marți, 20 noiembrie 2012

O scrisoare tristă


Nicolae Manolescu cerşeşte primirea în Academia Română!

 Scrisoarea deschisă pe care Nicolae Manolescu i-a adresat-o lui Eugen Simion, fostul preşedinte al Academiei, este un exemplu sinistru de ipocrizie, o demonstraţie clară a portretului pe care G. Călinescu i-l făcuse cu mult timp înainte, când scria că Manolescu este“un ipochimen care nu pricepe codul cultural”!
O spunem din capul locului: deşi în scrisoarea cu pricina, publicată în nr. 39 al „României literare”, Nicolae Manolescu se preface îngrijorat de neprimirea unor scriitori în Academie, supărarea reală vine din faptul că el însuşi vrea să devină academician „plin”, ştiindu-se că, de mai mulţi ani, este doar membru corespondent al acestui înalt for!
150 de candidaţi pentru 2 locuri!
Să lămurim, mai întâi, această chestiune a noilor membri ai Academiei.
Nicolae Manolescu spune în scrisoarea sa:
„Vă scriu (...) ca urmare a nedumeririi care mă cercetează de la o vreme, legată de refuzul repetat al domniei-voastre de a accepta candidatura unor scriitori români în vederea alegerii ca membri ai înaltului for academic. În calitate de preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România, vă trimit de şase ani propuneri de candidaturi, fără, desigur, pretenţia de a li se da tuturor curs. Alegerea este la latitudinea plenului Academiei. Secţia are un cuvânt greu de spus”.
Toată lumea ştie că intrarea în Academie nu se face ca la UTC, ci doar în limita locurilor disponibile şi doar atunci când, prin decesul unui membru, se vacantează un loc. În prezent, la Secţia vizată de Manolescu sunt două locuri vacante, pentru care s-au înregistrat până acum peste 150 de propuneri, ceea ce a creat un adevărat haos!
Practic, 12 membri trebuie să aleagă doi candidaţi dintre toţi cei 150, or, este aproape imposibil ca aceste combinaţii să stabilească o unanimitate! În acest sens, preşedintele Secţiei, acad. Eugen Simion, avea dreptate când ne-a declarat, în exclusivitate, că „misiunea celor 12 ar putea deveni ridicolă”. Cu toate acestea, Eugen Simion speră ca până la sfârşitul acestui an problema să fie, totuşi, rezolvată „dacă se va conveni mai întâi asupra unor principii: unul dintre cele două locuri să fie acordat unui scriitor din diaspora, căci ar merita un semn de respect şi scriitorii care au înfundat puşcăriile sau au fost obligaţi să ia calea exilului”. Celălalt loc, crede Eugen Simion, ar trebui ocupat de un scriitor a cărui valoare a fost certificată în timp, fostul preşedinte mirându-se că pe lista aceea interminabilă nu figurează, de pildă, Mircea Dinescu: „De ce să nu fie Dinescu primit în Academie, din moment ce toată critica literară se întrecea în a-i lăuda opera? Şi nici nu trebuie uitat rolul său în evenimentele din ’89, cărora şi scriitorii le datorează câte ceva!”.
Cu „Cenaclul de luni” în Academie?
Întrebarea care se pune este: de ce crede Nicolae Manolescu că un loc în Academie i se cuvine de drept?
Umilit de George Călinescu, care-l considera un „ipochimen”, Manolescu se visează un urmaş al lui Titu Maiorescu sau al lui Lovinescu. Neavând însă norocul să-i treacă prin faţă nici Eminescu, ca lui Maiorescu, nici Ion Barbu, ca lui Lovinescu, Nicolae Manolescu a trebuit să împrumute cadrul formal şi a înfiinţat în facultatea unde preda „Cenaclul de luni”, pe care l-a promovat ca şi cum, în afară de studenţii săi, nimeni n-ar mai fi scris nimic în ţara asta!
Aşa s-a născut mitul Mircea Cărtărescu, ajuns acum să fie finanţat pentru a-şi scrie cărţile, ba, chiar, printr-un sistem de relaţii bine pus la punct, să fie nominalizat pentru Nobel!
Pentru reuşita acestui „proiect cultural” s-au cheltuit mulţi bani, astfel încât era inevitabil ca susţinerea lui să se armonizeze cu interesele politice. Nu întâmplător, în toţi anii de după Revoluţie, „România literară”, principala revistă a Uniunii Scriitorilor, condusă chiar de Nicolae Manolescu, a devenit tribuna politică a mentorului său, unde şi azi Mircea Mihăieş continuă seria editorialelor politice care îmbrăţişează cu drag Puterea!
 „România literară”, iulie 1990, interviul lui Manolescu cu Ion Iliescu
Astfel, imediat după evenimentele din 13-15 iunie 1990, însuşi Manolescu publica în „România literară” un amplu interviu cu Ion Iliescu, interviu pe care nu cred să aibă puterea să-l revadă. Pentru exemplificarea atitudinii sale, reamintim aici doar prima întrebare adresată de Manolescu, pentru care şi Ceauşescu ar fi fost invidios:
„Domnule Preşedinte, daţi-mi voie să încep cu o întâmplare. Ea este semnificativă în privinţa speranţelor pe care mulţi intelectuali le-au nutrit, încă din epoca Ceauşescu, în legătură cu eventuala dumneavoastră carieră politică. Un prieten scriitor, care nu vă cunoştea personal, s-a prezentat, când v-a văzut acum un an şi ceva pe coridoarele Editurii Tehnice, v-a strâns mâna (n-aţi discutat nimic), şi apoi mi-a spus mie, după o zi sau două când ne-am întâlnit întâmplător: «Acesta va fi Omul». Istoria l-a confirmat. Credeţi – şi vă rog să mă iertaţi că vă pun atât de direct întrebarea, dar eu reprezint aici o revistă literară, principala revistă literară din ţară şi sunt obligat să o fac – credeţi că aţi păstrat simpatia scriitorilor şi a intelectualilor, care a fost într-un fel cel dintâi şi (îndrăznesc să spun) poate cel mai preţios capital politic al dumneavoastră?”
Un divorţ la Ambasadă
Interviul acesta cu Ion Iliescu, realizat de Manolescu când nu se uscase încă sângele din Piaţa Universităţii, nu l-a împiedicat, puţin mai târziu, să acapareze „Alianţa Civică” chiar din mâinile lui Marian Munteanu, pentru a o transforma în propriul lui partid!
Şi cum, pe vremea aceea, „Alianţa Civică” avea o susţinere formidabilă în rândul populaţiei, Manolescu a decis să întindă coarda parvenirii la maxim şi, în ciuda opozanţilor, s-a înscris în cursa pentru... preşedinţia ţării! Noroc cu Doina Cornea şi Corneliu Coposu, care l-au susţinut pe Emil Constantinescu, altfel Manolescu ar fi fost dispus să-l înfrunte chiar pe „cel aşteptat”, cum îl numise în interviu pe Ion Iliescu.
Înlăturarea din cursa prezidenţială nu l-a împiedicat pe Nicolae Manolescu să accepte, drept compensaţie, avantajele unor stipendii interesante. Astfel, în afara meseriei de profesor la Filologie, Manolescu poate fi găsit pe statele de plată de la Uniunea Scriitorilor, unde este chiar Preşedinte, pe cele de la „România literară”, unde este director, nerefuzând nici măcar onorariul de editorialist sportiv la „Evenimentul zilei” sau contractul cu Editura „Paralela 45”!
Mai presus de orice, însă, Manolescu pune funcţia de ambasador UNESCO, pe care o deţine de ani buni, luându-şi în misiune şi soţia, Ioana Manolescu Apolzan, ca secretar al Delegaţiei permanente!Preluare Cotidianul.ro

                                                                                            C.L.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu