POESIS – ION GHEORGHE

Calea Cicorilor

De trei ani, o tufă de cicoare umblă prin curtea

cu ierburi a casei noastre de la ţară.

Primul an crescu la piatra de râjniţă ce-am

zidit-o în parapetul polăţii –

Simbolul timpului care macină rotindu-se în sine: seminţe, seminţii.

O tufă plăpândă, crengi slabe, purtând ciucuri de flori de câte o zi –

Răsar în zori să apună veştejindu-se până seara cu toatele,

Lasă loc altora, încet crescătoare măsuri ale timpului mic.

Cetăţi marcate de câte-o stea în albastru

mai sacru decât la Voroneţ;

Un candelabru verde legănându-se de la pământ la cer,

nici n-am băgat de seamă când a dispărut cu stingere lentă.

A doua vară, locul a rămas gol: planta se

mutase mai lângă lumina drumului,

Spre Miază-Zi; la vre-o zece paşi de locul dintâi

crescu alta aidoma celei trecute.

N-am înţeles ce căuta, încotro plecase, ce avea de gând.

Abia anul acesta, al treilea, o găsirăm lângă verdea galerie, la prispă,

Înaltă, până la cănile cu apă unde ne spălăm noi pe faţă –

Aceeaşi plantă: crenguţe slabe, înstelate de flori albastre

Luând asupra sa mersul în timp, calendar de crengi plăpânde.

Înaltă până unde umblă pisoii – ne umple şi vara aceasta

cu albastrul ochilor săi, de fecioară sophină,

cu privirile sale ca Marea Egee, cu uităturile perpetuei adolescente.

Ajunse să ne bage în seamă zi de zi

tot cu alte flori în râvnă către Sud –

se uită hăt, către Macedonia, până în Mikene,

Tracia străbunilor şi Troia.

Eu, care am descoperit cum pleacă Danaii, Dorienii,

Aheii din Tableta a II-a Tărtăria,

Părăsind mai întâi Dacia către Mări, am înţeles

mesajul tufei de cicoare:

Mă tulbur şi meditez la mersul gintelor de-acelaşi neam cu privire albastră.

Dacă planta aceasta înflorind mediteranean,

în trei ani făcu treizeci de paşi spre Sud la cale de lume,

cum altfel popoarele mele din nord plecând

de sub negura primordială a Polului,

ajunseră-n Miază-Zi cu două sute de triburi getice, ale Tracilor?

De sus, de la Marea Baltică, din Maramureş,

de la Simeria, umplură cimerienii Europele de Apus şi Răsărit,

asemenea tufelor de cicoare, din aproape-n aproape, cu turmele şi arcaşii,

de la Vişeu, Valea Lăpuşului, de pe Mara şi încă

de pe Târnave, Someşuri, de pe Mureşul Tărtăriei.

Nu mă cred belferii de istorie mucegăită

în şcolile idilice greco-romane.

Dar cercetaţi cartea înţelepciunii, ciclurile migraţiei la cicoare!

Veţi înţelege cum au mers neamurile mele

din loc în loc ducându-şi locul de-acasă –

Acelaşi sacru spaţiu înfiorat de tălăngile turmelor.

Dar Vremea tuturora e Maica Mea,

cu ochi de cicoare, albaştri ca ai Herei.

S-a găsit inelul de iarbă al poetului

S-a găsit inelul de iarbă al poetului Walt Whitman

în pipota de aur a peştelui hering –

a fost deodată semn că zeii părtinesc munca cinstită;

de trei, patru ori se umple sacul de pescuit

şi tot de-atâtea ori mă dezbrac pân-la brâu,

arunc peştii umezi şi grei ca pământul de câmp;

creşte din mine cămaşa sudorii de muncă,

vine apa la urmă şi rupe cămaşa aceasta din carne

Rând pe rând mă supun tuturor muncilor vaporului,

peştele trece prin cuţite şi se scutură de oase –

numai fructul de carne rămâne şi se orânduieşte,

mă scufund pân-la subsuori şi culeg şi aleg

sămânţa de peşte-ncolţită în sânge mineral.

Muncind mă apăr şi mă pregătesc pentru tine

spune sângele meu de treizeci de ani că te-am iubit cum trebuia;

te-am iubit ca un lup întru adăugare –

scuturând cu urletele noastre frunzele din arbori,

ca păsările sub care se rup crengile,

pe firele de telegraf sau pe cablurile de curent electric

de s-a făcut lumina limpede şi fără nisip.

Te-am iubit ca un ţăran pe grămada de sămânţă de grâu,

peste lutul scos să lipim casa,

peste grămada de pietre de var

peste iarba ce-o vor mânca vitele la plug;

peste cărţile-n care oftează sufletele morţilor –

ca pe-o spălătoreasă, deasupra rufelor stoarse de apă.

Te-am iubit ca tăietorii de marmoră, pe lespezile de monumente,

ca un gropar peste movila de ţărână de oase şi cranii

şi peste tot am fost fără asemănare.

Te-am iubit ca un ţesător, pe valuri de pânză proaspătă,

în pământ, deasupra duhurilor şi-ameninţărilor,

te voi iubi pe stâncile de gheaţă ale Groenlandei

ca-n fabricile de tutun sub coroana Chesterfîeld

peste pachetele de nicotină şi de stronţiu

peste sticlele depozitelor de medicamente,

peste jucăriile de pâslă-ale copiilor;

Prin cenuşa lumii te-am iubit şi-n umbra macaralelor de zidărie,

pe cimentul şantierelor, peste cutiile de dinamită,

peste pachetele de lapte praf şi peste pungile de sare

dar mai mult pe pulberea ce-a mai rămas din pasărea Phenix...

Trece moartea când şi când prin faţa soarelui,

ia un pumn de pulbere din lună, de-şi mai spală faţa,

trist mi-aduc aminte că trăiesc pe un vapor de pescuit,

că mai am să te iubesc peste vâslele şi plasele din lotcă,

şi-amintesc de-apropierea sfântă-n pielei de femeie;

să mă-ntorc la tine dup-o jumătate de an tulbure

să asculţi căzând grătarele la cuşca ruginită a instinctelor,

pe ţesătura de metal şi fir a sacilor de peşte.

Este undeva o lotcă-ntunecată-a lumii,

zilnic trece ca vapoarele poştale dinspre Anglia,

încărcată pân-la steaguri cu flori albe;

cred că voi putea odată să te-ademenesc şi-acolo

şi lângă picioarele luntraşului întunecat

să mai dau o faţă nouă dragostei de tine,

până când, lovindu-ne de malurile Styxului

voi fugi cu tine-n braţe să te apăr şi să urlu:

Zeule, zeule, cred în sângele meu de treizeci de ani,

şi-am iubit ca toate animalele pământului tău,

păsuieşte-mă cu mare mila ta.

Când am trăit eu pe vaporul de pescuit,

am văzut solzii luminoşi ai peştelui hering;

vântul îl strângea pe lângă catarge şi lucruri

cum se-adună vara, troienită, sămânţa de ulm –

de-aş fi ieşit la semănat cu poala plină de solzi.

Era vremea când se scuturau cămăşile de nuntă ale seminţelor apelor,

când s-a găsit inelul de iarbă al poetului Walt Whitman

în pipota de aur a peştelui hering...

 .  |