Revista Zeit: Sunteți un iubitor al culturii în general și al
filosofiei în special. De unde această plăcută înclinație?
George PETROVAI: Ah, dacă am ști așa
ceva (misterul mecanismelor cerebrale și spirituale), tare mult ar avansa cunoașterea
umană în deslușirea a ceea ce obișnuim să numim vocație sau chemare! Doar
atunci ne-am putea aventura în explicarea inspirat-științifică a declanșării
atâtor sentimente, precum și în descifrarea acelor procese intime, care
formează universul sau viața noastră lăuntrică: aptitudini, talent, voință,
iubire, memorie, gândire, limbaj articulat, temperament, caracter.
Nu
spunea mărturisitorul Petre Țuțea că drumul omului trebuie să se dea la o parte
din fața celor două căi ale Domnului: inspirația (favoarea divină) și revelația
(acțiunea directă a divinității)? Ori poate cineva susține că multîncercatul
Iov nu avea deplină dreptate când conștientiza că gol a ieșit din pântecele
mamei lui și tot gol se va întoarce în pământ, că adică totul ne este dat de
Dumnezeu? Singurele noastre contribuții neefemere în scurta trecere pe pământ
sunt cele care au șansa să devină perene în mântuitorul sistem tridimensional
credință-iubire-dăruire, rampa de lansare spre Absolutul în tripla lui
ipostază: adevăr-frumos-sacru.
Revenind
la întrebare și parafrazându-l pe adorabilul Creangă, pot spune că eram un biet
boț de humă (elev în școala primară), dar atât de pătruns de nevoia organică
de-a ști (firește, la acea vârstă o nevoie spontană și inconștientă), încât am
izbutit nu numai să-mi surprind învățătoarea, o bătrână și respectabilă doamnă,
ci chiar s-o pun serios pe gânduri cu marea mea cutezanță de-a gusta din proza
lui Eminescu și din clasicii ruși. Atunci ilustra doamnă le-a prezis părinților
mei toate puținele bucurii și multele necazuri ce cu necesitate decurg dintr-o
atare pasiune și o inimă prea simțitoare. Însă n-avea cum să prevadă atenția
deosebită de care m-am bucurat (sic!) ani la rând din partea securiștilor, după
ce una din scrisorile mele adresate postului de radio „Europa liberă” a fost
interceptată și eu, pe durata mai multor interogatorii lungi și istovitoare, am
fost tratat ca un nelegiuit...
Având
în vedere faptul că părinții mei erau țărani de-abia știutori de carte, explicațiile
cu fondul genetic transmis urmașilor de către ascendenți, în principal de către
părinți, nu numai că n-au puterea să lămurească cât de cât lucrurile în
legătură cu zburdalnica mea pasiune, dar parcă întețesc și mai mult
necunoscutul din jurul acestei incitante chestiuni.
Iar
setea de-a ști a tot crescut deodată cu privațiunile ce mi le-am impus din copilărie
până la maturitate (citeam pe nerăsuflate din diverse domenii, căutam cu
insistență ori singurătatea, ori compania oamenilor tobă de carte, nu ezitam
să-mi dau ultimii bani pentru achiziționarea cărților de referință din cultura
română și universală etc.), ca tot din ea, din această nepractică și neostoită
sete de cunoaștere, să apară primele mele bucurii situate în vecinătatea
orgoliului adolescentin: Eram atât de mult apreciat pentru profunzimea și
varietatea cunoștințelor asimilate, încât nu de puține ori (ca elev, student și
angajat) am fost desemnat judecător în disputele dintre cunoștințe și colegi. Și
„sentințele” date de mine, arareori incomplete, se bucurau dacă nu de încuviințarea
deplină, atunci de o notă de respect din partea combatanților.
Apoi,
după Decembriadă (până atunci nici vorbă să fiu publicat), realmente am irupt
în articole (n-am ținut o socoteală, dar cu siguranță sunt peste o mie) și în
cărți tipărite...
Revista Zeit: Aveți vreo predilecție
către anumite curente filosofice? Există autori față de care aveți afinități și
printre care vă regăsiți?
George PETROVAI: Nu știu alții cum sunt, dar în scopul informării corecte și
abundente (cultura temeinică se cheamă marea de informații, plus muntele de
cunoștințe, toate trecute prin propriul filtru) și pentru inerentele comparații
dintr-o analiză consistentă, eu îi citesc și pe acei autori nu prea înzestrați
în ale stilului și stângaci în cugetare, care tocmai de aceea necesită un efort
suplimentar din partea lectorului curajos.
Căci
e bine să nu uităm niciodată de cele două importante caracteristici ale
filosofiei:
a)După cum muzica, cea mai subtilă și
mai răscolitoare dintre arte, este poezia sufletului avid de frumos, tot așa
filosofia este poezia, ori poate că muzica etern neîncheiată a cugetului
însetat de adevăr;
b)Dacă, ne spune P.P.Negulescu în
tratatul Problema ontologică, științele
particulare sunt studiate în mod dogmatic, filosofia nu poate fi studiată decât
în mod istoric, ceea ce înseamnă că „suntem siliți să ne adresăm fiecărui
filosof în parte și să-i ascultăm părerile, rămânând, firește, liberi să credem
pe unii sau pe alții sau pe nici unul dintr-înșii, după structura și afinitățile
noastre sufletești”.
Referințe în materie de autori? Cea mai
bună referință sau recomandare este studiul aprofundat. Căci după cum pofta
vine mâncând, tot astfel din lectura unui filosof se naște curiozitatea pentru
alții, și asta deoarece orice sistem filosofic are la bază sistemele
anterioare.
Și iacă așa, chiar neurmând un plan
riguros de studiu, orice cititor dornic de belșug în cugetare, nu doar că va
afla de existența școlilor și seriilor de filosofi (empiriștii englezi, raționaliștii
francezi, metafizicienii germani, pragmatiștii americani, misticii medievali,
neoplatonicii și – desigur – anticii greci), dar va ajunge să vadă și să înțeleagă
legăturile cauzal-spirituale dintre marii filosofi.
Da, ne încredințează P.P.Negulescu,
pentru că fără noțiune ca entitate logică, marea descoperire socratiană, n-ar
fi apărut ideile sau entitățile metafizice ale lui Platon, iar fără acestea
Aristotel n-ar fi elaborat formele, văzute ca instrumente ale creațiunii.
Tot așa, fără Francis Bacon și empiriștii
următori nu s-ar fi ivit David Hume, fără Hume nu s-ar fi ivit I.Kant, iar fără
Kant era cu neputință să apară idealismul clasic german (Fichte, Schelling,
Hegel).
Prin urmare, filosofia este cuceritoare
pe ansamblul ei, fără nestatornicia preferințelor limitative pentru actul
cugetării!
Revista
Zeit: Credeți că se mai citește
filosofie în zilele noastre?
George
PETROVAI: Păi probabil că se mai
citește și filosofie veritabilă, nu numai surogatele de pe internet. Dar cei
mai mulți dintre dascăli, elevi și studenți, nemaivorbind de semidocți și falșii
culți, se limitează la numeroasele făcături ale internetului, nesinchisindu-se
de faptul că pentru a ajunge la postările valoroase (negreșit, sunt și din
astea) trebuie să ai o cultură solidă. Ori așa ceva nu se face cât ai bate din
palme și după ureche sau copiind pe
rupte, ci numai și numai prin studiu îndelungat și anevoios din cărți.
Vasăzică, oricât ne-am suci și ne-am învârti, dacă vrem cultură adevărată,
atunci – mai cu seamă în cazul autodidacților - este musai ca prin lectură
neîntreruptă să ajungem la cărțile fundamentale ale culturii universale.
Neîndoios că drumul invers este mai scurt. Dar asta presupune să ai aproape de
tine un maestru...
Într-o cumplită lume a banului și a
acerbei concurențe materiale, în care civilizația mașinistă urmează
dezastruoasa lege a celor trei c-uri (consum-confort-comoditate), cultura în
general și filosofia în special au statut de tolerate, cu rolul de a crea
divertismente agreabile pentru îmbuibații înstăriți, iar tot mai rarii înțelepți
sau filosofi autentici (a nu se confunda filosofii cu palavragiii!) sunt priviți
cel mult cu o îngăduință disprețuitoare.
Dar asta nu neaparat pentru faptul că
filosofia este eminamente nepractică și neproductivă (marea artă nu-și are
izvorul în plăcerile dezinteresate?), ci mai ales pentru aceea că prin însuși
felul lui de-a fi, înțeleptul devine grozav de incomod pentru comunitatea în
mijlocul căreia îi este dat să trăiască.
Da, căci pe lângă eroismul gândirii
sale libere și adesea acuzatoare în ceea ce privește năravurile semenilor, înțeleptul
nemulțumește cetatea și cu eroismul de zi cu zi al sărăciei sale, doar el –
căutător dezinteresat al adevărului – având puterea moral-spirituală să disprețuiască,
ba chiar să refuze (atunci când i se propune) ceea ce pentru grosul omenirii
constituie scopul existenței și sursa fericirii sale nefericite: avere,
onoruri, putere, plăceri.
Nu în acest chip anapoda pentru logica
neinițiaților într-ale filosofiei au procedat toți marii gânditori ai omenirii,
de la grecii antici (cinicii, de pildă, trăiau ca cerșetorii) și până la extrem
de strâmtorații Baruch Spinoza, Auguste Comte, L.Feuerbach, Herbert Spencer sau
Fr.Nietzsche?
La urma-urmei treburi aproape firești
dacă luăm aminte la spusele Stagiritului. Întrebat fiind de cineva la ce folosește
filosofia, el a răspuns cu sinceritate: „La nimic”. Dar a adăugat îndată cu
mândrie: „Și tocmai de aceea ea este prima dintre științe”!
Revista
Zeit: Se poate vorbi de o criză
a identității conceptelor filosofice?
George
PETROVAI: Se știe foarte bine că
limba este un organism viu, în necontenită expansiune pe direcția îmbogățirii
cu noi și noi termeni. Având în vedere străduința multimilenară a cugetării
filosofice, dar mai ales avântul științelor pozitive de la Renaștere încoace, e
clar că procesul de asimilare al tuturor limbilor moderne îl depășește cu mult
pe acela de eliminare a termenilor ieșiți din uz.
Limba română este o bună probă în acest
sens. Căci s-a îmbogățit atât de mult cu nelogismele împrumutate mai ales din
limba franceză, încât româna împănată cu grecisme și turcisme din urmă cu două
veacuri ar fi aproape de neînțeles pentru cei mai mulți dintre noi fără
ajutorul venit din partea fundamentelor gramaticale, neesențial influențate de
trecerea timpului.
Filosofia nu se abate de la această
regulă. În peste două mii de ani de cugetare sistematică, nu doar că limbajul
ei s-a îmbogățit copios prin permanenta interacțiune a filosofiei cu științele
particulare, dar chiar „bătrânele” concepte de materie, spațiu și timp au
dobândit note cu alte înțelesuri din partea aluviunilor științifice venite
dinspre fizica relativistă și cuantică.
Cu
toate marile câștiguri din această sferă a cugetării, penuria terminologică
încă mai persistă, dovadă că Miguel de Unamuno și Emil Cioran au recurs la
ajutorul contradicției, iar Martin Heidegger a făcut o adevărată echilibristică
lingvistică pentru a-și putea comunica cititorilor cele mai profunde și mai
subtile trăiri ale gândirii.
Firește
că astăzi, prin asaltul conjugat al falsei culturi și al anglicismelor de prost
gust, are loc un catastrofal proces de pervertire a limbii. Iar procesul se va
accentua în viitor prin politica globalizării (amestecul dirijat al populațiilor)
și prin difuziunea pusă la dispoziția multiculturalismului. Așa că dacă până în
clipa de față nu se poate vorbi de-o adevărată criză a identității conceptelor
filosofice, ea sigur este pe drum.
Revista Zeit: În România avem exemplul
bun al perioadei interbelice. Se mai scrie filosofie în România secolului 21?
George PETROVAI: Da, în perioada
interbelică s-a făcut cu adevărat carte în România întregită. Pe bună dreptate
este considerată perioada cea mai fecundă a spiritualității românești din toate
timpurile: universități (București, Iași, Cluj) recunoscute, profesori faimoși,
savanți (matematicieni, fizicieni, filosofi, istorici, filologi, medici,
inventatori etc.) apreciați pretutindeni în lume.
Bineînțeles
că într-un asemenea cadru stimulativ s-au dezvoltat admirabil nu doar
cercetarea științifică și gândirea speculativă (P.P.Negulescu, Mircea Florian,
C.Rădulescu-Motru, Ion Petrovici, Nae Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran,
Lucian Blaga, D.D.Roșca etc.), cu adevărat perioada de vârf a filosofiei românești
sistemice, dar a luat un apreciabil avânt și viața economică, 1938 fiind
considerat an al apogeului nivelului de trai atins pe aceste meleaguri.
Prin
urmare, la vremea respectivă se căuta în școli, universități și laboratoare calitatea, iar roadele s-au văzut în
toate sectoarele de activitate. Astăzi în școala românească se urmărește cantitatea și rezultatele sunt pe măsură:
semianalfabeți cu diplome, profesori doar cu numele, mult mai mulți doctori
decât medici bine pregătiți, nicio universitate recunoscută din cele peste 100
existente, cercetare muribundă, cel mai scăzut nivel de trai din toată Uniunea
Europeană.
Filosofie
se mai scrie în România secolului 21, dar nici vorbă să fie de rangul celei
interbelice. De ce? Simplu: Locul căutării dezinteresate a adevărului a fost
luat de interesul ascunderii lui. Asta face (dar nu numai asta!) ca cei mai mulți
dintre pretinșii filosofi să n-aibă pic de originalitate, astfel că ba izvodesc
înfiorătoare compilații academice, ba își urmăresc cu atâta înverșunare
interesele (în principal confortul), încât mai au resurse spirituale doar
pentru fragmente și pospaiuri de cugetare filosofică.
Revista Zeit: Ce calități ar trebui să
întrunească un cititor de filosofie? Puteți să creionați un portret?
George PETROVAI: Cred că în momentul de
față avem patru categorii de oameni: cei care nu citesc mai nimic (înclin să
cred că-i grupul cel mai numeros), amatorii de lecturi facile (divertismente,
sport, bancuri), cititorii de literatură și cititorii de filosofie.
Cum
primele două categorii n-au nimic în comun cu filosofia, rămân în discuție doar
ultimele două categorii. Cu următoarea precizare: Gustul pentru literatură (am
în vedere literatura de calitate) este condiția necesară, nu și suficientă
pentru a deveni cititor de filosofie (cunosc oameni cu o impresionantă cultură
literar-filologică, însă total înstrăinați de filosofie), pe când deschiderea
spre filosofie nu doar că o presupune pe cea literară, dar chiar se întemeiază
pe ea.
Trei
ar fi după mine argumentele că lucrurile stau în acest chip:
1)Pe
lângă plăcerea lecturii și o memorie antrenată, în filosofie mai este nevoie și
de
operații logice precum analiza,
sinteza, generalizarea sau abstractizarea, necontenitul proces de
conceptualizare fiind etajul cel mai înalt și mai anevoios al cugetării.
2)Întrucât
gândirea se articulează în cuvinte, în orice domeniu de activitate este nevoie
de concepte clare și distincte. Ambiția filosofiei fiind aceea de a-i oferi
omului o concepție totalizatoare despre lume, iată de ce pentru filosof și
cititorul de filosofie această necesitate se impune într-o măsură sporită față
de alte îndeletniciri și sfere de activitate. Dar pentru fixarea noțiunilor și
îmbogățirea limbajului filosofic este nevoie de o rodnică ucenicie în
literatură.
3)Nu
doar că, bunăoară așa ca la Nitzsche, filosofia și poezia fac casă bună
împreună, dar uneori filosofii (cazul lui Heidegger) se văd nevoiți să-și
dezvolte aparatul conceptual, doar astfel reușind să surprindă cele mai subtile
neliniști ale gândirii.
Un
portret al cititorului de filosofie? Păi, aș spune că el trebuie să se apropie
de acela pe care P.P.Negulescu i-l schițează filosofului în tratatul Geneza formelor culturii: nevoia
organică de-a cunoaște, răbdare și tenacitate mult peste medie, precum și
înzestrarea intelectuală de pătrundere critică în miezul scrierii, în vederea
formulării juste a concluziilor.
Revista Zeit: Societatea noastră este
într-o profundă schimbare, din păcate nu una în bine. Școala și învățământul nu
mai au rigoarea de altădată. Ce îndrumări ați putea oferi generației actuale de
elevi și studenți? Cu ce i-ați putea motiva către filosofie?
George PETROVAI: De ce, mă rog, școala și
învățământul să meargă bine, dacă totul în România zilelor noastre este dat
peste cap? Societatea va fi repusă pe picioare doar atunci când bunul simț și
responsabilitatea vor lua locul minciunii și hoției. Exact din acel moment vor
fi bani și locuri de muncă, românii din țară nu se vor mai gândi la plecare și
mulți dintre cei plecați se vor întoarce, pentru că deodată cu normalizarea
vine și prosperitatea reală.
Mai
este și următorul fapt: De regulă, elevii supradotați sunt greu adaptabili. Nu
susținea Aristotel că toate geniile sunt melancolice? Ei bine, în pofida
acestui adevăr, societatea și școala românească postdecembristă într-atâta au
luat-o pe arătură, încât nu numai că cei mai mulți dintre ei se pierd, fie din
cauza nepăsării părinților (mulți părinți sunt la muncă în străinătate), fie
din pricina neglijenței dascălilor, dar statul român își permite ca an de an să
renunțe la crema absolvenților de facultate, aceștia luând drumul străinătății
pentru a-i îmbogăți și mai mult pe cei deja putrezi de bogați.
Mă
întreb, până când necalificații de cârmuitori ai României vor continua să-și
bată joc de cele două căi garantate de rulare spre bunăstare din toate statele
moderne: pământul și materia cenușie?...
Cică
Socrate obișnuia să spună că tare grele sunt cele frumoase. Iar eu adaug că viața
devine realmente captivantă doar atunci când omul are voința și resursele
trebuincioase pentru a trece peste obstacolele puse de destin în fața lui. Tot
așa, filosofia devine pasiune de-abia atunci când cu eforturi considerabile
ajungi să guști din nectarul esenței sale.
10-11
mai 2016
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu