CULTURĂ ȘI SPIRITUALITATE LA ULMENI-MARAMUREȘ

De la sfârșitul antichității, pe parcursul evului mediu și până în a doua jumătate a secolului XIX-lea, învățământul și școala erau strâns legate de biserică, primii învățători fiind de fapt preoții. Cum era si normal,cărțile tipărite în spațiul românesc și, implicit în zona noastră, au fost de factură religioasă. Astfel, parohia Ulmeni-Țicău este prima din zonă în care apare carte tipărită în limba română. „Cartea românească de învățătură – Duminicile de peste an si la praznice împărătești și la sfinții mari”, a mitropolituluiVarlaam, tipărită la Iași, in 1643, este cartea la care făceam referire mai sus.Într-o conscripție școlară din anul 1700 se menționează o întreagă rețea de școli sătești pe teritoriul fostului comitat Sătmar, printre care și localități ce aparțineau de plasa Baia Mare, între ele fiind amintită școala din localitatea Țicău,cu vechime de un an, avându-l ca învățător pe Gabriel Pop, de confesiune greco-catolică. A fost prima școală atestată documentar pe teritoriul comunei. Învățământul în limba română va lua avânt în Transilvania în special după intrarea în vigoare a celebrei “Ratioeducationis” (1777) a Mariei Tereza, o reformă ce avea să pună în valoare perioada monarhiei luminate a împărătesei austriece. De altfel, dominația habsburgică în Transilvania avea să se arate net superioară, prin consecințele ei, autorității țariste sau otomane care s-au exercitat asupra Moldovei sau Țării Românești.

În prima jumătate a secolului al XIX-lea se organizează învățământul românesc pe lângă biserici, în locuințele cantorilor, care ocupau și funcțiile de învățători, fiind plătiți de către părinții copiilor. Printre primii cantori-învățători sunt amintiți Sas Vasile si Cupcea Alexandru;numărulelevilor varia intre 15-20, la nivelullocalității. Într-o altăconscripțieșcolarădinanul 1867, se aminteșteexistențauneișcolidinlemn, cu un efectiv de 50 de copii, fiindamintit si învățătorul, fără ca numeleacestuiasă fie precizat. Se știeastăzifoartesigurcă este vorba de școalaconfesionalăgreco-catolică, aceastaavândo singurăsală de clasă. Pentru a-și exprima acordulînlegăturăcubeneficiile morale ale învățământuluiconfesional, locuitoriiromâni de confesiunegreco-catolicădinUlmeni, au trimis o declarațieînacest sens episcopuluidin Gherla, prinprotopopulNoțigului, VasileGheție. Școalaconfesională a funcționatla Ulmenipânăînanul 1912.

Cel mai vechi învățător român din localitatea Ulmenia fost Cristea Gheorghe ; tatăl său, Mihai Cristea, a fost preot până în anul 1840. În anul imediat următor revoluției de la 1848, Gheorghe Cristea a fost înlocuit în funcția de învățător de un anume Șoimu, om cu mai multă pregătire, primul rămânând cantor bisericesc în Ulmeni. Din anul 1875, treburile școlii locale  au fost preluate de către învățătorul Vasile Sas, fiu de țăran vrednici și înstăriți din Ulmeni, care urmase cursurile școlii normale la Vlădicia din Gherla. Concomitent, timp de 2 zile pe săptămână, acesta a fost învățător și în satul Țicău. Cu efective destul de reduse funcționează școala și în anul 1886-25 de copii, când este atestat un alt învățător, pe nume Vasile Moldovan, cantor fiind la biserică , fostul învățător, Vasile Sas, până în anul 1899. De la dascăl, copiii învățau, pe lângă carte, altoitul pomilor, stupăritul, cioplitul, împletitul, ș.a. Sala în care se realiza instrucția și educația elevilor se muta de multe ori, de la un țăran creștin la altul, în căutarea unor condiții mai bune. Așa s-a întâmpat, de exemplu, în timpul învățătorului Vasile Sas, când din lipsă de spațiu școlar, corespunzător, acesta aduna copiii în propria casă. Încălzitul singurei săli de clasă se realiza prin contribuție individuală,  fiecare copil aducând lemne de acasă. Curățenia era, de asemnea, realizată de către elevi, iar întreținerea, de către locuitorii satului. Învățătorul era zilnic invitat să ia masa la părinții copiilor, deoarece nu avea salariu de stat. Serbările școlare  erau interzise, singura zi festivă fiind atunci când se dădea examenul școlar, în fața părintelui protopop.

          Legea Appony din anul 1908 va avea efecte dezastroase pentru învățământul în limba română; acesta va fi interzis, tot tineretul școlar fiind obligat să învețe în limba maghiară. Acest lucru se întâmplă și în Ulmeni, în anul 1912, elevii trebuind să renunțe la învățământul în limba română, trecând la cel în limba maghiară. Sigur, această lege nu urmărea altceva decât deznaționalizarea elementului românesc din  Ardeal. Alți învățători care și-au desfășurat activitatea în această perioadă tulbure, au fost Ioan Mateșan, Costan Păcurar, ș.a.

          După realizarea istoricului act de la 1 Decembrie 1918 va fi reluat învățămâmtul în limba română. În anul 1919 se construiește o școală cu o sală de clasă și, alături de aceasta, locuința dascălului. Este pentru prima dată când sunt menționate în activitate două cadre didactice, Ștefan Șuteu și Alexandru Boitor, ce aveau de îndrumat un număr de 50 de copii. Tot în această perioadă a luat ființă o grădiniță de copii, care avea ca educatoare, pe Luiza Covaciu, fiica primarului la aceea dată. Acestea sunt primele cadre didactice care apar cu retribuție plătită de stat.

          Între anii 1921-1922, a fost construită o școală nouă din cărămidă și piatră, acoperită cu țiglă, ce avea o sală mare de curs, în care încăpeau până la 100 de copii, și o locuință pentru învățător, acesta fiind Ștefan Setiel, originar din satul Tohat. În anii următori ai perioadei interbelice, atunci când la conducerea Ministerului Învățământului s-a aflat Dr. Constantin Angelescu, numărul școlilor a crescut simțitor; se poate vorbi de o explozie a rețelei școlare, în contextul în care, covârșitoarea majoritate a românilor (peste 80%), erau neștiutori de carte. În perioada ministeriatului său (1922-1926), au fost construite nu numai școli gimnaziale, ci și școli normale, care să pregătească învățători. A fost o perioadă de emulație culturală, guvernarea liberală a lui Ion I. C.(Ionel) Brătianu încercând să mai recupereze din handicapul temporal în care se găsea societatea românească.

          În cursul anului 1938, s-a mai construit încă o sală mare de clasă, pentru ca în anul următor, 1939, zestrea școlii să se îmbogățească cu încă 3 săli de clasă.

          În perioada dominației horthyste (1940-1944), școala românească a fost închisă, redeschiderea ei realizându-se la 20 Noiembire 1944, toți copiii români înscriindu-se  la școală.

          În anul 1927, s-a construit la Mânău, pe locul vechii școli de lemn, o clădire nouă, cu două săli de clasă și locuință pentru cadrele didactice; este vorba despre cele 3 cadre didactice retribuite de către stat.

În satul Vicea, învățământul pe lângă biserică se organizează în anul 1858. În perioada 1924-1925, a fost construită școală care avea 27 de elevi, iar ca învățătoare, pe Bud Mărioara. Din anul 2009, o nouă școală a fost dată în folosință.

În satul Tohat, se construiește pe locul vechii școli de lemn, în anul 1938; actualul local de școli a avut la început o sală de clasă și o locuință pentru singurul învățător care preda la toate clasele.

În satul Țicău nu a existat un local propriu pentru școală până în anul 1945, când prin exproprierea moșierului Pecsi Sigismund, castelul acestuia a fost transformat în unitate de învățământ. Multă vreme, această locație a reprezentat sediul pentru școala din localitate. Pentru populația de etnie rromă, s-a construit cu fonduri europene, școală și grădiniță.

În perioada dominației Horthyste (1940-1944) în școlile din Ulmeni, Mânău și Arduzel, a fost introdus samavolnic, învățământul în limba maghiară, semn că se dorea continuarea procesului de maghiarizare, început după 1908, prin legea Appony,proces întrerupt în anul 1918.         

Anul 1960 aduce generalizarea învățământului obligatoriu de 8 ani, concomitent cu creșterea bazei materiale alocate învățământului. În toate localitățile mari mari ale comunei, s-au construit localuri noi de școală, s-au extins spațiile existente. Astfel, la Chelnița, în anii 1960-1961, a fost construită clădirea școlii actuale, cu 4 săli de clasă și două săli pentru învățământul preșcolar. Tot în aceea perioadă, se extind localurile școlilor din Mânău, Arduzel, Someș Uileac, cu câte două săli de clasă, asigurându-se și o mai bună dotare a unităților cu material didactic și mobilier școlar.

În penultima decadă a secolului al XX-lea funcționau în comună un număr de 12 unități școlare: școala cu clasele I-X, la Ulmeni, 6 unități cu clasele I-VIII, 5 unități cu clasele I-IV si 10 unități preșcolare. Totodată, la școala de centru, existau 2 ateliere școlare, unul de lăcătușerie și altul de croitorie, in care se desfășura practica productivă de către elevii claselor a IX-a și a X-a.

Baza materială a școlilor de pe cuprinsul comunei Ulmeni, în anul 1985, a fost estimată la 5.158.178 lei, din care clădiri in valoare de 4.099.902 lei, mașini, utilaje și instalații de lucru pentru dotarea celor două ateliere, în valoare de 89.964 lei iar pentru dotarea laboratoarelor de Chimie, Fizică si Biologie, a cabinetelor de specialitate, au fost procurate aparate si instalații de măsură, control si reglare, în valoare de 73.250 lei, la care se mai adaugă materialul didactic confecționat de către cadrele didactice sau cel procurat prin autodotare.

În anul școlar 1985-1986, populația școlară a comunei a ajuns la 1752 elevi și preșcolari, acestia fiind instruiți și educați de un număr de 91 cadre didactice, toate calificate, majoritatea având gradele didactice II sau I. Această explozie de natalitate se datorează faptului că, la unitățile economice de pe teritoriul comunei activa multă populație tânără, din comună sau chiar din satele învecinate,populație care s-a stabilit definitiv în Ulmeni. De altfel, blocurile de locuințe au fost construite în totalitate în perioada comunistă.

Concomitent cu extinderea rețelei de învățământ și cu generalizarea învățământului de 10 clase, s-a dezvoltat si activitatea de culturalizare a maselor sătești. Acest lucru s-a realizat cu mare succes in cadrul Căminului Cultural, construit in anul 1933, la inițiativa colonelului doctor Florian Ulmeanu, fiu al comunei,stabilit in București.

Născut la Ulmeni, la 3 noiembrie 1903, doctor docent Florian Ulmeanu, a fost unul din fondatorii si animatorii Facultății de Medicină sportivă din București. Lucrările sale de specialitate au fost recunoscute și elogiate în țară și în străinătate, fiind premiate în 1936 de Academia de Medicină a Franței, iar în 1970, de Federația de medicină a sportului din Italia. Patriot înflăcărat si neobosit animator cultural in cadrul Societății Culturale ASTRA, Florian Ulmeanu reunește tineretul din comună și din împrejurimi creând o societate culturală intitulată “Tinerimea din Ulmeni și din jur”,înființând în mai multe sate, biblioteci și înzestrând cu material didaticdemostrativ mai multe școli primare.

În anul 1931, datorită intervenților făcute de către doctorul Florian Covaciu-Ulmeanu, Societatea ASTRA din Zalău,a construit monumentul poetului Petre Dulfu, la Tohat. În cadrul unei ședințe de mai mare amploare a Societății “Tinerimea”, ținută în anul 1933, s-a luat decizia construirii unui monument în centrul comunei, dedicat celor care s-au jertfit în timpul primului război mondial. Fără a avea sprijinul efectiv al autorităților, in anul 1933, Societatea “Tinerimea”construiește actualul Cămin Cultural, cunoscut sub numele de “Casa Națională”, al cărui președinte a fost dr.Ion Covaciu.

Legătura aproape indisolubilă a Societății Tinerimea cu Societatea ASTRA, s-a consolidat prin alegerea în anul 1936, ca președinte de onoare, a Elenei Pop de Băsești Hossu-Longin, neobosită activistă a societății ASTRA. Sub directa sa coordonare au fost organizate mai multe manifestări cultural-educative în centrul de comună, la care au participat și oameni din satele din împrejurimi.

Începând din anul 1946, același Florian Ulmeanu inițiază un program pentru înființarea unei școli pentru sătence cu profil de îndrumătoare sanitare, o țesătorie, o secție pentru colectarea și uscarea plantelor medicinale, cursuri sanitare, de bibliotecar, de cooperație, etc.

 La inițiativa sa, in vara anului 1973 s-a organizat reușita întâlnire a Fiilor satului, la care din păcate nu a putut participa, înbolnavindu-se grav. S-a stins din viață la 30 octombrie 1973, fiind înmormântat la Cimitirul Militar Ghencea din București.

O altă mare personalitate a comunei este poetul, pedagogul, eseistul si celebru autor de snoave, Petre Dulfu. S-a născut la Tohat, în anul 1856, și moare la București în anul 1953. Tot aici s-a mai născut publicistul si poetul Gheorghe Crișan, cel care, în perioada interbelică, a condus revista Cronica, ce apărea la Baia Mare, publicație care a jucat un rol deosebit în educarea patriotică și culturalizarea locuitorilor de pe teritoriul județului Maramureș.

La Chelința vede lumina zilei, în anul 1915, Emil Gavriș, unul din cei mai importanți rapsozi ai cântecului popular românesc, interpret al multor melodii de pe Valea Someșului și din satul natal. Este fiul învățătorului Vasile Gavriș, dascălul școlii din Chelnița în perioada interbelică, începând cu anul 1924, când a fost organizat învățământul școlar românesc din localitate.

Din anul 1955, în clădirea Căminului Cultural a funcționat, până în urmă cu mai mulți ani cinematograful sătesc și comunal.

În anul 1956 a luat ființă o bibliotecă comunală, care avea în jur de 4000 de volume. Numărul acestora a crescut, astfel că la 1960, a ajuns la 5.500 de volume (cărți), în 1967-12.250.Acestea  sunt aranjate conform sistemului clasificării zecimale şi depozitate în cinci încăperi.
 La sfârşitul anului 2015, biblioteca Ulmeni avea aproape 13.000 volumeînregistrate şi un număr de 884 utilizatori.

Bibliografie selectivă

1. Arhivele Statului Sălaj, Zalău, Fond. Prefectura Sălaj, “Cartea de Aur”, p.38
2. Pop, Rodica, “Organizația mea”. Primăria și Consiliul Local al Orașului Ulmeni, Baia Mare, 2008, p.49
3. Micaș, Lucia, Vicsai, Ioan, “Schița monografică a orașului Ulmeni”, Baia Mare, 2006, p.42
4. Arhivele Statului Baia Mare, Fond. Oficiul Parohial Reformat Ulmeni, dosar nr 3-1904-1912, nr 4-1917
5. Aspecte ale dezvoltării învățământului din Sălaj, Zalău, 1971, p.84
6. Micaș, Lucia, „Istoria localității Ulmeni”, lucrare pentru obținerea gradului didactic I, 1994, p.64
7. Ulmeanu, Matei, “Paginimemoriale”I, Editura Solstițiu, Satu Mare, 2000, p.59.