A
fost odată ca niciodată…
A
fost odată o ţară cu oameni harnici şi inimoşi. Regele ei era un om înţelept,
altruist, deşi era foarte tânăr.
Vestea
despre binecuvântările ce se vărsau peste acest colţ de rai din Carpaţi, a trezit
invidie în multe inimi haine. Auzi şi zmeul cel rău şi se gândi să facă ceva ca
ţara să ajungă la picioarele lui, aşa că fură Soarele, luminosul Soare care
încălzeşte şi luminează şi pe buni şi pe răi şi asigură viaţa.
Rămaşi
în întuneric, oamenii trăiau greu, slujitorii zmeului le luară ceea ce avură,
iar ţara era într-un haos fără margini. Unii plecară spre alte zări, deşi era
greu de scăpat, alţii rămăseseră singuri fiindcă copiii lor plecară căutând o
viaţă mai bună.
Şi
parcă nu fusese de ajuns blestemul ce se abătuse asupra ţării, tânărul rege fu
silit ;i el să ia drumul pribegiei.
Departe
de colţul lui de rai, de tronul care i se cuvenea de drept, tânărul rege a
rămas cu credinţa că doar Dumnezeu poate va face minuni deasupra tuturor. Şi
acesta îl ocroti şi acolo printre străini şi-i dărui o soţie pe măsură:
harnică, înţeleaptă şi iubitoare, care-şi susţinea soţul în tot ceea ce făcea,
îi iubea ţara deşi n-o cunoştea, iar regatele din jur le deschideau uşile şi
astfel făceau cunoscută o ţară condusă de alţii, dar cu oameni deosebiţi.
Cele
cinci prinţese, pe care le adusese pe lume regina, avură parte de o educaţie
aleasă şi erau atât de frumoase şi cuminţi încât părinţii mai uitau de
greutăţile vieţii, iar ele le întăreau speranţa că într-o zi lucrurile se vor
schimba.
Dumnezeu
privea cu milă şi auzea rugile stinse ale bătrânilor care povesteau cum era
odinioară.
Zmeul
cel rău încercă să ucidă CREDINŢA şi SPERANŢA distrugând biserici şi mănăstiri,
şi oameni care nu i se supuneau.
Într-o
zi, în ajun de SĂRBĂTORI, se întâmplă minunea: puterea răului căzu, iar
libertatea şi Soarele apărură.
Unii,
obişnuiţi în întuneric, mai poartă şi azi ochelari temându-se de tăria luminii,
alţii urmează lumina.
Întors
în ţară cu familia, regele găsi multe lucruri schimbate, găsi oameni care doreau
să schimbe istoria după placul lor, preocupaţi de averi, conturi şi afaceri.
Regele,
ajuns la o vârstă respectabilă, a rămas demn, bun şi inimos, blând şi iertător
şi îşi iubeşte nespus ţara. Poporul îl respectă ca pe un simbol al libertăţii,
îl înconjoară cu căldură pentru faptul că n-a uitat de cei amărâţi şi
însărăciţi, de cei fără ajutor şi-i cercetează mereu.
Dintre
prinţese, una are nume de floare şi suflet de înger, o milostenie şi o bunătate
aparte. Margareta este numele ei şi asemenea străbunicii sale, prin tot ceea ce
face este ca un balsam pentru bolnavi, pentru copiii aflaţi în suferinţă,
pentru bătrânii singuri.
Primăvara,
în jurul Palatului Elisabeta, un câmp imaculat de margarete se lasă mângâiate
de razele calde ale Soarelui, dar cea mai delicată şi distinsă este Principesa
Margareta.
Această
poveste am auzit-o de la străbunica mea care era copil atunci când a fost
izgonit regele şi a plâns când din cartea de citire i-a fost ruptă pagina
care-l prezenta pe rege şi pe mama sa.
Cristian Bianca Maria
Clasa a III-a
Şcoala Gimnazială Mireşu Mare, Structura Lucăceşti
Judeţul Maramureş
Îndrumător, prof. pentru înv. primar, Chira Ana
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu