Poezii de Mircea Cărtărescu

Dă Lăbuţa (vei Da şi Boticul)

Cri, dă-mi mânuţa şi fii atentă:

e toamnă arborescentă

şi nori în amestec cu stele

curg peste autoturismele de pe şosele.

prin toamnă priveşti ca prin rigla de plastic

din clasa-ntâia: fantastic

se vedea-nvăţătoarea ocolită de curcubeu.

trăim într-un televizor color

cu sonorul dat încetişor...

în culori peruzea, lila, ecosez

zâmbim obraz lângă obraz, împreună

ca Frank Sinatra şi Joan Baez

sau ca doi hamsteri sub un clar de luna.

Cri a mea, Cri

cu tâmplele sidefii.

mi-au cam ieşit fumurile de celebritate din cap

şi viaţa literară mi se pare mai departe decât insulele Malvine

şi fâşnetele de pe stradă mi se par pure obiecte estetice...

nu îmi mai decupez cronicile din reviste,

nu mai "acord" interviuri:

tot ce a fost genialoid în mine mă face acum să zâmbesc.

ştii cât mă obseda structura materiei? cât îl iubeam pe Dylan Thomas?

ştii cum plângeam ascultând "E perfect, mamă"?

acum mentalitatea mea de producător s-a transformat într-una de

consumator

şi nu mai simt nevoia să-mi cultiv obsesiile,

să-mi întreţin nefericirea.

visătoria mea tristă s-a resorbit

acum, când ai răsărit

deasupra mea, cu neoane curbe, de curcubeu.

Cri, dragă eu.

trec autoturisme absente

pe şosele fluorescente.

va veni spic de zăpadă

şi va fi altfel colorată fiecare piatră de pe stradă

o să viscolească peste parbrize, capote

iar noi, sub plapuma de satin

vom citi la caldură Truman Capote

în miros de scorţişoară şi vin.

în televizorul color

cu sonorul dat încetişor

din părul tău oricare fir, şuviţă şi franj

va fi dublat cu frez, ciclamen şi oranj

(culorile nefiind bine reglate),

Cri a mea cu tâmple perlate.

ştiu acum că viaţa exista ca să fie trăită

asta înveţi de fapt de la o femeie: că nu eşti nemuritor

că nu eşti tot una cu universul chiar dacă eşti un mic univers.

ştiu acum că nici un poem nu a schimbat viaţa nimănui.

dă lăbuţa (vei da şi boticul)

toamna îşi agaţă baticul

în pomii turcoaz.

noi hoinărim prin fototapetul cu frunze gălbui şi cer de atlaz.

Crima Din Şoseaua Ştefan Cel Mare

ieşisem de la scala sufocat de stele, năclăit de stele

muşcat de păienjenii galbeni stelari

era toată bolta stea langa stea

şi stanioluri, cioburi, celuloide şi peruzea

zornăiau, pâlpâiau, era atât de scântâietoare zăpada

încat nu mai puteai să mai ştii care sunt stelele şi care e strada.

la fondul plastic, spre romană, stelele din ce în ce mai apoase,

microbi transparenti, cu protoplasmele de matase

se-mpiedicau de vitrine, se xeroxau pe capote

se ştampilau pe feţele costoboce, cumane şi vizigote,

fete fantastice de pietoni.

era întuneric plombat cu neon.

eram azuriu, ameţit.

- pardon, nu ştiţi cât e ceasul? vă rog frumos!

în jur, pustiu, case şi garduri.

palide strângeri de inima. echipament sportiv, stilouri şi ceasuri.

nelinişti, extaze, iar străzile - râme, cobre, năpârci.

cine putea să întrebe?

cine mi-a pus drugi de gheaţă pe ochi? tu eşti, bebe?

tu eşti mamă? nu, nu port ceas, nu fumez,

nu ştiu unde este strada crizantemelor.

mi-era frică, stomacul imi pătrunsese in ţeastă

dar mă luase de braţ domnişoara nevastă

şi mă freca de negri prin faţa la Hotel Dorobanţi

sub stele, sub jade, ametisturi şi brilianţi.

şi brusc am realizat: era zăpadă, zăpada frumoasa

care ne iubea cu gura tăioasă.

pe drum am vorbit, n-am vorbit, o bârfă subţire

pe când aerul se trăgea în eprubete şi în clistire

şi globuri de barbaţi se spărgeau de colţuri de stea.

am dus-o în camera mea

am pus caseta cu Bob Dylan. şi deodată, cu hainele în ruine,

mă răsturnă cu o mână în beregată

pe somieră şi pe perna rombată,

rozându-mă, dumicându-mă cu maşina de scris,

purtându-mă călare prin realitate, halucinaţie, vis,

prin adevarat! şi prin nu se poate!

prin lasă-mă, iartă-mă, tu femeie doldora de carate,

tu, fulg lângă fulg,

ţicnit-o,

dragoste...

pe pavajul de sticlă, portarul în ghete de sticla

şi motanul în labe de sticla

văzură prin roşia pâclă

şi mai târziu raportară:

- era un fel de femeie, ieşind din lift şi din scară,

părea că leşina, că suspină, că plânge

dar din zulufii uzi îi atârnau cristale de gheaţă roşii de sânge

şi lăsa un lac de sânge şi urme din cizmuliţă

- şi, mai zic eu, ar fi un amănunt agravant...

- a ieşit translucidă în înstelarea de diamant.

am urmarit-o. a luat-o prin Piaţa Romană.

apoi în sus pe lângă fodul plastic şi scala

pe lângă vitrinele încă luminate, cu pixuri, băuturi, calendare,

pe lângă vărgatele troleibuze

- dar, zise motanul, avea un ruj de cianura pe buze

şi când zâmbea, se cangrena strada...

- şi brusc zăpada începuse să ningă

peste cornişe, pe burlane, pe aleile parcurilor

pe capotele autoturismelor, pe gulerele paltoanelor

depunându-se în straturi scântâietoare

pe toţi atomii de sub stelele rotitoare.

- în fine, întrerupse motanul, ne-am întors cu faţa la zid,

căci prea impudica şi luminoasă era Moartea.

 Zepeline Peste Piaţa Bucur-Obor

Zepeline lungi planau peste piaţa Bucur-Obor

erau ochii tăi lungi, văzuţi prin retrovizor.

Cine mai văzuse glisând uriaşe, atâta de-aproape

zepeline cu gene, cu cearcăne, cu fard albăstrui peste pleoape?

Cetăţenii priveau prin ferestrele farmaciei, patiseriei, C.E.C.-ului,

magazinului de confecţii pentru bărbaţi, femei & copii

indicatoarele de circulaţie se muiaseră de plăcere

ţigăncile cu gumă de mestecat cu poze de Alfa-Romeo

îşi suciseră vertebrele cervicale în sus

iar ochii tăi intrau în nori, sclipeau în soare, îndreptându-se mereu

spre apus...

Erau nebuneşti, aveau expresia nebunească pe care ţi-o văzusem în holul

blocului, când ne sărutasem în lumina beculeţelor de la lift,

erau extraordinari şi ameninţători, erau instrumente de război, ovale

zepeline care nu ţineau seama de galbenul zilei de

iunie, de emailul maşinilor de mic litraj parcate în

faţa magazinului Materna

erau pure maşinării, mecanisme de ceas care nu-nţelegeau alfabetul

cosmeticelor, limbajul peltic al costumaşelor pentru copii,

hieroglifele mandarinelor, locuţiunile landourilor din

vitrine

erau orbi la senzaţia de film voalat a înserării străbătută de imaginea

lui Dimov cu cămaţă neagră şi un fuior de barbă îngălbenită

plimbându-şi nepoata în căruciorul dimovian

erau extravaganţi, extravaganţi ca azurul, cereşti ca platina, verzi ca fildeşul,

tari şi uscaţi ca apele mărilor din nord, cu cetacee,

rentabili ca triajele gării Obor

erau pahare de semicristal aruncând curcubee, pungi de plastic subţire

pline cu sprayuri "dalia" pentru export, conteinere cu

geamuri învelite în paie, 109 şi 276 frânând ca nişte

paralitici roşcovani în faţa vitrinelor cu aparate foto

şi rachete metalice poloneze

erau zepeline moi, cu elice, cu veşmântul de pânză cauciucată pe schelet

radiar de aluminiu, cu două motoare a câte 3700 cmc.

dezvoltând o viteză de 80 Km/h, cu capacitatea de

254000 metri cubi de heliu, cu puterea de transport de

5000 de tone, fabricate la Uzinele "Page, Plant & sons",

1972.

erau ochii tăi în vârstă de optişpe ani

întinşi pe toată bolta, şi barosani.

stăteam în staţia lui 21 şi cântam în gând "Picasso’s Last Words" şi mă

simţeam fericit

eram fericit că exist şi credeam, pe cuvânt, credeam prima dată în viaţa

mea în realitatea absolută a maşinilor şi tramvaielor şi bordurilor

credeam şi în nori, mi se părea că am o istorie, că am un trecut, că

am scris cărţi

credeam în bicicletele medicinale din vitrină, în mingile de tenis din

cutiile "Airplane", în fulgii de badminton din cutiile "Double Happiness",

în fiecare bucată de tergal de pe manechinele cu ţeasta goală şi

ochelari de soare

în fiecare mandarină din toneta cu mandarine

ştiam că va veni noaptea cu stele de diamant şi credeam până şi în

stelele care nu pot fi văzute cu ochiul liber

şi credeam că sunt făcut din oase, că în burta mamei mele crescuse

mileul oaselor mele şi mi se configurase traheea, vezica

şi ştiam că acolo visasem primele vise

şi credeam că voi muri şi totuşi nu credeam şi ştiam că nu voi muri

tocmai pentru că nu cred cu totul că este posibil să mori

şi ştiam că nu pot trăi pentru că nu pot crede până la capăt în viaţă

ştiam, da, că râsul şi plânsul sunt tot una cu banii, cu vântul, cu benzina,

cu poşetele, cu lamele, cu uitarea

şi ştiam că nu sunt nimic şi că sunt totul şi că nu sunt nici nimic şi

nici totul

ci că exist, fantoma mea există în staţia de tramvai, unde tramvaiele

trec pe lângă mine ca nişte aisberguri

că văd norii şi blocurile şi cerceii codanelor pentru că lumina lor îmi

palpează retina

filmam existenţa, lumea se strânsese în jurul meu să vadă cum filmez

existenţa, cum mă ocup de ecleraj, cum potrivesc

reflectoarele, cum fac pe inginerul de sunet, cum fac

o probă de microfon reglând înălţimea girafelor, cum

glisez pe căruciorul pe şine, plonjând în travelinguri

fără sfârşit

şi un ţăran făcea cu mâna spre obiectiv ca să se vadă în poemul meu

şi existenţa apăru deodată, grăsana lui Fellini, ţâţoasa, ţestoasa, briliantina,

stroboscopica, proaspăt fardată, cu sclipici pe la

pleoapele grele, cu sudoare pe gât, cu pandantive din

cranii scalpate, cu sticluţe pline de mosc înfipte în

pori, cu zece mii de şerpi veninoşi împletiţi peste păr

ca o cununiţă de premiant, cu verighetă de sânge, cu

măsele de ipsos, cu o sută de mii de ţâţe de capră

sub bluza de garofiţă

ducea sub braţ un video, mesteca radiaţii

iar eu o filmam ca pe ceva în care nu poţi să crezi

ca pe ceva în care nu poţi să nu crezi

eram treaz de parcă aş fi băut un milion de cafele

eram transparent ca unghia de fericire.

şi brusc lumea galben-albastră s-a deschis ca o floare

şi brusc ochii tăi planând pe tot cerul au început să plângă cu lacrimi

scânteietoare

şi deodată sună alarma din miile de ciuperci antiaeriene de pe

acoperişurile construcţiilor înalte

şi brusc oamenii începură să fugă ca sub o ploaie mare sau ca în

"Potemkin"

şi brusc bilele imense de lacrimi izbiră asfaltul

şi şinele de tramvai săriră în aer

şi magazinul Bucur-Obor se ruină încet, arzând ca în filmele de război

şi maşinile se desfăcură în piese şi table şi librăria de vizavi aruncă în

văzduh rigle topite, compasuri strâmbe,

ursuleţi în flăcări, volume pulverizate

şi de sub plăcile mari de asfalt ţăndărite se ridică brusc toată vegetaţia

oprimată: volbura, piciorul-cocoşului,

muşeţelul

şi din pasajul puţind a urină se strecurară afară, cu glugi de vene pe

ţeastă, zeii infernului, decorativi,

inofensivi, insolvabili, Gautama şi Klimt

şi Zagreus şi şopârlele şi hienele şi scorpionii

şi sobolanii şi Miazănoaptea şi Ernst şi Seth şi

Stoiciu şi Krishna

şi şoşelele arseră ca nişte cârpe şi tramvaiele îşi aruncară în aer şasiurile

şi roţile grele de metal

şi vânzătoarea de nechezol cu ghiuluri de aur, îşi aşeză în palmă

oscioarele tălpilor

şi lacrimile cădeau, cât autobuzele, ca peste Dresda

ca peste pădurile Vietnamului, dure ca porţelanul, reci ca scopolamina

şi ochii tăi erau umezi, cu vinişoare roşii, cum fuseseră săptămâna trecută

în Herăstrău, când ne-am suit în roata

mare cu spiţe ca de bicicletă şi n-am văzut

din vârful ei absolut nimic decât pe un

muncitor cu fiu-său, şi ei în roată, care

se holbau la noi cum ne muşcam buzele,

înnebuniţi că nu ne puteam devora

şi ochii tăi alunecau pe cer cu un huruit de motoare

printre norii pufoşi şi berzele cu picioare roşii, berzele rotitoare...

singur, fără apărare în faţa ochilor tăi

adăpostit într-o pâlnie lăsată-n asfalt de o lacrimă-a ta

privind amurgul în ţăndări şi lumea mea redusă la cofraje fumegătoare

mi-am lipit pe faţă masca de gaze cu ochiuri întrebătoare

ca o insectă am tresărit şi-am privit:

stelele se aliniaseră la răsărit

şi luară startul peste lumea-n ruine.

era un maraton, stelele purtau numere de concurs pe spatele tricourilor

multicolore

şi reclame de Pepsi pe şepci, şi călcau peste noi

cu adidaşii moi.

mă gândeam la viaţa mea, la ratarea mea.

la neputinţa mea de a crede şi a nu crede.

atingeam o bucată de tablou de bord, un ciob nesăţios de vitrină

o piesă dintr-o maşină de tuns cine ştie cum nimerită lângă mine

şi îmi spuneam, îmi spuneam şi gemeam:

Doamne, un pui de maimuţă te priveşte în ochi

dar prin arterele mele circulă visele tale

lumea e un tort pe care nu ştiu de unde să-l încep

şi trebuie să-l mănânc pănâ la ultima stafidă

un tort de un miliard de kilometri cubi.

lasă-mă să confund realul cu irealul

lasă-mă acoperit de un val seismic: de palma ta.

să mă asfixiez respirând un deget de-al tău înspumat

un deget cu moluşte şi cefalopode

lasă-mă să vieţuiesc, să dispar...

când ţi-am văzut conturându-se părul, încâlcit ca o maşină cu aburi

şi apoi buzele şi dinţii şi gingiile, căci zâmbeai printre nori

şi răneai cu dinţii pielea de cireaşă a stelelor

apoi ţi-am văzut cerceii inconfundabili de copil cuminte prinşi de lobii

prelungi

şi în sfârşit nasul cu toată nebunia aia de pistrui

şi umerii obrajilor... ce să mai spun,

era capul tău în gros-plan şi în spate stele, era ca în "Războiul stelelor"

erai ca prinţesa Lea din "Războiul stelelor"

doar că te uitai la mine, în groapa mea de obuz

şi îmi zâmbeai, şi am ştiut atunci că sunt din nou îndrăgostit, cum nu

mai fusesem de cinci ani, cum nu mai credeam că o

să mai fiu vreodată

am ştiut că mi se mai dă o şansă

brusc am ştiut că mi se mai dă o şansă.