Un gând de
recunoştinţă şi preţuire la ceas aniversar – Înaltpreasfinţia Sa Iustinian
Chira la împlinirea a nouăzeci şi cinci de ani de viaţă pământească, slujitoare
şi pilduitoare...
Înaltpreasfinţite
Părinte Arhiepiscop Iustinian,
Ziua de
28 mai a fiecărui an ne duce cu gândul la ziua de naştere a înaltpreasfinţiei
voastre, moment şi eveniment care în acest an este mai special sau mai deosebit
deoarece aţi ajuns la o frumoasă vârstă, rotundă – cea de
95 de ani de viaţă pământească, slujitoare şi pilduitoare!... Prilej pentru a
vă transmite, în numele familiei mele şi al meu personal,
urările noastre de multă sănătate, de multă putere de muncă în continuare, de
mult succes, de mult spor şi de multe împliniri duhovniceşti, toate încununate
cu un sincer şi călduros „La Mulţi, Binecuvântaţi şi Fericiţi Ani!...”
Cuprins fiind de emoţie, respect şi
recunoştinţă m-am tot gândit, preţ de mai multe zile cum să-mi pot exprima, cât
mai bine, în câteva rânduri, aceste stări şi sentimente faţă de înaltpreasfinţia
voastră acum, la împlinirea a nouăzeci de ani de viaţă pilduitoare şi slujire apologetică,
jertfelnică şi mărturisitoare, cu timp
şi fără timp, în spiritul bunei noastre înţelepciuni şi cuminţenii tradiţionale
şi autentice a poporului nostru românesc!...
Constat,
cu oarecare strângere de inimă, că nu este uşor să faci un asemenea lucru mai
ales pentru unul ca mine care vă cunosc de, relativ, puţină vreme adică de,
numai douăzeci şi cinci de ani, adică de când sunteţi slujitorul şi
arhipăstorul duhovnicesc, a preoţilor şi credincioşilor, ce vieţuiesc în cuprinsul
celor două judeţe – Maramureş şi Satu Mare - care aparţin acestei vrednice eparhii!...
În
viziunea, în mintea şi în inima mea personalitatea înaltpreasfinţiei voastre se
conturează şi se identifică prin câteva trăsături şi calităţi distincte şi
anume: în primul rând prin maturitatea şi bogata experienţă sau înţelepciune
pastorală şi duhovnicească, prin ataşamentul faţă de valorile spirituale,
perene ale poporului nostru, prin felul dumneavoastră de a fi foarte firesc şi
mai puţin sofisticat sau complicat; după aceea prin tenacitatea şi
perseverenţa, prin dispoziţia pe care o aveţi spre intensificarea eforturilor
în vederea rezolvării unei probleme, atunci când situaţia o cere; prin cultura teologică, duhovnicească şi nu
numai cu care sunteţi înzestraţi datorită muncii şi tenacităţii înaltpreasfinţiei
voastre – deoarece sunteţi un autodidact înnăscut şi foarte consecvent cu
dumneavoastră de-a lungul întregii vieţi; prin luciditatea şi spiritul critic
însoţit de foarte multă înţelegere şi condescendenţă; pe urmă prin spiritul de disciplină şi bună rânduială, în
primul rând cu propria dumneavoastră persoană, revelat cu fiecare slujire ori
cu fiecare predică sau cuvântare, susţinute într-un mod foarte accesibil şi
înţelept, coerent (dar) şi consistent, în diferite împrejurări sau cu diferite
ocazii!... De asemenea, mai aveţi şi calitatea de a fi un om de o sinceritate,
discreţie şi modestie ieşite din comun care îţi inspiră foarte multă încredere,
confort sufletesc şi dragoste faţă de valorile eterne ale spiritualităţii
noastre româneşti şi ortodoxe!...
Aţi ajuns la o vârstă şi la o
maturitate sau experienţă la care, probabil, vă gândiţi mai mult la ce a fost
în urmă, făcându-vă tot felul de bilanţuri deşi, eu personal vă sugerez să nu
renunţaţi, nici de aici înainte, la aspectele, diverse şi variate ale
activităţii dumneavoastră, care este foarte folositoare multor oameni –
slujitori ai altarelor sau credincioşi ai Bisericii noastre dreptmăritoare!...
Cugetând la activitatea şi la
personalitatea înaltpreasfinţiei voastre care este una foarte bine conturată şi
cât se poate de autentică şi de firească, mă gândesc la darul omului
providenţial cu care v-a înzestrat Creatorul şi Stăpânul nostru al tuturor –
Domnul Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos – Marele Arhiereu, pe care înaltpreasfinţia
voastră l-aţi cinstit şi l-aţi slujit întotdeauna cu toată sinceritatea,
dragostea şi abnegaţia!...
M-aş bucura să ştiu, Înaltpreasfinţia
Voastră, că atât contemporanii cât şi posteritatea vă vor acorda, totdeauna,
cinstea, recunoştinţa şi preţuirea cuvenită pentru tot ce aţi făcut, pentru
ceea ce sunteţi şi însemnaţi în conştiinţa şi în memoria noastră colectivă,
care, mă rog lui Dumnezeu să nu fie alterată şi o spun aceasta cu mare
înfrigurare fiindcă, din păcate, noi cam avem „darul” acesta de a ne uita,
foarte repede binefăcătorii şi înaintaşii noştri dar încerc, totuşi, să–mi fac
un act de încurajare şi de optimism şi să cred că ori de câte ori va fi pomenit
numele dumneavoastră va fi pronunţat cu veneraţie şi respect pentru tot binele
pe care l-aţi făcut atâtor oameni şi care fapte, fiţi sigur, că sunt consemnate
de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos – Arhiereul Cel Veşnic în Împărăţia
Sa cea cerească şi veşnică de care, ne rugăm Lui, să aveţi parte!...
Aşadar, fiţi încredinţat, Înaltpreasfinţite
Părinte Arhiepiscop Iustinian, că sunt foarte mulţi oameni de rând,
credincioşi şi slujitori ai Bisericii noastre strămoşeşti, care se roagă
Bunului Dumnezeu, să vă dăruiască multă linişte şi pace în suflet, multă bucurie
sufletească şi să vă răsplătească pentru faptul că i-aţi făcut pe ei sau pe
copiii lor oameni cu şcoală teologică înaltă, încheiată, şi pe care, apoi i-aţi
hirotonit preoţi şi diaconi, după care i-aţi instalat în parohiile încredinţate
lor spre păstorirea turmei celei cuvântătoare, spre Slava lui Dumnezeu –
Păstorul cel Bun; apoi aţi târnosit şi binecuvântat atât de multe biserici şi lăcaşuri de
închinare – fapt care nu poate fi uitat în istoria acestor locuri - marcate de
prezenţa şi activitatea înaltpreasfinţiei voastre atât de prodigioasă şi care
s-a desfăşurat, şi încă se desfăşoară, pe parcursul atâtor ani; rugăciuni
cărora mă alătur şi eu, dorindu-vă, încă odată să ne trăiţi întru mulţi,
folositori şi roditori ani!...
Adăugăm şi anexăm, în cele ce
urmează, (şi) un interviu realizat cu Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop
Iustinian Chira al Marameruşului şi Sătmarului, care s-a născut la 28 mai anul 1921
în localitatea Plopiş, judeţul Maramureş:
- Înaltpreasfinţite Părinte Arhiepiscop
Iustinian, acum, la vârsta şi experienţa dumneavoastră, spuneţi-ne, vă rugăm,
ce înseamnă sa fii arhiereu?
- Înaltpreasfinţitul Părinte
Arhiepiscop Iustinian Chira: Am intrat în mănăstire cu hotărârea să-mi
dăruiesc lui Dumnezeu toată viaţa: trupul şi sufletul; apoi am fost tuns în monahism, am fost hirotonit întru preoţie, am
devenit stareţ, am ajuns episcop. Toate acestea au fost din mila lui Dumnezeu,
nu pentru meritul meu şi nici pentru că am căutat eu anume. Când Sfinţii
Părinţi au stabilit că episcopul trebuie să fie monah, nu a fost o problemă
formală, ci reală. Acum unii dintre ierarhi, din necesitate, au fost tunşi în
monahism peste noapte pentru a se îndeplini o formalitate, urmând ca a doua zi
să poată fi ridicati la rangul de ierarh. Nu este greşit, însă cel care, chiar
din necesitate, a depus voturile monahale are
obligaţia să le respecte cu sfinţenie până intră în mormânt. Nu uit niciodată,
nici în cele mai fericite clipe ale slujbei ce o îndeplinesc ca arhiereu, că
sub măreaţa şi frumoasa haină de arhiereu port rasa călugărească, crucea şi
paramanul. Eu mă voi întoarce în sânul pământului ca monah. Slujba înmormântării
există pentru copii, mireni, preoţi, monahi. Arhiereii sunt înmormântaţi cu
slujba monahilor; în acest veşmânt îngeresc de monah ne vom prezenta în faţa
lui Dumnezeu. Omoforul şi mitra arhierească trebuie să se aştearnă peste
voturile monahale şi asceza. De asemenea arhierei are nevoie Biserica Lui Iisus
Hristos!
-
Care este rolul părinţilor duhovniceşti, în sensul cel mai înalt al cuvântului,
în viaţa unei Biserici?
- Am rezistat - nu se pot pune în
paranteză atâţia ani - şi datorită rugăciunilor marilor
noştri duhovnici, ştiuţi sau neştiuţi. Preotul are trei meniri: sfinţitor,
conducător şi învăţător. Există latura administrativă a Bisericii, unde cei
cuprinşi în sfera aceasta, aici şi în Apus şi în toate părţile, au făcut
concesii veacului, statului, dar nu concesii care să compromită corpul, trupul
Bisericii. Există însă şi sfera duhovnicească, mistică, ascunsă, neştiută.
Aceasta este forţa cea mare a Bisericii. Aici şi pretutindeni există mari
rugători, cei mai mulţi neştiuţi. În istoria Bisericii sunt pomeniţi aşa-numiţii
"nebuni pentru
Hristos", despre care lumea zice că-s proşti ori nebuni;
însă ei sunt mari duhovnici, sfinţi, iar lumea nu-şi dă seama. Rugăciunile lor
sunt atât de plăcute lui Dumnezeu, încât pentru ruga acestora ţine Dumnezeu
lumea. Până când vor exista asemenea făpturi nu-şi va retrage Dumnezeu
binecuvantarea de pe pământ. Să ştiţi că mare rol are această elită a vieţii
spirituale creştine! Este destul uneori să le vezi numai chipul, ca să te zidească,
să-ţi îndrepte viaţa. Se spune că în momente de cădere grozavă morală, de
răscruce socială, când mânia lui Dumnezeu se ridică uriaşă să-i pedepsească pe
oameni, se prezintă în faţa lui Dumnezeu, ca şi Moise pentru poporul evreu, se
ridică aceste făpturi în straiele lor cernite şi-i cer lui Dumnezeu iertare
pentru oameni. Totul este răspunsul iubirii reciproce.
-
În altă ordine de idei, Înaltpreasfinţite
Părinte Arhiepiscop, Uniaţia mai rămâne încă o rană deschisă, îndeosebi aici, în
Ardealul de Nord?
- Îngrozitoarele temniţe de la
Aiud şi Gherla sunt construite de împărateasa Maria Tereza tocmai atunci când s-a
făcut uniaţia. Au fost aruncaţi în ele cei care nu acceptau actul uniaţiei.
Sigur, a fost trimisă şi armata din imperiu, cu generalul Bukov, care a distrus
peste 150 de mănăstiri, act de gravitate şi totodată un compromis teribil al
Bisericii Catolice, apusene. Odată cu distrugerea acestor mănăstiri, a dispărut
ce-am avut mai de preţ în Ardeal. Acestea erau tezaure de cultură şi
spiritualitate autentică. Existau acolo manuscrise, documente vechi, icoane,
veşminte, toate s-au făcut scrum la 13 iunie 1762. Măsura a fost atât de crudă,
încât s-a îngrozit şi clerul catolic, nefiind de acord cu asemenea distrugere. Demolarea
bisericilor de către comunişti a fost, pentru noi, într-un fel, repetarea
dezastrului de la anul 1762. Şi totuşi, în vremea noastră, preoţii se străduiau
să construiască biserici, cu voia sau fără voia stăpânirii. Foarte straniu, în
timp ce în alte părţi erau demolate bisericile, în Maramureş se construiau
unele noi. Maramureşul este un spaţiu miraculos, având şansa ca să se dezvolte
în credinţa creştin-ortodoxă foarte de timpuriu. A fost mai izolat şi tocmai
aceasta l-a ajutat, după cum spune şi marele istoric Nicolae Iorga.
-
Înaltpreasfinţia voastră, care sunt principalele îndatoriri ale unui preot în
zilele noastre?
- Există în mod deosebit două
datorii ale preoţilor: să păstreze dreapta credinţă, cuvântul
lui Dumnezeu curat, nefalsificat, ajutându-i şi pe ceilalţi
să-l cunoască. Apoi este grija de a păstra integritatea unităţii Bisericii. Pe
Nistru voievozii români au construit cetăţi care să ne delimiteze, să ne apere
de puhoaiele ce veneau din adâncurile pustelor, stepelor siberiene. Spre apus
nu s-au putut construi cetăţi, dar au existat nenumărate altare ortodoxe,
acestea fiind cetăţile care ne-au apărat de înstrăinare. Am fost de multe ori peste
Tisa, i-am văzut pe creştinii din localităţile Slatina, Apşa de Sus, Apşa de
Jos; aşadar, imediat dincolo de graniţă există un popor român de o frumuseţe
sufletească ieşită din comun. Vorbesc o limbă frumoasă, păstrează datinile,
fiindcă au fost feriţi de asimilare de maica neamului românesc, de Biserica
Ortodoxă. La noi s-a păstrat cu sfinţenie învăţătura primară, celelalte confesiuni
care s-au depărtat de aceasta au întotdeauna spre ce îndrepta privirea, au la ce
se raporta. Biserica Ortodoxă nu are nevoie, pentru a-şi justifica existenţa,
să falsifice ori să răstălmăcească Sfânta Scriptură, aşa cum fac catolicul,
protestantul şi neoprotestantul. Păstrarea învăţăturii ortodoxe autentice este
în folosul întregului creştinism. Dacă şi Biserica Ortodoxă ar fi dusă în
eroare, atunci n-ar mai rămâne nimic pe pământ, decât haosul. Prima grijă a
unui preot care conduce o corabie a lui Iisus Hristos este să păstreze cu
sfinţenie dreapta învăţătură. Cu o bucurie extraordinară că este în acest loc
autentic al lui Iisus Hristos şi fără să privească cu indiferenţă şi cu
aroganţă, fără triumfalism, fără mândrie, ci cu smerenie, fară dispreţ faţă de
celelalte confesiuni. Toate valorile ce le avem nu sunt meritul nostru, ci al
lui Dumnezeu. Triumfalismul este propriu confesiunilor care s-au abătut de la
dreapta credinţă. Dispreţul şi mândria il stăpânesc numai pe sectar.
-
V-am auzit în câteva rânduri rostind în faţa mulţimii de credincioşi aceste
cuvinte care, presupun că vă stau foarte mult la suflet: "Dumnezeu este cu
noi!"
- "Dumnezeu este cu
noi" nu este o expresie, ci o mărturisire
de credinţă. Noi ne declarăm creştini, credincioşi. Nu suntem chiar
evlavioşi. Insuficienţa ne este nu credinţa, ci certitudinea prezenţei lui
Dumnezeu. Când eram episcop vicar la Cluj, stăteam de vorbă seara şi spuneam:
iată, voi vă duceţi şi vă culcaţi pe un pat de spini, iar eu ma culc pe un pat
de crini. De ce? Când te culci, toate gândurile şi imaginaţia zboară pe toate
coclaurile, bune, rele, te chinuiesc. Eu mă duc şi mă culc pe un pat de crini,
şi am certitudinea că nu sunt singur, că ochiul lui Dumnezeu
priveşte până în adâncurile gândurilor mele şi mi-e ruşine de Dumnezeu să
accept gânduri ticăloase, răutacioase sau de duşmănie. În Cluj, la miezul
nopţii, deschideam geamul şi stăteam cu faţa la oraş, gândindu-mă la fraţii
mei, la toţi cei ce purtau chip de om, indiferent de credinţa sau necredinţa
lor, căci în jurul meu trăiau 400.000 de oameni. Mii de inimi băteau într-un
ritm, de parcă se mişca oraşul. Simţeam cum treptat adorm pasiunile, gândurile
lor şi Duhul lui Dumnezeu pluteşte peste toate. Mă gândeam şi la bolnavul
care-şi dă duhul la spital, şi la doctorul de la căpătâiul lui, şi la
miliţianul care stă la colţul străzii, şi la brutarul care pregătea pâinea pe
mâine, şi la cel ce stătea în beciurile securităţii, şi la cei ce erau în
cercetări, mă transpuneam în situaţia fiecăruia. Se spune ca în timpul sfintei
slujbe, dimineaţa, la Sfânta Liturghie, omul trăieşte mai atent, mai curat; dar
pentru pământul acesta a rânduit Dumnezeu ca în fiecare ceas pe glob să fie Sfânta
Liturghie aşa încât în toată vremea se înalţă rugăciuni - este un echilibru pe
care nu-l realizăm trăind într-o societate unde auzim numai urlete şi înjurături.
Dar dincolo de acestea există, clipă de clipă, rugăciunile către Dumnezeu. Da,
aşa strigau apăsat şi repetat tinerii la Cluj în faţa Catedralei în zilele
Revoluţiei: "Dumnezeu este cu noi". Era copleşitor! De unde ştiau ei
aceasta, dacă nu de la Biserica care nu i-a abandonat în nici o vreme?
-
Înaltpreasfinţite Părinte Iustinian, cum vedeţi implicarea intelectualilor în
viaţa Bisericii?
- Intelectualul ar trebui să fie
un om cu bună învăţătură. Un om înţelept, care să poată face mai corect decât
oricine deosebirea între bine şi rău, pentru el, personal, şi pentru societate.
Este obligaţia conştiinţei lui profunde să fie un factor de echilibru, de
moralitate. Când judeci un om simplu pentru un păcat îi dai o pedeapsă mai
uşoară, pe când unui om învăţat pedeapsa îi este mai gravă, deoarece şi
responsabilitatea sa este mai mare. Un intelectual născut într-o societate
creştină, care a fost botezat, cununat, care nu concepe să fie înmormântat ca
un animal, fără asistenţa spirituală şi sacramentală a Bisericii, ar trebui să
fie în societate un model. Inima, caracterul, personalitatea sa ca intelectual
să fie stâlp de lumină - şi nu spun prea mult. Ca să ajungi aici, trebuie să-L
cauţi pe Domnul nostrum Iisus Hristos. Este greu să fii om, să rezişti
tentaţiilor şi patimilor când n-ai nici un fel de sprijin religios. O morală
fără religie nu există. Morala are două suporturi: pistolul Securităţii, asta-i
morala proletară, sub ameninţarea pistolului Securitatii, şi este morala
creştină.
Un om religios nu din frică
de Dumnezeu trăieşte viaţa corect, ci din respect şi din
iubire faţă de El. Mie îmi este milă de unii intelectuali cărora li s-a
imprimat în suflet îndoiala, nu necredinţa, căci nu există om ateu. Nici cel ce
se declară liber-cugetător! Este un moft! Nici el nu crede aşa ceva! Este şi
orgoliul acesta omenesc, deseori: crezi că-i mai elegant să te declari
liber-cugetător. Nu este elegant deloc, sau este foarte elegant, dacă vrei. A
fi liber-cugetător înseamnă a fi liber să gândeşti drept, nu ca un hoţ, a avea
o cugetare sănătoasă, de care să te foloseşti liber. O raţiune sănătoasă este întotdeauna
cheia spre Dumnezeu.
-
Care sunt categoriile sociale cele mai năpăstuite în vremea noastră şi către care
ar trebui îndreptată, cu precădere, atenţia milostivirii noastre?
- Mereu ni se spune "să vă
fie milă de bătrâni, copii, bolnavi", dar n-am pomenit până acum să se
spună "să vă fie milă de tineri". Ei sunt o categorie foarte chinuită
astăzi. În primul rând faţă de copii avem obligaţia să le dăm dreptul să se
nască, dreptul la viaţă. Apoi
trebuie să organizăm societatea într-un fel sau altul, astfel încât să le dăm
speranţă, curaj şi încredere tinerilor. Mă uit la ei când merg prin sate şi-i
văd ca pe nişte oi rătăcite, au făcut şcoala şi nu mai ştiu ce să facă cu ea,
au îmbrăcat haina de orăşean şi acum nu pot să îmbrace hainele de ţăran.
Trebuie să le redăm speranţa în viitor. Viaţa omului se împarte în trei etape:
copilăria, tinereţea împreună cu bărbăţia şi bătrâneţea. Lumea, deşi aceeaşi,
este văzută de fiecare dată în alte culori, sufletul o reflectă diferit, în
copilărie - pentru mine este un spaţiu de basm - nu uiţi niciodată sărbătorile,
frumuseţea lor. Copilul devine apoi bărbat cu responsabilităţi, trăieşte cu
demnitate, are o măreţie în împăraţia sa, care este gospodăria lui, casa lui,
soţia lui, copiii lui. Trăieşte plenar viaţa, dar nu încântat de ea, ci
încărcat de obligaţii şi datorii. Şi trăieşte toată dulceaţa realizărilor lui.
Vine bătrâneţea, care este un amurg stralucit. Totdeauna mi-au fost dragi
zilele de toamnă, de iarnă, amurgul, ce are un farmec aparte. Şi bătrâneţea are
un farmec al ei: ai posibilitatea ca, din capătul drumului, să priveşti fericit
spre bărbăţie şi copilărie. Există şi cazuri nefericite, în care bătrâneţea este
un chin, dacă omul a avut o viaţă netrebnică şi n-a ţinut seama de poruncile
lui Dumnezeu. Este însă strălucitor amurgul vieţii. De ce? Acum se simte că s-a
apropiat uşa .
Ce-i dincolo de uşă ?
Te aşteaptă o lume misterioasă, miraculoasă şi reală. Te aşteaptă strămoşii,
prietenii care au plecat, sfinţii, îngerii, Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus
Hristos – Adevăratul Dumnezeu. Este momentul când omul, după o lungă şi
obositoare călătorie, se apropie de casă, unde ştie că-l aşteaptă Dumnezeu cu
braţele deschise, Tatăl, cetele îngereşti bucurându-se că "mort a fost şi
a înviat". Fiindcă viaţa noastră trece de la moarte la Viaţă – Adevărata
Viaţă.
-
Înaltpreasfinţia Voastră, acum în acest
context, la acest moment şi ceas aniversar, al vârstei patericale, cum vedeţi
viaţa dumneavoastră ş ice vă mai doriţi de la ea?
- Dragul meu, de acum, o văd ca
pe un pelerinaj, un drum şi o călătorie ajunsă spre sfârşit, adică spre amurg
şi sprea marea trecere şi întâlnire şi judecată. De la ea nu-mi mai doresc
decât să-i pot înţelege, îndrăgi şi iubi pe toţi!...
- Încă odată vă doresc un sincer şi călduros “La Mulţi, Binecuvântaţi şi
Fericiţi Ani”, adresându-vă totodată, calde şi sincere mulţumiri pentru tot!...
Bucureşti – 28.05.2016
Cu aleasă preţuire
şi deosebită consideraţie,
Dr. Stelian Gomboş
https://steliangombos.wordpress.com/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu