Nu doresc să intru în culisele actului de la 23 august 1944,
când Regele Mihai I a orchestrat o lovitură de stat împotriva conducătorului
statului, Mareşalul Ion Antonescu. Detaliile conspiraţiei şi întoarcerii
armelor la ordinul tânărului rege sunt arhicunoscute. Un grup minor de consilieri regali şi politicieni
veroşi şi ambiţioşi au pus la cale o lovitură de stat prost gândită şi slab
organizată. Regele Mihai I a aruncat România în braţele URSS fără să negocieze
un armistiţiu, decât abia pe 12 septembrie 1944, prin comunistul Lucreţiu
Pătrăşcanu, la Moscova. De
la 23 august până la 12 septembrie 1944, România a fost practic o ţară ocupată
şi fără apărare în faţa trupelor sovietice. În câteva zile ruşii au ajuns să
defileze la Bucureşti ,
pregătindu-se să comunizeze ţara, cu aportul fostului suveran. Din punct de
vedere istoric şi al diplomaţiei internaţionale, România a fost percepută ca o
ţară ce trădează o alianţă şi bagă cuţitul pe la spate celui cu care a bătut
palma pentru o înţelegere. Ieşirea din Axă nu a fost, paradoxal, bine văzută
nici de către Aliaţi, care au refuzat României statutul de cobeligeranţă la Conferinţa de Pace de la Paris din 1946 şi a supus-o
unor împovărătoare despăgubiri de război. De atunci, ţara noastră e percepută
în cancelariile lumii ca naţiunea care-şi trădează aliatul. În perspectivă
diplomatică şi al relaţiilor internaţionale o ţară care îşi respectă până la
capăt angajamentele, chiar dacă e înfrântă în război, e percepută mai bine de
opinia publică şi cancelarii. Vezi Germania după 1945, Polonia sau chiar
Ungaria. O regulă de bază în dreptul internaţional este respectarea cuvântului
dat şi loialitatea faţă de o înţelegere. Regele Mihai I a încălcat această cutumă
diplomatică şi a dat o lovitură de cuţit pe la spate, chiar Armatei Române,
care lupta vitejeşte pe front şi care, în 1941, dezrobise Basarabia de sub
ocupaţia sovietică. La 23 August 1944 nu a fost nicio insurecţie militară, nici
una populară şi nici o revoluţie socială de eliberare cum ne-a îndoctrinat în
anii 70-80 istoriografia comunistă, ci pur şi simplu o lovitură de palat dată
de regele Mihai I, după modelul italian din 1943, prin care Conducătorul
Statului Antonescu a fost destituit şi arestat, apoi predat unor persoane
particulare cu carnet PCR, aflate în ilegalitate, ce l-au trimis la Moscova.
Istoricii evită
să vorbească ce s-a întâmplat cu trupele române de pe front între 23 august şi
12 septembrie 1944. Sute de mii de soldaţi români au fost dezaarmaţi de ruşi şi
duşi în Siberia. Majoritatea dintre ei au murit pe drum sau în lagărele de
muncă îngheţate. Regale Mihai I are pe conştiinţă moartea a sute de mii de
tineri soldaţi români luaţi prizonieri datorită actului său imatur şi
iresponsabil de la 23 august 1944. Se poate uita Regele Mihai I cu privirea
senină în ochii familiilor şi urmaşilor a celor peste o sută de mii de schelete
ale sodaţilor români răpuşi în Siberia?
Numărul
prizonierilor de război români în Uniunea Sovietică din timpul celui de-al
Doilea Război Mondial a fost ridicat, şi a crescut în special după anul 1943.
Armata Roșie a luat prizonieri de război din Armata română după momentul 23
august 1944, procesul continuând până la semnarea armistițiului cu Aliații de
pe 12 septembrie. Unii dintre prizonieri erau originari din Basarabia și
Bucovina de nord ocupate ca urmare a ultimatumului din 1940, dar cei mai mulți
erau cetățeni români care nu fuseseră niciodată declarați cetățeni sovietici.
În cazul celor dintâi, autoritățile sovietice i-au declarat de naționalitate
„moldovenească”, fiind în general separați de prizonierii „români”, în lagărele
de prizonieri, autoritățile sovietice ținând evidența în general pe
„naționalități” și mai puțin pe țări de origine. În aprilie 1946, Viaceslav
Molotov afirma că, în 1945, 61.662 de prizonieri români fuseseră repatriați,
20.411 participaseră la formarea fiviziilor de voluntari români din Diviziile
„Tudor Vladimirescu” și „Horia, Cloșca și Crișan”, iar alți peste 50.000 de
prizonieri români se mai aflau încă pe teritoriul sovietic. În conformitate cu
statisticile Marelui Stat Major Român de la sfârșitul războiului, numărul
militarilor incluși în categoria „dispăruți” (din care cei mai mulți erau
„prizonieri de război”) a fost de 367.976, din care 309.533 în luptele
împotriva Uniunii Sovietice și 58.443 în vest, în luptele împotriva Germanirei
Naziste și Ungariei Hortiste. Statistica nu a precizat dacă cei 309.533 de
dispăruți „în est” cuprinde și pe militarii dezarmați de sovietici în după 23
august 1944. Într-o notă confidențială întocmită în martie 1945 de delegatia
militară a Comisiei române pentru aplicarea armistițiului se afirmă că până la
23 august 1944 numărul dispăruților în luptă a fost de 163.015 militari, iar, începând
cu 24 august, sovieticii au dezarmat și luat în prizonierat 97.732 de militari
români. Între 23 august şi 12 septembrie 1944, dată la care a fost semnat
armistiţiul, armatele sovietice au făcut prizonieri între 130.000 – 160.000 de
militari români şi au scos din ţară bunuri în valoare de 2 miliarde de dolari
americani. Această poziţie a fost consolidată din punct de vedere militar prin
reducerea forţelor poliţiei române, la 2 octombrie 1944, de la 18.000 la 12.000
de oameni, iar la 26 octombrie şi a armatei române din interior, de la 13
divizii complete la 3 divizii cu efectiv redus, în total 10.000 de oameni. De asemenea, efectivele de grăniceri şi
jandarmi au fost reduse de la 74.086 la 58.018 oameni. În ansamblu, forţele
armate române au fost reduse, de la 419.000 de oameni în mai 1945, la doar
136.000 de oameni în decembrie 1947. În schimb, numărul trupelor sovietice staţionate în România a crescut de la
80.000, la 8 mai 1945, la 615.000, la 1 martie 1946. Deşi, treptat, numărul lor
a scăzut (400.000 la 1 iunie 1946 şi 240.000 la 1 noiembrie 1946), ele au
reprezentat elementul esenţial în desfăşurarea evenimentelor politice şi de
altă natură ce au avut loc în ţara noastră, conform documentelor istorice
publicate.
Prin actul de la
23 august 1944, Regele Mihai I a trădat Armata Română, care lupta pe front
pentru apărarea graniţelor şi suveranităţii naţionale. Soldaţii români s-au
trezit pe front, în urma acţiunii regale, dezarmaţi, umiliţi şi luaţi
prizonieri de către ruşi. La 23 august 1944 drumul spre ocuparea ţării de către
ruşi şi comunizarea României fusese deschis cu nonşalanţă de către Regele Mihai
I. Pentru tot mai mulţi istorici români, actul de la 23 august 1944 e perceput
ca o zi a trădării Armatei Române. O parte a generalilor Armatei Române şi-au
dat seama de trădarea conducerii de la Bucureşti , care oferea ţara pe tavă comuniştilor
ruşi şi au dorit să fugă în iarna lui 1945 în liniile germane din Cehoslovacia
şi să se pună în slujba Guvernului Naţional condus de Horia Sima la Viena. Generalul
Avramescu a fost arestat şi ucis de ruşi, ceilalţi generali români au fost
închişi de către comunişti până la decretul de eliberare din 1964. La toţi
veteranii de război care au luptat pe frontul de est li s-au luat gradele şi nu
au primit pensie până în anul 1990, cu câteva excepţii în vremea lui Nicolae
Ceauşescu. În acest context actul de la 23 August 1944 este din punct de vedere
istoric o dramă militară şi politică pentru poporul român, de fapt începutul
calvarului comunist de 40 de ani. În această zi ar trebui coborât în bernă
Tricolorul în unităţile militare de pe cuprinsul patriei noastre.
Ionuţ Ţene
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu