Nikos Kazantzakis – temerarul, prudentul,
vizionarul şi îndrăgostitul de Iisus. Autorul romanelor „Hristos răstignit a
doua oară” şi „Ultima ispită a lui Hristos”
MOTTO:
„Şi viaţa veşnică este
aceasta: să te cunoască
Pe Tine, Singurul Dumnezeu
adevărat, şi
pe Iisus Hristos, pe care
L-ai trimis Tu.”
Rugăciunea lui Iisus către
Tatăl Său
Ioan 17:3
Nikos
Kazantzakis, scriitor grec născut în 1883 în Iraklion, localitate din Insula
Kreta, este o personalitate providenţială, înzestrată cu o excepţională
capacitate empatică. Să intri în intimitatea psihică a altui om înseamnă să ai
curaj şi multă perspicacitate; când e vorba să prezinţi psihologia lui Iisus
mai e nevoie de ceva: apropierea de Cuvântul Providenţial şi de inspiraţie
celestă. Acest om a cumulat toate aceste însuşiri latente şi care a înşeles că
trebuie puse în mişcare, nu atât în folosul lui ci pentru zidirea celorlalţi.
El a înţeles din pilda talanţilor spusă de Iisus, că orice om trebuie să-şi
folosească aptitudinile nu pentru faima şi propăşirea lui, ci pentru a trezi şi
stimula dorinţa de progres a semenilor. Extraordinar,
inedit mod de a vedea rolul, misiunea fiecăruia dintre noi. Providenţa i-a dat
şi viziunea inedită şi îndemnul de a lucra cu această viziune. Rezultatul s-a
materializat în două romane de excepţie: „Hristos
Răstignit a doua oară” (1948) şi „Ultima
ispită a lui Hristos” (1951).
În prologul la
romanul Ultima ispită a lui Hristos
scriitorul precizează: „Ipostaza dualistă a lui Hristos – Dumnezeu şi om, a
fost pentru mine, totdeauna, o taină
adâncă, de nepătruns; dorinţa arzătoare, cea atât de omenească, cea atât de
supraomenească, ca omul să ajungă până la Dumnezeu - sau mai corect: ca omul să se întoarcă la
Dumnezeu şi să se identifice cu El, nostalgia aceasta,
cea atât de tainică şi, în acelaşi timp, atât de reală, deschidea înlăuntrul
meu răni şi izvoare mari.”
În continuare
vorbeşte despre lupta neîncetată, nemiloasă dintre duh şi trup: „Luptă mare;
îmi iubeam trupul şi nu voiam să piară; îmi iubeam sufletul şi nu voiam să
decadă; mă căzneam să împac aceste două forţe cosmogonice potrivnice, să simtă
că nu sunt duşmani, sunt colaboratori, şi să se bucure, să mă bucur şi eu
împreună cu ei , de armonie.”
Kazantzakis s-a
lăsat captivat de Providenţă. Mă gândesc la două afirmaţii ale Domnului
Iisus care au putut să-l impresioneze: „Eu sunt Calea, Adevărul
şi Viaţa” (Ioan 14:6); „Cerul şi
pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Matei 24:33). TEMERITATEA lui îşi are
izvorul, cred, din două lucruri: primul vine din faptul că e îndrăgostit de Iisus cu adevărat, al
doilea din afirmaţia lui Iisus adresată femeii bolnave de scurgere de sânge de
doisprezece ani „Îndrăzneşte, fiică! Credinţa ta te-a vindecat”(Matei 19:22).
PRUDENŢA lui, cred, vine de la interdicţia dată de
Dumnezeu poporului, prin Moise, înainte de a primi Decalogul: „Să hotărăşti
poporului anumite limite, şi să
spui: Să nu cumva să vă suiţi
pe munte sau să vă atingeţi poalele lui. Oricine se va atinge de munte, va fi
pedepsit cu moartea” (Exod 19:12). Sau poate din avertismentul lui Iahve dat
lui Moise, când i s-a arătat: „Nu te apropia de locul acesta; scoateţi încălţămintele din picioare, căci locul pe care calci este
un pîmânt sfânt” (Exod 3:5). Însuşirea de vizionar a lui Kazantzakis e absolut
firească; grecii sunt înzestraţi cu darul de a reflecta, sunt filozofi nativi;
apostolul Pavel afirmă: „Iudeii într-adevăr, cer minuni şi grecii caută înţelepciune”
(1 Corinteni 1:22); sunt iscoditori, căutători de adevăr: Anaxagora (500-428)
născut în Clazomene, şi-a profesat doctrina la Atena ; nu credea în zeii greci; este cel dintâi
filozof care susţine ideea că întemeietorul universului e un Dumnezeu
extramundan / transcendent; din aceste motive tribunalul Atenei l-a condamnat
la moarte; fuge din Atena pentru a-şi salva viaţa; Socrate (469 – 399) afirmă
aceleaşi lucruri – vorbeşte de un Zeu, altul decât zeii cunoscuţi; în faţa
tribunalului afirmă: „Întâmple-se…cum va vrea Zeul”; mai târziu spune:
„Obişnuitul glas profetic al îngerului meu păzitor l-am auzit prea adesea în
cursul întregii mele vieţi; el mi se împotriveşte oridecâteori am de gând să
săvârşesc ceva nedrept”; în ultima propoziţie în apărarea sa el afirmă: „Acum
este ora să ne despărţim, eu ca să mor, voi ca să trăiţi. Care din noi păşeşte
spre lucru mai bun, nimeni nu ştie, fără
de numai Zeul”.
Didier Julia în
Dicţionarul de filozofie menţionează faptul că de la el a rămas o singură
rugăciune, din multele pe care cu siguranţă le-a rostit: „Zeul meu, dă-mi puritatea
interioară!”. Deşi condamnat la moarte – să bea paharul cu cucută, ideea unui
Zeu necunoscut se înfiripează. Grecii fac un altar „Zeului necunoscut”. Când
apostolul Pavel, în călătoria misionară la Atena , stă în picioare în mijlocul Areopagului
şi zice: „Bărbaţi Atenieni! În toate privinţele vă găsesc foarte religioşi.
Căci, pe când străbăteam cetatea voastră şi mă uitam de aproape la lucrurile la
care vă închinaţi voi, am descoperit chiar şi un altar, pe care este scris: Unui
Dumnezeu Necunoscut! Ei bine, ceea ce voi cinstiţi, fără să cunoaşteţi, aceea
vă vestesc eu”. (Faptele Apostolilor 17:22-23). După intrarea regească a lui
Iisus în Ierusalim, nişte greci s-au apropiat de apostolul Filip şi i-au zis
„Domnule, am vrea să vedem pe Iisus”.
Acesta e contextul
cultural şi spiritual în care s-a format personalitatea lui Nikos Kazantzakis,
om foarte evlavios şi îndrăgostit frenetic de Iisus. A descrie viaţa şi
psihologia lui Iisus, devine pentru el singurul motiv pentru care mai trăieşte.
Cele două romane sunt dovada acestui fapt. Am spus mai înainte că scriitorul e
foarte atent în relaţia cu Providenţa, e deopotrivă cutezător şi sfios.
Sfiiciunea i-a fost generată, cred, şi din lectura cărţii prorocului Isaia;
sunt sigur că de aici, deoarece în al doilea roman „Ultima ispită a lui
Hristos” (1951) acest proroc e des amintit, întrucât el prezintă (alături de
Psalmul 22) cele mai multe detalii cu privire la jertfa Domnului Iisus: Isaia
52:13–15, 53.
În capitolul 6,
Isaia îl vede în templu pe Iahve – glorificat de serafimi; sfinţenia Lui îi
copleşeşte, deşi erau spirite – flăcări de foc; stăteau într-o poziţie smerită:
cu două aripi îşi acopereau faţa de strălucirea slavei Lui, cu două aripi îşi
acopereau picioarele – din pudoare, şi numai cu două aripi zburau; în timpul
zborului, extaziaţi Îi glorificau sfinţenia
prin exclamaţii: „Sfânt, Sfânt, Sfânt” (Isaia 6:3). Acest eveniment, unic prin
desfăşurare, ar trebui să ne copleşească fiinţa – evoluţionismul, ştiinţa cu
piscurile ei, gnoseologia, epistemologia; creatorii, purtătorii, slujitorii
acestor domenii sunt ceea ce cred mai prejos decât serafimii, deci ar trebui să
le urmeze exemplul. Desigur, capacităţile intelectuale ale acestora, simţul că
sunt genii – cu mult peste oamenii obişnuiţi, le creează starea de autosuficienţă,
incompatibilă cu smerenia. Nietzsche proclama: moartea lui Dumnezeu, evoluţia
şi supraomul; a murit alienat mintal. Eminescu al nostru a scris poezia „Eu nu
cred nici în Iehova” (datată -1876, publicată postum), şi a murit…
În relaţia cu Iahve,
omul trebuie să manifeste teamă,
pentru sfinţenia şi iubirea Lui, nu pentru că ar putea să
ne pedepsească. Regele Solomon în cartea
Proverbe/Pilde ne îndeamnă la sentimentul de frică paternă. Citez câteva:”Frica Domnului e începutul ştiinţei”
(1:7); „Nu te socoti singur înţelept; teme-te de Domnul şi abate-te de la rău!”
(3:7); „Frica de Domnul este urârea răului” (8:13); „Începutul înţelepciunii
este frica de Domnul” şi „”Ştiinţa sfinţilor este priceperea” (9:10); „Frica de
Domnul lungeşte zilele” (18:27); „Frica de Domnul duce la viaţă, şi cel ce o
are, petrece noaptea sătul, fără să fie cercetat de nenorocire” (19:23). În
cealaltă carte a lui, în Eclesiastul
el ne îndeamnă: „Dar adu-ţi aminte de Creatorul tău în zilele tinereţii tale” (12:1).
Desigur Nikos
Kazantzakis a stat – prin credinţă – în prezenţa Domnului, şi a reflectat
asupra acestor îndemnuri. Prezenţa
Domnului e inevitabilă: prin
credinţă; Psalmul 139 e un poem al prezenţei Domnului.
Kazantzakis a stat în prezenţa Domnului, aidoma lui Moise şi Martin Luther. Pe
Muntele Sinai, Moise a stat în Faţa Domnului – fără s-o poată vedea, căci Iahve
i-a zis: „Faţa nu vei putea să Mi-o vezi, căci nu poate omul să Mă vadă şi să trăiască!” (Exod 33:22); Moise a stat cu Domnul patruzeci de
zile şi patruzeci de nopţi. N-a mâncat deloc pâine şi n-a băut deloc apă.
Domnul şi-a descoperit caracterul în faţa lui: „Domnul, Dumnezeu este un
Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi
credincioşie, care ăşi ţine dragostea până în mii de generaţii de oameni, iartă
fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul, dar nu socoteşte pe cel vinovat drept
nevinovat, şi pedepseşte fărădelegea părinţilor în copii şi în copiii copiilor
lor până la treia şi a patra generaţie!” (Exod 34:6-7) VA CONTINUA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu