Înclin
să cred că, după tragicele evenimente derulate cu surle și trâmbițe televizate
la Decembriadă, foarte mulți români
(poate chiar toți) au sperat că – după 45 de ani de planificată înjosire
a demnității și libertății umane – în sfârșit am scăpat pentru totdeauna de coșmarul
bolșevic. Că adică a fost pentru mulți o adevărată revoluție, știut fiind
faptul că nu doar scopul, ci chiar esența unei revoluții constă în schimbarea
macazului existențial al comunității/poporului care a dorit-o și înfăptuit-o.
Iar această schimbare de macaz o vizează în primul rând pe cea moral-spirituală
(majoritatea membrilor să devină prin ea mai buni și mai cu frică de păcat,
într-un cuvânt atotumani) și abia pe urmă pe cea de ordin material.
Iată
de ce din acest punct de vedere nu putem să nu fim de acord cu mărturisitorul
PetreȚuțea, care – inspirat de Tehnica
loviturii de stat, cartea lui Curtio Malaparte – susține două mari
adevăruri:
1)Creștinismul
este singura revoluție din întreaga istorie a omului, cu profundul înțeles al
noțiunii în sensul explicațiilor de mai sus;
2)Toate
celelalte mișcări de amploare (iacobină, bolșevică etc.), pline ochi de jertfe
umane și ridicate la rangul de momente referențiale al istoriei, nu sunt în
realitate decât tehnici insurecționale pentru preluarea puterii în stat!
Tehnica loviturii de stat, celebra carte
scrisă de Curtio Malaparte, spune totul despre anarhiile tiranice (sau poate că
invers), pe care ne-am obișnuit să le numim revoluții. De altminteri, nu spune
Troțki un mare adevăr, valabil în toate situațiile de acest gen: „Întregul
popor este prea mult pentru insurecție. Avem nevoie de o trupă mică, cu sânge
rece și violentă, antrenată pentru tactica insurecțională”? Cum, de altminteri
a procedat, fapt pentru care în capitolul VIII al cărții sale, Malaparte își
avertiza cititorii din prima jumătate a secolului 20 (cartea a apărut prima
dată la Paris în 1931, apoi – cu ocazia centenarului Manifestului comunist din
1848 – este publicată în Italia și republicată în Franța) că adevăratul pericol „nu-l reprezintă
strategia lui Lenin, ci tactica lui Troțki”. De ce? Pentru că dacă strategia
lui Lenin nu poate fi aplicată decât „pe un teren favorabil”, „tactica lui Troțki
nu este legată de condițiile generale ale țării”...
Prin
urmare, având sub ochi evidența vizavi de necontenitul progres postdecembrist al
mentalităților și năravurilor românești din perioada bolșevică de făurire a lui
homo sovieticus (minciuna, hoția,
nemunca, lașitatea, necredința, nedemnitatea), avem totodată răspunsul la
sâcâitoarea întrebare în legătură cu caracterul revoluționar după unii,
pseudorevoluționar după alții al evenimentelor din însângeratul decembrie 1989:
Cu toate aparențele adjudecate prin
surpriză, speranță, morți și răniți, Decembriada n-are nimic în comun cu
spiritul veritabilei revoluții demarată de Mântuitor, dar a avut și continuă să
aibă tot ce-i necesar ca să izbândească acea tehnică insurecțională dirijată
din afară, care le creează românilor iluzia schimbării în bine și care într-un
oribil cadru politico-social, numit democrație originală, propulsează cu
regularitate în posturile decizionale respingătoare exemplare de hoți, mincinoși
și trădători!
Da,
căci aceștia de îndată se pun la tâlhăreasca dispoziție a păpușarilor planetari
și pun cu nădejde umărul nu în folosul puținilor concetățeni care le mai dau
votul (prezența la urne pe 5 iunie a fost sub 50%!), ci pentru deplina
crucificare a României.
În fond,
aceeași Mărie, dar cu altă pălărie, absolut toate alegerile noastre
postdecembriste dovedindu-și fidelitatea față de spusa și făcătura stalinistă:
Nu contează câți alegători se prezintă la urne. Contează cine numără
voturile!...
Sighetu
Marmației,
George PETROVAI
18 iunie 2016
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu