Toponime mai mult sau mai puțin
derutante
Nu
cu mult timp în urmă am întâlnit pe internet o încercare de deslușire
etimologică a denumirii județelor noastre. Jos cu pălăria pentru străduință! Și
– cine știe? – poate că multe dintre acele afirmații/presupuneri chiar au temei
științific. Ce m-a frapat pe mine ca om al locului a fost explicația dată
Maramureșului: Cică ar fi un toponim compus din „mara” și Mureș, cuvântul de
origine traco-dacică „mara” însemnând stâncă.
După
cum se va vedea în continuare, nu numai că-i o explicație nesatisfăcătoare
(îndată voi argumenta), dar chiar de-a binelea jignitoare pentru suculența
fanteziei noastre toponimice, care – cu substanțialul ajutor venit dinspre
hidronimie și oronimie – se constituie în cea mai trainică punte de legătură
dintre lumea traco-getică și lumile de pe aceste meleaguri (daco-romană, obștile
sătești, medievală, modernă) situate în timp mai aproape de noi.
Documentându-mă
nițel, iată ce am aflat: Maramureșul are înțelesul foarte vechi de apă mare!
Da, căci se raportează la Mureșul numit de traco-geți Maris, tocmai ca prin
intermediul termenului tracic „mara”, cu sensul „mare”, să sugereze existența
Tisei, râul mare sau apa mare a zonei. Iar această explicație mi se pare cu
atât mai logic-acceptabilă, cu cât în Maramureșul Voievodal al zilelor noastre
curge râul Mara, afluent al Izei, aceasta la rândul ei fiind afluentul Tisei.
Prin urmare, având la îndemână (ca să zic așa in actu) hidronimul cu pricina, logica bunului simț ne obligă să
atribuim termenului traco-getic „mara” nu sensul de stâncă, ci acela de mare
(apă), mai exact de mare (apă curgătoare). Și astfel toate se leagă, iar
Maramureșul poartă în el înțelesul profund istoric de apă mare...
Vine
la rând toponimicul Sighetu Marmației. Apropo, deși pentru Tîrgu Lăpuș, Vișeu
de Sus sau Vadu Izei toată suflarea este de acord că acestea sunt denumirile
corecte (nearticulate și în scriere fără cratimă), se pare că regula nu funcționează
în raport cu Sighetu Marmației, deoarece aici se acceptă (sic!) patru feluri de
grafiere: Sighetu Marmației, Sighetu-Marmației, Sighetul Marmației,
Sighetul-Marmației. Iată de ce vin cu următoarea propunere: Orașul să se
numească de-acu înainte Sighet Marmațios, căci prin necontenita raportare la
sintagma „copil năbădios”, de pildă, va fi ferit de mutilare...
Întrucât
prima atestare documentară a localității înconjurată de râurile Iza, Tisa și
Ronișoara datează în forma Sziget (Máramarossziget în maghiară) din anul 1326,
foarte mulți sunt înclinați să admită explicația cu ungurescul sziget=insulă.
De parcă până la pătrunderea ungurilor în Ardeal, respectiv în Maramureș,
locuitorii din zonă n-ar fi avut harul necesar să perpetueze vechile denumiri
dacice și să-și boteze inspirat noile sălașe!
Unii,
nu prea mulți, înclină spre rutenescul „sihot”, termen utilizat în vechime
pentru loc de târg. Întrebarea în acest caz este următoarea: Cum cuvântul târg
este cu certitudine mai vechi decât „sihot” și cum influența ruteană la vremea
respectivă era practic nulă vizavi de cea maghiară, ce sens avea ca uniunea obștilor
sătești din acest areal traco-getic să împrumute un termen inexpresiv pentru
semnificația sa constitutivă, când avea la îndemână acele concepte care
exprimau îndeletnicirile sale multimilenare, cu ajutorul cărora localitatea
putându-se numi Târgul Oilor sau Târgul Oierilor, de pildă?!...
Dar,
îndeosebi în ultimul timp și în lumina noilor descoperiri arheologice, tot mai
mulți cercetători leagă toponimul Sighet de cuvântul traco-getic „zeget” cu înțelesul
de cetate. Două argumente în acest sens:
1)Sarmisegetusa
este rezultatul contopirii a doi termeni traco-getici: Sarmis și Zegetusa,
adică Cetatea lui Sarmis, acest Sarmis fiind unul din predecesorii lui
Burebista (secolul al IV-lea î.e.n., potrivit celor cinci monezi descoperite
până în prezent, ce poartă inscripția „Sarmis Basileus”);
2)Dealul
Cetății de pe Solovan, deal la poalele căruia se întinde Sighetul, nu este o
ficțiune, aici fiind vizibile ruinele unei cetăți din perioada traco-dacică.
Vasăzică
ungurii, așa cum le stă și astăzi în fire, au maghiarizat acel străvechi
„zeget”, care în actele oficiale a primit forma prescurtată Sziget, iar mai
apoi în documentele românești a devenit Sighet.
Codița
Marmația a fost adăugată în secolul al XV-lea în onoarea unui istoric italian,
care scriind despre Maramureș, implicit a făcut istoria Sighetului. Și astfel
avem astăzi Sighetu Marmației...
N.B.La
capitolul presupuneri vin cu următoarea ofertă, nu în totalitate fantezistă:
Dacă tot avem localitatea Sângeorz, de ce n-ar fi cu putință ca actualul Sighet
să fi avut înainte de maghiarizare numele Sânget sau Sînget, fie cu înțelesul
de „sunt get”, fie – mai degrabă – cu acela de „sfântul get”. A nu se uita
faptul că vocalele ă și î (â) sunt de origine traco-getică și că aceeași
origine o are forma „sânt” cu înțelesul de sfânt.
Vorbeam
mai sus de fantezia toponimică a românilor. Iată două mostre convingătoare:
a)Suprafața
arabilă a municipiului Sighetu Marmației (după Decembriadă parte lăsată în
paragină, parte acoperită de diverse construcții și brăzdată de drumuri),
poartă numele Ciredi. Adică nici cireadă (turmă de vite) și nici cirezi, ci
între singular și plural;
b)Într-una
din zile, un neam de-al meu îmi spune că-i atât de cătrănit, încât îi vine să
meargă în Ciripeș. Termenul mi-a plăcut, așa că m-am pus pe capul lui cu
întrebările, astfel aflând că Ciripeșul desemnează poalele unei păduri
oarecare. Vasăzică un loc ndefinit și împădurit, cel mai adesea un deal sau
munte, unde ai șansa să fii doar tu și ciripitul păsărelelor...
Sighetu
Marmației,
17 mai 2016
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu