Se
înşală amarnic cel care crede că izbuteşte să pătrundă în profunzimea
desfătătoare a operei unui mare scriitor doar printr-o simplă şi grăbită
lectură, procedeu reducţionist prin care cultura temeinică este coborâtă la
nivelul informării. Negreşit că sunt şi din aceia care fac mare paradă de
cunoştinţele lor, chiar dacă aceste sărmane cunoştinţe trec doar cu puţin peste
biografia unui autor şi pătrund doar două degete dincolo de coperţile cărţilor
sale...
Se ştie că un autor este mare întrucât el se
dovedeşte mereu viu şi proaspăt în maniera-i inconfundabilă de-a înfăţişa
temele abordate, altfel spus mereu actual şi foarte aproape de noi, de esenţa
noastră umană, cu mulţimea întrebărilor pe care ni le punem şi cu răspunsurile
ce ne este dat să le cunoaştem ori poate numai să tindem spre ele.
Iată de ce, inepuizabil în adâncimea
sondărilor din suflet şi societate, în general din întreaga existenţă, tot
pe-atât pe cât se vădeşte de cuceritor în surprinderea frumosului artistic la
cote de-a dreptul ameţitoare pentru cititori sau în locuri nici măcar bănuite
de cei din jur, un mare scriitor trebuie citit şi recitit pentru a fi cu
adevărat înţeles. Iar fiecare recitire înseamnă nu doar abordarea operei
dintr-un nou unghi de înţelegere, care urcă dinspre nivelul plăcerii primare
către nivelul superior datorat deplinei conştienţe estetice, filosofice şi
morale, ci ea (recitirea) mai înseamnă conturarea şi întărirea unei concepţii
juste şi atotcuprinzătoare asupra creaţiei respectivului autor, după care
urmează în chip logic pasul decisiv către statutul omului de mare cultură,
anume temeinica aşezare a artistului şi operei sale în fluxul culturii
universale...
*
Thomas Mann face parte din galeria marilor
scriitori ai literaturii universale. Aşa stând lucrurile, este de la sine
înţeles că a urmat nu doar linia clasicilor: Goethe, despre care avea să scrie
că este cel mai mare german din toate timpurile, Schiller, căruia avea să-i
dedice pagini de mare preţuire şi simţire artistică, Balzac, Tolstoi,
Dostoievski etc., dar el s-a înscris cu autoritate în rândul celor mai
prestigioşi scriitori din prima jumătate a secolului al XX-lea, acei câţiva
corifei din plin dăruiţi cu har, care au contribuit prin stil, limbaj şi noi
tehnici narative la imprimarea unui alt curs literaturii: Franz Kafka, Marcel
Proust, James Joyce, Virginia Woolf, William Faulkner.
Fireşte, ne-am obişnuit să-l includem pe
Thomas Mann în grupul de elită al reformatorilor ce au imprimat cuvântului şi
frazei valenţe nebănuite până la ei. Dar dacă putem vorbi de o comuniune a
scopurilor urmărite, anume infuzarea unor noi şi surprinzătoare potenţe
cuvântului scris, în schimb nu putem vorbi de o comuniune a mijloacelor întrebuinţate
întru atingerea scopului vizat. De fapt, nu cred că putem
avea deplina convingere cum că Thomas Mann şi-ar fi propus întrebuinţarea cu
predilecţie a unor instrumente topice şi stilistice, ceva în genul lui Kafka,
cel obsedat de înfăţişarea chipurilor absurdului, sau în genul întortocheatelor
analize psihologice întreprinse de Marcel Proust, respectiv în maniera lui
Joyce, scriitorul preocupat să redea gândurile personajelor prin dilatarea
incredibilă a timpului în care se petrece acţiunea.
Căci la el se învederează cu
limpezime o viguroasă linie clasică în realismul ei, încă de la primele nuvele
şi mai ales de la primul său mare roman apărut în anul 1901, “Casa Buddenbrook”
(subintitulat “Declinul unei familii”, de fapt al propriei sale familii de negustori
din oraşul hanseatic Lüöbeck). Şi această linie parcurge fără întrerupere
întreaga sa operă, inclusiv marile romane de mai târziu (“Muntele vrăjit”,
“Iosif şi fraţii săi”, “Doctor Faustus”), chiar dacă autorul întrebuinţează cu
succes nenumărate tehnici ajutătoare, precum: detaliul descris cu
minuţiozitate, ceea ce-l înrudeşte cu Balzac; ironia abil mânuită pentru
individualizarea unor personaje prin gestică, dar mai ales prin stereotipia
rostirii aceluiaşi cuvânt (“lichidat”, de pildă, la pitorescul personaj Mynheer
Peeperkorn din “Muntele vrăjit”), ceea ce îl apropie simţitor de Anton Cehov şi
de Anatole France; în sfârşit, dar nu în ultimul rând, alunecările autorului
înspre naturalismul lui Zola, uneori chiar cu insistenţe spre patologic (atenţia
excesivă acordată bolilor de care suferă personajele din “Muntele vrăjit”
internate în sanatoriul elveţian Davos), însă mai ales consistentele analize
psihologice în care se lansează, fie prin descrierea amănunţită a trăirilor şi
simţămintelor personajelor, fie prin amplele dialoguri pe care aceştia le
întreţin, ceea ce – evident – ne aduce aminte de Dostoievski în mult mai mare
măsură decât de Proust.
*
Prin frecvenţă şi adîncime, tema
dominantă a operei lui Thomas Mann o constituie cea a artistului aflat în
permanentă confruntare cu lumea burgheză din jur, o lume sănătoasă şi mulţumită
de sine, însă cu totul şi cu totul lipsită de înţelegere cu privire la
adevărata menire a artei şi a artistului.
Această opziţie ireconciliabilă
dintre artă şi viaţă, respectiv dintre artist şi lume, urcă de la primii
germeni ai temei, aşa cum apar ei în nuvelele de tinereţe (“Tristan”, “Tonio
Kröger”, “Copilul minune”), trece prin sanatoriul elveţian şi prin discuţiile
înverşunate dintre Settembrini şi Naphta, memorabilele personaje din “Muntele
vrăjit”, pentru ca în complexul roman “Doctor Faustus”, apărut în anul 1947, să
atingă apogeul artistic şi filosofic în persoana compozitorului Adrian
Leverkühn, artistul de geniu care, aidoma unui alt Faust al vremurilor moderne (modelul
său real i-a fost oferit lui Mann de către rebelul Nietzsche), nu pregetă să
încheie un pact cu diavolul, însă el sfârşeşte prin a se prăbuşi în noaptea
fără capăt a nebuniei.
Dar Hanno Buddenbrook, compozitor
şi el, nu este la rândul lui un solitar şi un neînţeles până la moartea-i
pretimpurie?!...
Nuvela “Tonio Kröger” (apărută în
1903) este un veritabil testament de credinţă al lui Thomas Mann pentru tema în
discuţie, ceva asemănător, chiar foarte asemănător cu rolul deţinut de
“Însemnări din subterană” în ansamblul marii creaţii dostoievskiene. Căci Tonio
nu numai că vorbeşte de simţământul izolării artistului şi al “neapartenenţei
la restul lumii”, dar chiar insistă asupra “blestemului cunoaşterii şi al
chinurilor creaţiei”, convins fiind că “cine trăieşte din plin n-are vreme să
creeze şi că pentru a fi cu adevărat creator trebuie să fi murit mai întâi”.
Adică taman ceea ce, peste patru decenii, va ilustra Thomas Mann la un înalt
nivel artistic prin personajul său Adrian Lverkühn, cel retras într-o cumplit
de nefericită solitudine.
Sighetu-Marmaţiei, George PETROVAI
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu