Reproducerea facsimilată a originalului şi traducerea au
fost realizate de arheologul Viorica Enăchiuc. Una dintre cele mai controversate
lucrări apărute în ultimii ani în spaţiul românesc este o
traducere/interpretare a Codex-ului Rohonczi, potrivit căreia misteriorul
manuscris ar fi fost redactat în secolele XII-XII într-o limbă latină vulgară, cu
caractere moştenite de la daci. Cartea cu text într-o scriere necunoscută are
224 foi de 12/10 centimetri, cu 150 de semne diferite, de la dreapta la stânga,
dar şi câteva miniaturi destul de primitive.
Manuscrisul a apărut public abia în anul 1838, când groful
Gusztav Batthyany l-a donat Academiei Ungare de Ştiinţe. Codex-ul este denumit
după orăşelul Rohonc (Rohoncz e grafia maghiară veche; în germană Rechnitz, iar
în croată Rohunac), aflat astăzi în provincia Burgenland din estul Austriei.
După analiza hârtiei, s-a ajuns la concluzia că a fost fabricată în Italia, în
perioada 1530-1540. Reproducerea facsimilată a originalului, transcrierea
Codex-ului Rohonczy cu caractere latine, traducerea românească şi versiunea
franceză, o găsim în lucrarea semnată de arheologul Viorica Enăchiuc, „Codex. Descifrare, transcriere şi traducere“
(2003). Pe lângă note şi comentarii, bibliografie, lucrarea conţine şi hărţi
istorice, dar şi un vocabular comparativ.
După o analiză
îndelungată, cercetătoarea Viorica Enăchiuc a publicat o teorie potrivit căreia
textele Codexului au fost redactate în secolele XI si XII, într-o limbă latină
vulgară (daco-romană), cu caractere moştenite de la daci. „Sunt semne care au aparţinut alfabetului dacic, ce cuprindea
aproximativ 150 de caractere, cu legăturile respective. Textele din Rohonczi au
fost redactate în latina vulgară, dar într-un alfabet dacic, în care dominante
sunt străvechile semne utilizate de indo-europeni în epoca bronzului",
argumentează Viorica Enachiuc, cercetător în fililogie şi arheologie. Unul
dintre cei care cred că numeroase semne din scriere că au origine
carpato-dunăreană, din epoci diferite, dar fără a depăşi perioada presupusei
redactări a Codexului, este eseistul Andrei Vartic. În plus, acesta susţine
folosirea a trei tipuri de scriere în Codex-ul Rahonczy: fonemică, combinată cu
cea silabică şi cu aceea ieroglifică. Lucrarea Vioricăi Enăchiuc a fost
primită, însă, cu o critică virulentă. Cea mai "aspră" voce este a
paleografului Dan Ungureanu, care apreciază că „Limba în care e scrisă cartea
ar fi latina vulgară din secolele XI-XII – pe atunci se vorbea deja româna
comună, stim asta comparând româna şi aromâna, fondul lor comun seamănă bine cu
limba care va fi fost vorbită în secolul al XI-lea. Autoarea oferă un
îngrijorător «dicţionar latin vulgar-roman» la finele carţii – latina vulgară
din secolul XII, care n-are nici un cuvânt comun cu româna din secolul al
XV-lea, pe care o cunoaştem“, scrie paleograful Dan Ungureanu în revista
„Observator cultural“. „Făcând o observaţie pertinentă a textului doamnei
Viorica Enăchiuc putem constata faptul că pretinsul alfabet dacic este fals,
iar limba «inventată» de către domnia sa nu are nicio legătură cu limba latină
clasică sau latina vulgară. În secolul al XI-lea limba română era deja
structurată ca mod de utilizare şi exprimare, dovedite prin textele româneşti
vechi ulterioare“, susţine Cornel Bîrsan, în lucrarea „Istorie Furată. Cronica
românească de istorie veche“. „Şi dacă am admite că cercetătoarea (n.r. -
Viorica Enăchiuc), chiar înşelându-se asupra identităţii limbii respective (de
ce n-ar fi, la urma urmelor, chiar geto-daca în care stihuise şi Ovidiu?!) sau
asupra originii alfabetului aferent (cel mai eteroclit din câte a cunoscut istoria),
a găsit totuşi cheia descifrării celor patru «cărţi» ale manuscrisului, rămânem
destul de dezamăgiţi de incoerenţa unor segmente întregi, de elementaritatea
belicoasă şi de monotonia aproape acefală a textelor «arhivate în cancelaria
statului blak»“, scrie Răzvan Cidrescu, scriitor, traducător şi eseist. Viorica
Enachiuc susţine că manuscrisul consemnează şi înfiinţarea statului centralizat
blak (vlah), sub conducerea domnitorului Vlad, între anii 1064 si 1101. „Sunt
informaţii despre organizarea administrativă şi militară a ţării ce se numea
Dacia. Avea hotarele de la Tisa
la Nistru şi mare, de la Dunăre
spre nord, până la izvoarele Nistrului. Mitropolia blakilor avea sediul la Ticina - cetatea din insula
Pacuiul lui Soare", mai notează autoarea.Tot în lucrarea scrisă de Viorica
Enachiuc găsim şi traducerea unui cântec de luptă, numit „Jurământul tinerilor
blaki": „O viaţă, tăciunele Şarpelui, puternic veghetor Înşelator, să nu
primeşti a te uni Cu prorocirile Şarpelui, anuale, pentru că lovit Vei fi Cântecul
cetăţii aud îndelung Mergeţi vioi, juraţi pe caciulă, pe puternica caciulă! Să
juri cu maturitate şi cu convingere! Să fiu ţie putere vie, trăiesc, în luptă
să fiu! Alesul jurământ preţuieşte şoimul tău, mergi cu jurământ
puternic!". „Dacă totul reprezintă o uriaşă mistificare, cu sau fără voie,
de ce nu este avertizat publicul larg, măcar cu un minimum de contra-argumente
autorizate, punându-se astfel capăt evaziunilor delirante ale fanteziei
«protocroniste»? Iar dacă nu este o mistificare şi dacă în toată această ofertă
există un sâmbure de adevăr, atunci de ce nu se arată gradul ei de importanţă,
fiind la mijloc o miză care priveşte deopotrivă istoria limbii, istoria
literaturii şi istoria generală a românilor? Oare distinsele foruri
universitare şi academice nu mai au nici o răspundere deontologică şi morală în
societatea românească? Întrucât demersul, înainte de a putea fi evaluat
istoriografic, stă sau pică sub aspect lingvistic, ce aşteaptă oare pentru a se
pronunţa public şi răspicat cei ce au competenţa şi datoria să o facă?“, se
întreabă Răzvan Cidrescu. „De ce institutele de specialitate ale Academiei
Române au rămas pasive la descoperirea şi descifrarea acestui document istoric,
scris în limba daco-romană, latina dunăreană, într-un alfabet geto-dacic
existent de milenii, cu mult înaintea celui latin al romanilor?”, se întreabă
şi profesorul Augustin Deac.
Text scris de NICU NEAG
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu