domniei-voastre de a accepta candidatura
unor scriitori români în vederea alegerii ca membri ai înaltului for academic.
În calitate de preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România, vă trimit de
şase ani propuneri de candidaturi, fără, desigur, pretenţia de a li se da
tuturor curs. Alegerea este la latitudinea plenului Academiei. Secţia are un
cuvânt greu de spus”.
Toată lumea ştie că intrarea în Academie nu se face ca la
UTC, ci doar în limita locurilor disponibile şi doar atunci când, prin decesul
unui membru, se vacantează un loc. În prezent, la Secţia vizată de Manolescu
sunt două locuri vacante, pentru care s-au înregistrat până acum peste 150 de
propuneri, ceea ce a creat un adevărat haos!
Practic, 12 membri trebuie să aleagă doi candidaţi dintre
toţi cei 150, or, este aproape imposibil ca aceste combinaţii să stabilească o
unanimitate! În acest sens, preşedintele Secţiei, acad. Eugen Simion, avea
dreptate când ne-a declarat, în exclusivitate, că „misiunea celor 12 ar putea
deveni ridicolă”. Cu toate acestea, Eugen Simion speră ca până la sfârşitul
acestui an problema să fie, totuşi, rezolvată „dacă se va conveni mai întâi
asupra unor principii: unul dintre cele două locuri să fie acordat unui
scriitor din diaspora, căci ar merita un semn de respect şi scriitorii care au
înfundat puşcăriile sau au fost obligaţi să ia calea exilului”. Celălalt loc,
crede Eugen Simion, ar trebui ocupat de un scriitor a cărui valoare a fost
certificată în timp, fostul preşedinte mirându-se că pe lista aceea
interminabilă nu figurează, de pildă, Mircea Dinescu: „De ce să nu fie Dinescu
primit în Academie, din moment ce toată critica literară se întrecea în a-i
lăuda opera? Şi nici nu trebuie uitat rolul său în evenimentele din ’89, cărora
şi scriitorii le datorează câte ceva!”.
Cu „Cenaclul de luni” în Academie?
Întrebarea care se pune este: de ce crede Nicolae Manolescu
că un loc în Academie i se cuvine de drept?
Umilit de George Călinescu, care-l considera un „ipochimen”,
Manolescu se visează un urmaş al lui Titu Maiorescu sau al lui Lovinescu.
Neavând însă norocul să-i treacă prin faţă nici Eminescu, ca lui Maiorescu,
nici Ion Barbu, ca lui Lovinescu, Nicolae Manolescu a trebuit să împrumute
cadrul formal şi a înfiinţat în facultatea unde preda „Cenaclul de luni”, pe
care l-a promovat ca şi cum, în afară de studenţii săi, nimeni n-ar mai fi
scris nimic în ţara asta!
Aşa s-a născut mitul Mircea Cărtărescu, ajuns acum să fie
finanţat pentru a-şi scrie cărţile, ba, chiar, printr-un sistem de relaţii bine
pus la punct, să fie nominalizat pentru Nobel!
Pentru reuşita acestui „proiect cultural” s-au cheltuit
mulţi bani, astfel încât era inevitabil ca susţinerea lui să se armonizeze cu
interesele politice. Nu întâmplător, în toţi anii de după Revoluţie, „România
literară”, principala revistă a Uniunii Scriitorilor, condusă chiar de Nicolae
Manolescu, a devenit tribuna politică a mentorului său, unde şi azi Mircea
Mihăieş continuă seria editorialelor politice care îmbrăţişează cu drag
Puterea!
„România literară”, iulie 1990, interviul lui Manolescu cu Ion Iliescu
Astfel, imediat după evenimentele din 13-15 iunie 1990,
însuşi Manolescu publica în „România literară” un amplu interviu cu Ion
Iliescu, interviu pe care nu cred să aibă puterea să-l revadă. Pentru
exemplificarea atitudinii sale, reamintim aici doar prima întrebare adresată de
Manolescu, pentru care şi Ceauşescu ar fi fost invidios:
„Domnule Preşedinte, daţi-mi voie să încep cu o întâmplare.
Ea este semnificativă în privinţa speranţelor pe care mulţi intelectuali le-au
nutrit, încă din epoca Ceauşescu, în legătură cu eventuala dumneavoastră
carieră politică. Un prieten scriitor, care nu vă cunoştea personal, s-a
prezentat, când v-a văzut acum un an şi ceva pe coridoarele Editurii Tehnice,
v-a strâns mâna (n-aţi discutat nimic), şi apoi mi-a spus mie, după o zi sau
două când ne-am întâlnit întâmplător: «Acesta va fi Omul». Istoria l-a
confirmat. Credeţi – şi vă rog să mă iertaţi că vă pun atât de direct
întrebarea, dar eu reprezint aici o revistă literară, principala revistă
literară din ţară şi sunt obligat să o fac – credeţi că aţi păstrat simpatia
scriitorilor şi a intelectualilor, care a fost într-un fel cel dintâi şi
(îndrăznesc să spun) poate cel mai preţios capital politic al dumneavoastră?”
Un divorţ la Ambasadă
Interviul acesta cu Ion Iliescu, realizat de Manolescu când
nu se uscase încă sângele din Piaţa Universităţii, nu l-a împiedicat, puţin mai
târziu, să acapareze „Alianţa Civică” chiar din mâinile lui Marian Munteanu,
pentru a o transforma în propriul lui partid!
Şi cum, pe vremea aceea, „Alianţa Civică” avea o susţinere
formidabilă în rândul populaţiei, Manolescu a decis să întindă coarda
parvenirii la maxim şi, în ciuda opozanţilor, s-a înscris în cursa pentru...
preşedinţia ţării! Noroc cu Doina Cornea şi Corneliu Coposu, care l-au susţinut
pe Emil Constantinescu, altfel Manolescu ar fi fost dispus să-l înfrunte chiar
pe „cel aşteptat”, cum îl numise în interviu pe Ion Iliescu.
Înlăturarea din cursa prezidenţială nu l-a împiedicat pe
Nicolae Manolescu să accepte, drept compensaţie, avantajele unor stipendii
interesante. Astfel, în afara meseriei de profesor la Filologie, Manolescu
poate fi găsit pe statele de plată de la Uniunea Scriitorilor, unde este chiar
Preşedinte, pe cele de la „România literară”, unde este director, nerefuzând
nici măcar onorariul de editorialist sportiv la „Evenimentul zilei” sau
contractul cu Editura „Paralela 45”!
Mai presus de orice, însă, Manolescu pune funcţia de
ambasador UNESCO, pe care o deţine de ani buni, luându-şi în misiune şi soţia,
Ioana Manolescu Apolzan, ca secretar al Delegaţiei permanente!Preluare
Cotidianul.ro
C.L.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu